Referat Mihai Eminescu - Venere Si Madona -comentariu1

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Eminescu - Venere Si Madona -comentariu1 si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Eminescu - Venere si madona -comentariu1

Citeste fragmente din Referat Mihai Eminescu - Venere Si Madona -comentariu1

VENERE ŞI MADONĂ de Mihai Eminescu Opera „Venere şi Madonă” a fost scrisă de Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, aparţinând perioadei marilor clasici. La 25 februarie 1866 publică prima poezie, “La mormântul lui Aron Pumnul”, ca în timpul scurtei sale vieţi, Eminescu, să poată publica un singur volum de poezii. Titlul poeziei de faţă denumeşte încă de la început antiteza, figură de stil întâlnită la nivelul întregului text. Venera, zeiţa iubirii la romani, corespondentul Afroditei este, după relatările lui Homer, fiica lui Zeus şi soţia lui Hefaistos. În schimb, Madona este reprezentarea Maicii Domnului în artele plastice, femeie cu chip de înger. Încă de aici constatăm antiteza între cele două tipuri de femei: Venera, tipul femeii adulterine, ce e frumoasă, dar infidelă soţului său, iar Madona e considerată femeia ideală pentru că e castă, pură, sfântă. Poetul vine cu proiecţia femeii ideale asupra femeii iubite. Poezia de faţă este împărţită în trei părţi. Prima parte e compusă din primele patru catrene. Iată cum comentează Al. Philippide despre prima strofă: „Eminescu e din fire un băştinaş al acestei lumi de care vorbeşte în „Venere şi Madonă”: şi el gândeşte în basme, adică gândeşte poetic. Totodată însă trebuie adăugat că mintea lui e tot aşa de potrivită şi pentru abstracţii, pentru cugetare pură; el avea cunoştinţe temeinice de filosofie şi a tradus pasajele dei Critica raţiunii pure a lui Kant. Ce înseamnă a gândi poetic? Gândirea poetică nu este creaţie de imagini. Imaginea poate să ilustreze o gândire poetică, nu se confundă însă cu aceasta. Gândirea poetică s-ar putea defini drept acea mişcare a minţii care, trecând peste orânduiala obişnuită a fenomenelor, găseşte în lume apropieri şi afinităţi sau deosebiri şi contraste care ne uimesc şi ne dau sentimentul frumuseţii.” Tot în prima parte, Eminescu ne face portretul Madonei, care are „diadema de stele”, „surâsul blând”, „faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie”, ca în partea a doua Venera să fie numită „Femeie stearpă, fără suflet, fără foc”, „crudo” sau „bacantă”. Aceste învinuiri şocante, pe faţă, stârnesc revoltă, dezamăgire, durere în inima iubitei, ceea ce descoperim în ultima parte a poeziei pentru că iubita, asemănată aici cu Venera, plânge. Eul liric îşi dă seama că „a fost crudă-nvinuirea” şi, prin faptul că îi cade la picioare, iubitul îi cere iertare şi-i sărută mâinile. În ultimele două versuri iubita, aşa cum este ea, e considerată sfântă tocmai prin faptul că iubeşte şi este iubită la rândul său. Aici apare din nou antiteza pentru că Venera este numită din nou demon, dar portretul ei este acum schimbat pentru că are „ochi mari şi părul blond”. Dacă în primele două părţi timpul verbal este trecutul, în ultima parte se schimbă perspectiva, pentru că timpul folosit e prezentul. demult, dar care lăsase moştenire timpurilor noastre gândirea mitică şi expresia poetică. Din bogata galerie a personajelor mitologiei eline, poetul izola cu acel prilej figura zeiţei Venus, imagine a frumuseţii după concepţia elină, frumuseţe de forme şi de voluptăţi în faţa căreia se ridica idealul frumuseţii morale concretizată, în creştinism, de figura Madonei. În aceste începuturi poetice ale lui Eminescu, cele două imagini concretizau două straturi din istoria civilizaţiei şi funcţionau izolat în planul poeziei, semnificând două idealuri poetice şi traducând totodată ritmica sentimentului de adoraţie, care pentru poetul român cunoaşte dubla mişcare spre voluptate fizică şi spre voluptatea morală”. Eminescu a adoptat în stilul său romantismul. Şi în poezia de faţă, autorul îşi dovedeşte calităţile de romancier. Spre exemplu timpul şi spaţiul sunt infinite pentru că aproape toată poezia te duce cu gândul la trecutul îndepărtat, dar nu unul bine situat pe axa timpului. Tot specific romantismului, în această poezie Eminescu foloseşte pendularea între extreme, deoarece la început eul liric se poartă cât se poate de urât cu Venera, ca mai apoi să-şi dea seama că aşa cum este ea, cu afinităţi şi defecte, este iubital lui, ce îl iubeşte. Ca în orice operă lirică, în această poezie se pune valoare pe aspectul estetic şi în acest scop sunt folosite figuri de stil ca: metefore („Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, / Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”; „ochi de piatră ce scânteie”; „grădini îmbălsămate”; „raze ce-nconjoară cu magie”; „mirtul verde de martir”), epitete („tânără şi dulce veste”; „Madona dumnezeie”; „faşa pală”; „palide raze”; „visuri sece”; „surâsul blând, vergin”; „privire umedă şi rugătoare”; „crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond”), comparaţii („ca gândirea unui împărat poet”; „femeia-i prototipul îngerilor din senin”; „inima bacantei e spasmodic, lung delir”; „ochi negri-adânci ca marea”), antiteze („Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot simfonie, / Din ochirile-ţi murdare ochiu-aurorei matinal”; „Suflete!de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire”), inversiuni („tânără şi dulce veste”; „bolnavă beţie”; „palidele raze”; „palidă femeie”), personificări („raze blonde”, „râde-o rază de noroc”; „privire umedă şi rugătoare”), enumeraţii („te văd, te-aud, te cuget”). Poezia este compusă din 12 strofe de tip catren, ce au măsură de 15-16 silabe pe vers. Rima este încrucişată, iar ritmul trohaic. „Universalitatea unui poet, când n-o confundăm cu efemera notoritate, este împrejurarea prin care opera sa, zămislită în timpul şi spaţiul pe care le exprimă, iese din limitele epocii sale şi ale ţării unde a luat fiinţă şi devine inteligibilă întregii umanităţi... Foarte tânăr sau mai matur, Eminescu era obsedat de geneza poporului român şi plănuia vaste epopei ori drame despre episodul daco-roman, încercând a crea şi o mitologie ad-hoc.” (G. Călinescu) 쥁@