Referat Argumentari Testare Nationala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Argumentari Testare Nationala si de asemenea puteti face Download Referat Argumentari testare nationala

Citeste fragmente din Referat Argumentari Testare Nationala

Demonstrarea faptului că o operă literară este un pastel Iarna de Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri este creatorul pastelului în literatura română ÅŸi unul dintre reprezentanÅ£ii săi de seamă. El a înfăţiÅŸat prin pastelurile sale diferite peisaje între care Å£inutul MirceÅŸtilor, fenomene ale naturii sau muncile agricole. ÃŽn strânsă legătură cu aspectele înfăţiÅŸate, poetul ÅŸi-a exprimat direct propriile sentimente, realizând numeroase imagini artistice cu ajutorul figurilor de stil. Prima notă caracteristică a pastelului – descrierea uni aspect din natură – se întâlnesc ÅŸi în poezia „Iarna”, deoarece poetul zugrăveÅŸte o imagine de ansamblu a naturii copleÅŸite de ravagiile iernii, peisajul fiind însufleÅ£it, în final, de apariÅ£ia soarelui. El are în vedere toate fenomenele specifice acestui anotimp: zăpada abundentă, frigul („fiori de gheaţă”) ÅŸi permanenÅ£a ninsorii în timp ÅŸi spaÅ£iu, căci ninge în permanenţă, iar întinderile s-au îmbrăcat în haina albă a iernii („de o zale argintie se îmbracă întreaga Å£ară”). Peisajul pustiei („pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum/ Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum”) se însufleÅ£eÅŸte o dată cu apariÅ£ia soarelui care străluceÅŸte ÅŸi desmiardă oceanul de ninsoare. Ca în orice pastel, în strânsă legătură cu aceste aspecte descrise, poetul îşi exprimă direct propriile sentimente. Astfel, la început, el pare uimit, înfiorat în faÅ£a spectacolului măreÅ£, fantastic, dar ciudat, al iernii. Apoi, când ninge în permanenţă ÅŸi iarna devine atotputernică în timp ÅŸi în spaÅ£iu, îşi fac loc sentimentele de neliniÅŸte, de teamă, care se transformă mai târziu într-o puternică stare de încordare, într-o senzaÅ£ie de halucinaÅ£ie, izvorâte din neputinÅ£a de a se împotrivi ravagiilor iernii. Registrul afectiv se schimbă însă o dată cu apariÅ£ia soarelui, când sunt exprimate Bucuria, satisfacÅ£ia, dragostea de viaţă care înlocuiesc încordarea ÅŸi teama de până acum. Fiind un pastel, deci, implicit, o descriere literară, ÅŸi în poezia „Iarna” sunt prezente imaginile artistice, între care predomină cele vizuale. Peste tot este prezentă culoarea albă în toate nuanÅ£ele ei, de la cenuÅŸiul fumului care iese în „clăbucii albi”, până la albul strălucitor al soarelui ÅŸi al „oceanului de ninsoare”, unde argintiul pur se îmbină cu auriul estompat. AÅŸa se explică faptul că figura de stil cel mai des folosită în descrierea peisajului este epitetul cromatic „fluturi albi”, „umeri dalbi”, „zale argintie”, „clăbucii albi”, etc., căruia i se adaugă comparaÅ£iile: „ca un roi de fluturi albi” ÅŸi „ca fantasme albe”, sporindu-se astfel senzaÅ£ia de potop hibernal halucinant. ÃŽn finalul poeziei apare ÅŸi o imagine auditivă(clinchetul zurgălăilor), de o rară delicateÅ£e, care vine să rupă monotonia vizualului, a albului care domină. Aceasta imagine este realizată prin intermediul epitetului personificator „voios”, antepus verbului determinant(„voios răsună”). Datorită acestor imagini predominant vizuale, poezia apare ca o veritabilă pictură, iar prin dimensiunile peisajului descris ÅŸi prin alegolizarea iernii, ea devine adevărat tablou în versuri. După cum se observă din cele arătate anterior, prin caracterul ei descriptiv, prin exprimarea directă a sentimentelor ÅŸi prin realizarea unor impresionante imagini artistice, poezia „Iarna” are toate notele definitorii ale unui pastel, ilustrând în mod strălucit această specie literară. Lui i se alătură ÅŸi alte pasteluri din creaÅ£ia lui Vasile Alecsandri, la fel de realizate artistic, în care poetul îşi dezvăluie admiraÅ£ia bogăţiei sufletească. Demonstrarea faptului că o operă literară este un imn DeÅŸteaptă-te, române! de Andrei MureÅŸanu Imnul, ca specie literară, a apărut din cele mai vechi timpuri, ca un cântec solemn de preamărire a zeilor, a eroilor legendei, lărgindu-ÅŸi apoi conÅ£inutul , pentru ca în secolul al XIX-lea, o dată cu formarea naÅ£iunilor să apară imnurile naÅ£ionale. Acestea sunt cântece patriotice, solemne, adoptate de o Å£ară sau alta, care exprimă idealurile de unitate naÅ£ională ale unui popor, dorinÅ£a de libertate ÅŸi solidaritate a acestuia. ÃŽn imnuri sunt prezente invocaÅ£iile retorice, îndemnurile, se apelează la invocare sau la meditaÅ£ia solemnă. Toate aceste trăsături specifice imnului se întâlnesc ÅŸi în poezia ”DeÅŸteaptă-te, române!” de Andrei MureÅŸanu, care, după RevoluÅ£ia din Decembrie 1989, a devenit imnul naÅ£ional al României. Această poezie, fiind un imn, este în primul rând o operă lirică ÅŸi autorul exprimă în mod direct ÅŸi propriile sentimente de dragoste, de admiraÅ£ie ÅŸi de preÅ£uire faţă de Å£ară, îşi exprimă propria opÅ£iune pentru libertate ÅŸi unitate naÅ£ională ÅŸi se contopeÅŸte cu idealurile poporului în numele căruia vorbeÅŸte, dovadă fiind formele pronominale ÅŸi verbele de persoana I plural: „noi”, „ale noastre”, „nostru”, „să dăm”, „păstrăm” etc. Exprimarea directă este dovedită ÅŸi de prezenÅ£a unor substantive în vocativ: „române”, „măreÅ£e umbre”, „preoÅ£i” ÅŸi a unor verbe la imperativ: „deÅŸteaptă-te”, „priviÅ£i”, „uniÅ£i-vă” etc., în felul acesta poetul adresând ÅŸi anumite îndemnuri ÅŸi dând poeziei un ton agitatoric, patetic, profetic ÅŸi solemn. PrezenÅ£a acestora (a îndemnurilor) este o altă trăsătură a imnului ÅŸi poetul îndeamnă mai întâi la deÅŸteptare naÅ£ională ÅŸi la acÅ£iune: „DeÅŸteaptă-te române din somnul cel de moarte”, „croieÅŸte-Å£i altă soartă”. Este adresat apoi îndemnul ca românii să dovedească prin fapte că sunt urmaÅŸii demni ai romanilor, ca spre final să-ÅŸi facă loc îndemnul la unitate naÅ£ională („români din patru unghiuri/UniÅ£i-vă-n simÅ£uri”). Această poezie fiind un imn, poetul vorbeÅŸte ÅŸi despre idealurile de unitate naÅ£ională ÅŸi de libertate ale poporului. Astfel, în faÅ£a destinului, românii sunt uniÅ£i, gata să sară ca „lupii-n stâne”pentru apărarea patriei iar opÅ£iunea lor este una singură („Viaţă-n libertate, ori moarte strigă toÅ£i”) preferând moartea glorioasă unei robii umilitoare („Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină/Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ”). Pentru a fi mai convingător, poetul apelează la evocare, vorbind despre neîmplinirea idealului de unitate naÅ£ională („oarba nemurire”) pe care jură însă să-l ducă la împlinire contemporanii („jurăm să fim pururea fraÅ£i”), despre robia îndurată de-a lungul veacurilor, pe care românii n-o mai acceptă sub nici o formă („vii nu o primim”, „dar morÅ£i numai o dăm”). Ca în orice imn îşi fac loc ÅŸi aici invocaÅ£iile ÅŸi interogaÅ£iile retorice: „DeÅŸteaptă-te, române!”, „PriviÅ£i, măreÅ£e umbre”, „N-ajunse despotismul…”, „N-ajunse iataganul” etc. ÃŽn aceiaÅŸi termeni patetici autorul pune în evidenţă motivele luptei ÅŸi ale jertfei ÅŸi realizează unele trăsături ale poporului nostru: curajul, vitejia, dorinÅ£a de libertate, de unitate, spiritul de sacrificiu, dragostea de patrie. Calităţile de imn ale acestei poezii au fost intuite, încă de la apariÅ£ia ei, de către Nicolae Bălcescu, care o considera „Marseilleza românilor”, datorită caracterului ei retoric de proclamaÅ£ie sau manifest. Demonstrarea faptului că o operă literară este o doină Doina Poporul român a realizat de-a lungul timpului un tezaur artistic deosebit, caracterizat prin diversitate tematică, afectivă ÅŸi tipologică: basme, balade, doine, strigături etc. ÃŽntre acestea un loc aparte îl ocupă operele lirice, deoarece prin intermediul lor, oamenii talentaÅ£i din popor – autorii anonimi ÅŸi-au exprimat direct sentimentele, aspiraÅ£iile ÅŸi convingerile lor. ÃŽn literatura populară doinele ilustrează cu prisosinţă caracterul ei liric ÅŸi o astfel de creaÅ£ie populară, o doină, este ÅŸi opera literară care poartă ca titlu chiar numele acestei specii folclorice pe care o reprezintă – Doina. Caracterul liric al poeziei Doina este dovedit de prezenÅ£a eului liric care îşi exprimă direct propriile sentimente de dragoste, de admiraÅ£ie ÅŸi de preÅ£uire faţă de doină, faţă de melodia ei, de rolul pe care aceasta îl joacă în viaÅ£a oamenilor din popor. PrezenÅ£a eului liric este dovedită ÅŸi de adresarea directă către doină, care apare personificată sau de formele verbale ÅŸi pronominale de persoana I : „aud”, „m-aÅŸ duce”, „eu stau” etc. Prima trăsătură a apartenenÅ£ei acestei creaÅ£ii la specia literară de doină este lirismul textului, diversitatea ÅŸi profunzimea sentimentelor exprimate. Astfel, poetul anonim este fermecat de armonia doinei care îi alină suferinÅ£ele, dar ÅŸi de capacitatea ei de a exprima durerea profundă ÅŸi de aceea o numeÅŸte „cântec dulce” ÅŸi „viers cu foc”. El iubeÅŸte profund ÅŸi statornic doina pentru că ea îl însoÅ£eÅŸte pe omul din popor în orice moment ÅŸi pretutindeni, indiferent de anotimp ÅŸi de loc: iarna, primăvara, toamna, în codru, pe-afară, în vale. PermanenÅ£a doinei în viaÅ£a acestuia ÅŸi legătura lor strânsă sunt sintetizate în ultimele versuri, când trăirile eului liric ating cote maxime: „Doină zic, doină suspin/Tot cu doina mă mai Å£in./Doină cânt, doină ÅŸoptesc,/Tot cu doina vieÅ£uiesc./” Ca în orice doină, ÅŸi aici sentimentele (dragostea, admiraÅ£ia, preÅ£uirea) sunt exprimate în mod gradat ÅŸi sunt deosebit de profunde, căci substantivul doină – subiectul admiraÅ£iei poetului anonim – este repetat de 14 ori în textul poetic din care de 4 ori în cazul vocativ, iar de 6 ori în ultimele versuri. AceluiaÅŸi scop stilistic îi servesc ÅŸi repetiÅ£iile verbului „cânt”, a substantivului „zilele” ÅŸi a adverbului „tot”. Valoarea acestei creaÅ£ii populare este dată atât de lirismul ei covârÅŸitor, cât ÅŸi de profunzimea sentimentelor exprimate, trăsături care o individualizează între alte creaÅ£ii similare. Tocmai prin aceste note definitorii ea se încadrează genului liric ÅŸi unuia dintre speciile acestuia – DOINA. Demonstrarea faptului că o operă literară este fabulă Câinele ÅŸi căţelul de Grigore Alexandrescu Fabulele sunt opere epice în versuri sau în proză în care sunt povestite întâmplări puse pe seama animalelor, apăsărilor, a plantelor, a obiectelor ÅŸi care au caracter satiric ÅŸi moralizator, criticând anumite defecte omeneÅŸti. Toate aceste trăsături specifice fabulei se întâlnesc ÅŸi în opera literară „Câinele ÅŸi căţelul” de Grigore Alexandrescu. ÃŽn primul rând se observă caracterul ei epic, întrucât sentimentele ÅŸi atitudinea scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul acÅ£iunii ÅŸi al personajelor. Astfel, autorul povesteÅŸte o întâmplare pusă pe seama animalelor, iar firul narativ ce se desprinde implicit din dialogul dintre personaje, căci scrierea este concepută ca o mică scenetă cu trei personaje. Dulăul Samson susÅ£ine, în mod ipocrit, în faÅ£a unui „bou oarecare”, ideea egalităţii între toate dobitoacele, dezaprobându-i pe cei care se laudă cu obârÅŸia lor nobilă. El îşi schimbă însă brusc atitudinea când căţelul Samurache îşi manifestă adeziunea la aceste idei: îl ameninţă, ÅŸi-l avertizează că doreÅŸte egalitate „dar nu pentru căţei”. Ca în orice fabulă, ÅŸi aici, acestei poveÅŸti alegorice îi urmează morala conÅ£inută de ultimele două versuri ale poeziei, prin care autorul îl avertizează pe cititor că ipocrizia ÅŸi dorinÅ£a de parvenire sunt atitudini în realitatea cotidiană ÅŸi că niciodată nu trebuie să ne încredem în afirmaÅ£iile mincinoase ale celor mai mari ÅŸi puternici. ÃŽn al doilea rând, ca trăsătură a fabulei, se observă caracterul ei satiric ÅŸi moralizator, pentru că, prin faptele narate, Grigore Alexandrescu adoptă o atitudine critică faÅ£a de cei care doresc să parvină în ierarhia socială, satirizează făţărnicia, intoleranÅ£a ÅŸi demagogia lor. O altă trăsătură a fabulei întâlnită în această operă literatură este ÅŸi faptul că personajele reprezintă anumite tipuri umane. Astfel, dulăul Samson îl reprezintă pe omul demagog, ipocrit, nemulÅ£umit de poziÅ£ia lui socială ÅŸi care, pentru a parveni, apelează la falsa modestie ÅŸi la minciună. Căţelul Samurache îl sugerează pe omul simplu, credul ÅŸi naiv, simbolizează micimea, slăbiciunea, modestia ÅŸi o anumită limită în capacitatea de înÅ£elegere a adevăratelor intenÅ£ii ale dulăului. Cel de-al treilea personaj, cel figurant „un bou oarecare”, care face parte categoria care au reuÅŸit „să se ajungă”, fiind un parvenit recent ÅŸi de aceea nici nu reacÅ£ionează la spusele dulăului. Din cele conturate până aici, se observă că opera literară „Câinele ÅŸi căţelul” se poate încadra fabulei datorită caracterului epic, povestirii alegorice ÅŸi moralei, precum ÅŸi datorită caracterului satiric ÅŸi moralizator faţă de defectele omeneÅŸti pe care le întruchipează personajele. SemnificaÅ£ia titlului unei schiÅ£e D-l Goe de Ion Luca Caragiale Titlul schiÅ£ei este chiar numele personajului în jurul căruia se Å£ese acÅ£iunea. Autorul îl numeÅŸte „domnul”, acest copil fiind o parodie a comportamentului civilizatori matur. Chiar ÅŸi felul în care este îmbrăcat Goe, denotă faptul că el mimează o poză; ca ÅŸi Ionel (din schiÅ£a „Vizită”) care purta uniformă de maior, Goe este departe de ideea de disciplină militară. De două ori în text, autorul îl numeÅŸte „tânărul”, ceea ce ar putea sugera o repetenÅ£ie prelungită. Mam-mare îi spune mereu „puiÅŸorule”, pentru ea, Goe fiind „nepoÅ£elul”; dacă primul apelativ indică răsfăţatul, termenul diminutivat „nepoÅ£elul” ar putea sugera o înceată dezvoltare a minÅ£ii lui Goe, rămasă în stadiul infantil. Mai aproape de opinia bunicii este tânărul aflat pe culoarul trenului ÅŸi care i se adresează lui Goe folosind apelativul „mititelule” (reluat, cu acută ironie, de autor, în următorul fragment). La polul opus se află tanti MiÅ£a care-l învaţă pe Goe folosind să-ÅŸi pună biletul sub panglica pălăriei, pe motiv că „aÅŸa Å£in bărbaÅ£ii biletul”. Astfel, personajul al cărui nume apare în titlu, pare s fi văzut în mai multe oglinzi diferite. Caracterizarea personajului principal din basmul „Prâslea-cel-Voinic ÅŸi merele de aur” Deoarece basmele reprezintă „poezia dorinÅ£elor împlinite” ÅŸi năzuinÅ£ele poporului spre o viaţă fericită ÅŸi mulÅ£umită, ele aduc în prim-plan personaje exemplare, excepÅ£ionale, care sunt purtătoarele acestor idealuri, în final, împlinite. De aceea majoritatea basmelor iau drept titlu chiar numele personajului principal, aÅŸa cum este ÅŸi cazul creaÅ£iei populare „Prâslea-cel-Voinic ÅŸi merele de aur”. Acest basm fascinează nu numai prin intermediul întâmplărilor, dar ÅŸi prin complexitatea personajului principal care, deÅŸi fiu de împărat, întruchipează însuÅŸirile alese ale omului din popor. Cu toate că este dispreÅ£uit de tatăl său, Prâslea i se adresează cuviincios ÅŸi îşi asumă cu modestie misiunea. „- Eu nu mă încumet (…) a prinde hoÅ£i, ci zic că încercarea de care voi face ÅŸi eu, nu poate să-Å£i aducă nici un rău”. IsteÅ£ ÅŸi precaut, îşi ia „cărÅ£i de cetit, două Å£epuÅŸe, arcul ÅŸi tolba cu săgeÅ£ile”, reuÅŸind să-ÅŸi alunge somnul ÅŸi să-l rănească pe hoÅ£. AceeaÅŸi isteÅ£ime ascuÅ£ită, dublată de un acut simÅ£ al anticipaÅ£iei, dovedeÅŸte ÅŸi atunci când, dându-ÅŸi seama de intenÅ£iile fraÅ£ilor mai mari, leagă de frânghie o piatră sau când se angajează ucenic la argintar. La aceste însuÅŸiri se adaugă vitejia ÅŸi curajul cu care îi înfruntă ÅŸi îi omoară pe zmei, bunătatea sufletească (el salvează puii de zgripÅ£uroaică), dârzenia ÅŸi tenacitatea dovedite în atingerea scopului propus. Cinstit ÅŸi corect, dar ÅŸi generos, mezinul îi iartă pe fraÅ£ii cei mari, pedeapsa urmând să fie dată de forÅ£a divină în a cărei dreptate el crede ce tărie. Dacă toate aceste trăsături de caracter sunt obiÅŸnuite, Prâslea are ÅŸi unele puteri supranaturale: el este înzestrat cu o forţă impresionantă (îl bagă pe zmeu în pământ până la gât, omoară balaurul), cunoaÅŸte ÅŸi înÅ£elege graiul corbului ÅŸi al făpturilor de pa alt tărâm, are capacitatea de a se metamorfoza în foc, transformă palatele în mere ÅŸi reuÅŸeÅŸte să facă o furcă de aur care să toarcă singură ÅŸi o cloÅŸcă cu pui de aur. Demonstrarea faptului că o operă literară este o schiţă D-l Goe… de Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale (1852-1912) a rămas, până azi, cel mai mare dramaturg din literatura noastră; lumea înfăţiÅŸată în comedii („O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”) fiind alcătuită din personaje tipice, viabile ÅŸi perene. Ca prozator, Caragiale a rămas neîntrecut prin cercetarea profunzimilor sufletului omenesc, din nuvelele sale psihologice („În vreme de război”). O parte însemnată a prozei lui Caragiale o constituie schiÅ£ele („Momente ÅŸi schiÅ£e”); ÅŸi aici, autorul ne înfăţiÅŸează (prin intermediul numeroaselor întâmplări narate), o întreagă lume alcătuită din personaje tot atât de numeroase, fiecare cu viaÅ£a, incultura, pretenÅ£iile ÅŸi caracterul său. SchiÅ£a intitulată „D-l Goe…” este înrudită ce „Vizită”, fiecare având ca personaj central un copil răsfăţat; altfel spus, Goe este un Ionel la o altă vârstă. ConÅ£inutul. Momentele subiectului : ÃŽn naraÅ£iunea „D-l Goe…”, autorul povesteÅŸte o singură întâmplare: călătoria lui Goe (însoÅ£it de mam-mare , mamiÅ£ica ÅŸi tanti MiÅ£a), cu trenul, la BucureÅŸti. Din oglindirea acestei secvenÅ£e de viaţă, se desprinde tema operei: înÅŸelegerea eronată a noÅ£iunii de educaÅ£ie ÅŸi consecinÅ£ele acestei atitudini. SchiÅ£a „D-l Goe…” se deschide cu intriga : „Ca să nu mai rămâie repetent ÅŸi anul acesta, mam-mare, mamiÅ£ica ÅŸi tanti MiÅ£a au promis tânărului Goe să-l ducă-n BucureÅŸti de 10 mai.” Tot aici, se face ÅŸi trecerea la expoziÅ£iune (continuată în paragraful următor). Prin urmare, din acea dimineaţă de mai, cei patru călători aÅŸteptau „cu multă nerăbdare”, pe peronul gării dintr-un oraÅŸ neprecizat, trenul care avea să-i ducă la BucureÅŸti. Dintre toÅ£i, cel mai cuprins de neastâmpăr este Goe (pe care doamnele l-au îmbrăcat festiv într-un „frumos costum de marinar”). Timpul se consumă într-o discuÅ£ie „filologică” (în jurul cuvântului „marinar”) – prilej pentru autor de a criona mahalaua intelectuală căreia îi aparÅ£ine personajele. Desfăşurarea acÅ£iunii consemnează o serie de mici întâmplări a căror tensiune creÅŸte până în punctul culminant, pentru ca, în final, să se instaureze calmul. Prima dintre acestea se consumă imediat după urcarea familiei în tren: din pricina aglomeraÅ£iei, cu greu se găsesc locuri pentru doamne, prin bunăvoinÅ£a unor tineri politicoÅŸi. Goe refuză să intre în compartiment, preferând să rămână „în coridorul vagonului cu bărbaÅ£ii”. Neastâmpărul său caracteristic îl face să scoată capul pe fereastră, aÅŸa încât vântul îi zboară pălăria (în panglica căreia tanti MiÅ£a îi prinsese biletul). Tocmai când „mititelul” scotea urletele de rigoare, soseÅŸte conductorul care-i cere biletul. Strădania celor trei „mame” de a-i explica întâmplarea, este zadarnică, ele fiind nevoite să achite un nou bilet ÅŸi amenda. Pe măsură ce trenul se apropie de BucureÅŸti, Goe trece prin niÅŸte „peripeÅ£ii” (consolat fiind, cu mângâieri ÅŸi ciocolată de adoratele lui): „se reazimă în nas” de clanÅ£a uÅŸii compartimentului ÅŸi, ceva mai târziu, se încuie in closet. De teamă să nu i se întâmple ceva „puiÅŸorului”, mam-mare se aÅŸeza pe culoar, „pe un geamantan străin, să păzească pe Goe”. Atras însă în mod irezistibil de „maÅŸina cu mânere” din colÅ£ul culoarului, Goe trage semnalul de alarmă, provocând oprirea brutală trenului (momentul culminant). FireÅŸte, conducătorii n-au reuÅŸit să-l identifice pe făptaÅŸ; ei nu găsesc pe nimeni la locul faptei, iar în compartiment, mam-mare doarme „cu puiÅŸorul în braÅ£e”. Deznodământul: După ce ajung în BucureÅŸti, doamnele fericite, „se suie cu puiÅŸorul în trăsură”, poruncindu-i birjarului să le ducă în centru, la hotelul „Bulevard”. Specia literară: Fiind o naraÅ£iune în proză, de întindere mică, limitată la un singur episod din viaÅ£a personajului, „D-l Goe…” este o schiţă. Demonstrarea faptului că o operă literară este un roman Baltagul de Mihail Sadoveanu Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai de seamă prozatori din literatura română care a elaborat o diversitate de specii literare – schiÅ£a, povestirea sau romanul, acesta din urmă fiind o operă epică în proză, de mare întindere, preponderent narativă, cu o acÅ£iune complexă ÅŸi complicată, ce se desfăşoară pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice ÅŸi cu numeroase personaje, oferind o imagine amplă ÅŸi profundă a vieÅ£ii. Alături de romane ca „FraÅ£ii Jderi”, „Neamul ÅžoimăreÅŸtilor”, „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”, „Nicoară Potcoavă” ÅŸ.a., un loc aparte în creaÅ£ia sadoveniană îl ocupă opera literară „Baltagul”. DeÅŸi mai mică ca întindere decât alte opere literare similare din creaÅ£ia lui Mihail Sadoveanu, „Baltagul” are toate notele caracteristice ale unui roman. ÃŽn primul rând, este o operă epică deoarece autorul îşi exprimă indirect propriile sentimente de admiraÅ£ie faţă de însuÅŸirile alese ale eroinei prin intermediul acÅ£iunii, relatând o serie de întâmplări ÅŸi punând-o în relaÅ£ie cu alte personaje. Ca în orice operă epică, autorul se detaÅŸează de subiect ÅŸi narează obiectiv întâmplările care se desfăşoară într-un anumit timp ÅŸi spaÅ£iu, derulându-se de toamna, când Nechifor Lipan pleacă la Dorna după oi, până primăvara, când Vitoria îi descoperă trupul neînsufleÅ£it. Perimetrul acÅ£iunii este, de asemenea, vast ÅŸi cuprinde Å£inuturi de munte de la Măgura Tarcăului, zona Dornelor ÅŸi a BistriÅ£ei, până în cele de câmpie, la CristeÅŸti, în bălÅ£ile Jijiei. Modul de expunere predominant este naraÅ£iunea, ca în orice operă epică, dar ea se îmbină măiestrit cu descrierea, cu dialogul ÅŸi cu monologul interior, prin care scriitorul pune în lumină însuÅŸirile personajelor, zbuciumul lor sufletesc ÅŸi relaÅ£iile dintre ele, stabilite într-o lume guvernată de anumite tradiÅ£ii. ÃŽn al doilea rând, fiind un roman, opera literară „Baltagul” are o acÅ£iune complexă ÅŸi mai complicată decât schiÅ£a ÅŸi nuvela – celelalte două specii literare epice. Astfel, acÅ£iunea se întinde pe parcursul a 16 capitole în care sunt narate, în esenţă, acÅ£iunile Vitoriei Lipan în căutarea ÅŸi cunoaÅŸterea adevărului despre soÅ£ul ei plecat de mai mult timp de acasă. Eroina este convină că Nechifor a dispărut ÅŸi, după ce întreprinde o serie de investigaÅ£ii ce o edifică asupra supoziÅ£iei sale, se pregăteÅŸte să plece în căutarea acestuia însoÅ£ită de fiul ei, Gheorghiţă. Drumul este anevoios, asemenea unui labirint presărat de numeroase dificultăţi; ea este nevoită să apeleze uneori ÅŸi la autorităţi, dar, printr-o dârzenie deosebită, printr-o inteligenţă ÅŸi o abilitate extraordinară, ia totul pe cont propriu ÅŸi reuÅŸeÅŸte, în final, să-i descopere ÅŸi să-i pedepsească pe ucigaÅŸi. AcÅ£iunea este lineară,dar există mai multe planuri narative; unul retrospectiv, trecut, în care Vitoria rememorează întâmplări ale vieÅ£ii de familie ÅŸi altele, prezentate în desfăşurarea lor, care relatează despre prezenÅ£a oilor ÅŸi a ciobanului în bălÅ£ile Jijiei, întâlnirile eroinei cu preotul ÅŸi cu baba Maranda, drumul la mănăstirea BistriÅ£a ÅŸi la Piatra-NeamÅ£, pregătirile ei pentru drumul cel lung pe urmele soÅ£ului ÅŸi, în sfârÅŸit, căutările înfrigurate finalizate cu stabilirea adevărului ÅŸi a dreptăţii. O altă trăsătură specifică romanului ÅŸi prezentă în „Baltagul” este numărul mare de personaje. Astfel, există personaje principale (Vitoria, Nechifor Lipan, Gheorghiţă), secundare (Minodora, preotul Dănilă, baba Maranda, negustorul ÅŸi hangiul David, ceilalÅ£i hangii ÅŸi soÅ£iile lor, Calistrat Bogza, Ilie CuÅ£ui) sau episodice (moÅŸ Pricop, funcÅ£ionarii de la prefectura din Piatra, funcÅ£ionarul de la Dorna). Indiferent de locul pe care îl ocupă în operă, aceste personaje au o importanţă deosebită în desfăşurarea evenimentelor deoarece contribuie fiecare în felul său la descoperirea adevărului, aduc lumină în investigaÅ£iile pe care Vitoria le întreprinde. De asemenea, ele conturează două lumi – una „cea de sus”, „cea arhaică”, alta „cea de jos”, unde munteanca întâlneÅŸte alte rânduieli decât cele cunoscute de ea. Prin intermediul acÅ£iunii ÅŸi al personajelor, Mihail Sadoveanu oferă ÅŸi o imagine amplă ÅŸi profundă a vieÅ£ii, aspect ce ilustrează o altă trăsătură specifică romanului. Astfel, el zugrăveÅŸte modul de viaţă patriarhal al oamenilor de la munte, unde obiceiurile ÅŸi tradiÅ£iile sunt păstrate cu sfinÅ£enie. Totodată, înfăţiÅŸează obiceiurile legate de evenimentele cruciale ale existenÅ£ei umane – botezul, nunta, moartea – dar ÅŸi lumea oraÅŸului din perioada sfârÅŸitului secolului al XIX-lea ÅŸi a începutului secolului al XX-lea. Din cele arătate până acum se poate constata că opera literară „Baltagul” întruneÅŸte toate notele definitorii ale unui roman: caracter epic, acÅ£iune complexă, existenÅ£a unui număr mare de personaje ÅŸi prezenÅ£a unei imagini ample ÅŸi profunde asupra vieÅ£ii. Valoarea lui este sporită ÅŸi de concizia ÅŸi dinamismul acÅ£iunii, precum ÅŸi de armonia compoziÅ£iei, ilustrând în mod strălucit specia literară pe care o reprezintă. Demonstrarea faptului că o operă literară este nuvelă Popa Tanda de Ioan Slavici Nuvela este o lucrare epică în proză, de întindere mijlocie, având un singur fir narativ ÅŸi un număr redus de personaje. De obicei, intriga nuvelei este riguros construită, întâmplările se organizează în jurul unui conflict concentrat, iar accentul cade mai mult asupra personajelor decât asupra acÅ£iunii. Tonul relatării este obiectiv (autorul aflându-se în afara acÅ£iunii). Opera literară „Popa Tanda” este o lucrare epică în proză, având o acÅ£iune bine structurată de-a lungul unui singur fir narativ. Acesta urmăreÅŸte drumul în viaţă al unui om (preotul Trandafir), de la începuturile activităţii sale duhovniceÅŸti ÅŸi până la bătrâneÅ£e. Prin întinderea temporală a întâmplărilor povestite ÅŸi prin plasarea lor în mai multe locuri (la ÅŸcoală, în Butucani, la Sărăceni), „Popa Tanda” depăşeÅŸte dimensiunile unei schiÅ£e, având o întindere mijlocie. Materialul epic este structurat în trei capitole: a). Primul cuprinde o scurtă retrospectivă asupra tinereÅ£ii părintelui Trandafir, a „ostenelii” depuse în anii de ÅŸcoală ÅŸi a privaÅ£iunilor materiale prin care acesta trecuse. Urmează o prezentare a scurtei perioade de preoÅ£ie din Butucani ÅŸi primii ani de încercări nereuÅŸite de ale schimba viaÅ£a oamenilor din Sărăceni. b). Al doilea capitol este dedicat anilor lungi de muncă, în care preotul reuÅŸeÅŸte să scape de propria sărăcie ÅŸi să devină un exemplu pentru săteni. c). Capitolul al treilea reprezintă finalul compensator (ca în basme), după îndelungă vreme, când părintele Trandafir ajunsese cărunt ÅŸi avea nepoÅ£i. Sărăcenii se transformară într-un sat bogat, cu oameni activi ÅŸi mulÅ£umiÅ£i. Chiar dacă autorul urmăreÅŸte să demonstreze un principiu moral, acÅ£iunea este verosimilă, cuprinzând numeroase aspecte inspirate din realitate. Conflictul acestei opere este riguros construit ÅŸi are natură etică: este un conflict interior, constând în îndelungile frământări ale preotului, determinate de dorinÅ£a lui de a salva umanul (prin scoaterea sătenilor din inerÅ£ie ÅŸi integrarea lor într-o lume în care munca devine o normă morală). ÃŽn sfârÅŸit, o altă trăsătură a nuvelei constă în faptul că accentul cade asupra personajelor ÅŸi nu asupra acÅ£iunii. Moralistul Slavici urmăreÅŸte să demonstreze că munca ÅŸi exemplul personal pot face minuni. ÃŽn consecinţă, îşi construieÅŸte personajul central ca pe un Păstor (în sens simbolic), conducător spiritual, contopit cu destinul ei. Tonul autorului este obiectiv, scriitorul aflându-se în afara acÅ£iunii, iar relatarea fiind făcută la persoana a III-a. Personajul principal din nuvela „Popa Tanda” de Ioan Slavici este părintele Trandafir, în jurul căruia se încheagă întreaga acÅ£iune. ImportanÅ£a acestei personaj se relevă ÅŸi prin titlu nuvelei, care este chiar numele dat de săteni preotului din Sărăceni. Caracterizarea făcută de autor(directă) ÃŽncă din al doilea paragraf al operei puse în discuÅ£ie, autorul face o caracterizare – sinteză a celui pe care îl va înfăţiÅŸa de-a lungul întregii nuvele: „Este om bun, a învăţat multă carte ÅŸi cântă mai frumos decât chiar ÅŸi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte ÅŸi totdeauna vorbeÅŸte drept ÅŸi cumpănit, ca ÅŸi când ar citi din carte. Åži harnic ÅŸi grijitor om este părintele Trandafir”. Aceste calităţi (bunătatea, vorba dreaptă ÅŸi bine cântărită, hărnicia, dăruirea) ar fi trebuit să-l ajute să rămână într-un sat bogat, dacă destinul n-ar fi hotărât altfel. Din scurta retrospectivă asupra tinereÅ£ii preotului, se conturează ÅŸi alte trăsături: tăria ÅŸi stăruinÅ£a în atingerea Å£elului propus, puterea de a depăşi greutăţile ÅŸi de a se mulÅ£umi cu puÅ£in. Din păcate, o anume sinceritate (dusă, uneori, până la duritate ÅŸi o anume asprime în relaÅ£iile cu oameni, i-au adus mutarea la Sărăceni). Caracterizarea personajului prin plasarea lui într-un anumit mediu Plasarea personajului într-un anumit mediu scoate în evidenţă valorile simbolice ale personajului părintele Trandafir. Toponomia spaÅ£iului în care acesta ÅŸi-a trăit viaÅ£a (Sărăceni, Valea Seacă) este reprezentativă pentru a caracteriza locurile în care, din pricina deselor revărsări ale apelor, oamenii se complac într-o inerÅ£ie păguboasă. „Este oare minune dacă nu urma acestora sărăcenii s-au făcut cu vremea cei leneÅŸi oameni?” ÃŽntr-un asemenea loc, orice preot (ÅŸi părintele Trandafir) devine un Apostol care se spală de păcate ÅŸi se izbăveÅŸte: „Mai că n-a fost încă popă care să fi stat mai mult de trei zile în Sărăceni; ÅŸi care a stat mai multă vreme aici s-a curăţat de păcate. Iar – acum Părintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocăinţă.” Caracterizarea personajului, având ca suport modul în care acesta vorbeÅŸte, gândeÅŸte ÅŸi acÅ£ionează Sensurile etice ale activităţii părintelui Trandafir se relevă încă din prima duminică trăită în Sărăceni: în predica sa, preotul le-a vorbit oamenilor despre viaţă (privită ca „înalt dar dumnezeiesc”) ÅŸi despre muncă, lenea fiind socotită un păcat; numai cine munceÅŸte poate să cuprindă „lume ÅŸi Dumnezeu în sine”, adică să-ÅŸi integreze Divinitatea. Prin vorbele sale, dar, mai ales, prin exemplul pa care li-l dă sătenilor, părintele Trandafir devine, la modul religios, un Păstor care încearcă să-ÅŸi aducă „turma” la nivelul umanului. Popa Tanda de Ioan Slavici rezumat Rezumatul operei literare „Popa Tanda” de Ioan Slavici ar putea fi alcătuit pornind de la opinia critică a lui George Călinescu. „Părintele Trandafir, picat într-un sat de leneÅŸi săraci încearcă să-i îndrepte prin predici. Norodul îl ascultă ÅŸi-ÅŸi vede de treabă. Apoi trece la invectivă ÅŸi lumea îl ocoleÅŸte. Popa Tanda îşi caută atunci ÅŸi el de treburile lui, devine el gospodarul model al satului, făcându-ÅŸi grădinărie, împletind lese, scoţând tot ce e cu putinţă prin muncă din condiÅ£iile locului. Acum oamenii încep să prindă respect pentru el ÅŸi să-l imite”. Având ca punct de plecare aceste consideraÅ£ii, rezumatul operei literare „Popa Tanda” de Ioan Slavici ar putea fi alcătuit astfel: Trandafir (fiul dascălului Pintilie din Butucani) ajunge, după ani de învăţătură ÅŸi muncă, preot în satul natal. Asprimea cu care îşi judeca enoriaÅŸii (ÅŸi chiar pe superiorii săi) ca si incapacitatea de a-ÅŸi masca nemulÅ£umirea sub vălul unor vorbe meÅŸteÅŸugăreÅŸti, îi atrag însă antipatia sătenilor care intervin la protopop. ÃŽn curând, părintele Trandafir este mutat la Sărăceni-sat situat într-un loc neprielnic ÅŸi locuit de oameni leneÅŸi ÅŸi săraci. Preotul încearcă să-i scoată din inerÅ£ie, mai întâi prin predici, apoi prin sfaturi ÅŸi, în sfârÅŸit, prin zeflemisire. Toate aceste tentative sunt însă zadarnice, sătenii din Sărăceni sfârÅŸind prin a-l ocoli pe incomodul preot ÅŸi rămânând aÅŸa cum fuseseră. După doi ani petrecuÅ£i astfel, mănat de dorinÅ£a de a izbuti, dar ÅŸi de propriile-i nevoi, părintele Trandafir (poreclit acum „Popa Tanda”) s-a hotărât să le ofere sătenilor propria sa pildă: ÅŸi-a reparat ÅŸi văruit casa ÅŸi ÅŸi-a înconjurat curtea cu un gard („obiect ” necunoscut în Sărăceni); pe urmă, sfătuit de soÅ£ia sa (ÅŸi ajutat de clopotarul Cozonac) preotul începe să-ÅŸi cultive pământul. Åži acum terenul din preajma satului era mlăştinos părintele Trandafir ÅŸi-a făcut rost de nuiele ÅŸi papură, împletind lese ÅŸi rogojini pe care le vinde la târg. Pe măsură ce trece timpul, spaÅ£iul ÅŸi oamenii se schimbă: după mai mulÅ£i ani. Sărăceni devine un sat frumos, cu biserică nouă ÅŸi drumuri bine pietruite, cu livezi bogate ÅŸi case arătoase. Harnici ÅŸi aflaÅ£i mereu în activitate, oamenii din Sărăceni vorbesc cu mândrie de satul lor. Caracterizarea personajului Goe din schiÅ£a „D-l Goe…” de Ion Luca Caragiale Goe, trăieÅŸte, împreună cu familia, în urbea X – un oraÅŸ al cărui nume autorul nu-l indică; acesta poate reprezenta orice oraÅŸ, tot aÅŸa cum Goe îi reprezintă pe toÅ£i copii bogaÅ£i ÅŸi răsfăţaÅ£i. El este un personaj tipic. Modul de a se exprima îl caracterizează pe Goe ca pe un arogant lipsit de cel mai elementar respect – pe doamne le numeÅŸte „proaste”, iar pe tânărul (care iese pe culoar cedând locul doamnelor) îl apostrofează folosind calificativul „urâtule”. Din discuÅ£ia „filologică” asupra cuvântului „marinar” reiese incultura lui Goe (fapt explicabil în cazul unui ÅŸcolar atât de leneÅŸ, care a rămas, de mai multe ori, repetent; de altfel, în prima fază a textului, autorul îl numeÅŸte „tânărul”, ceea ce ar putea sugera că este un elev întârziat). Comportamentul lui Goe (pe care autorul îl surprinde doar într-un fragment de timp) este cel al unui copil prost crescut, care „zbiară” cerând să se oprească trenul, bate din picioare (atunci când se înfurie), „se strâmbă la urâtul” ÅŸi scoate capul pe fereastră, cu încăpăţânare, contrar sfaturilor primite. La fel de prost crescut se dovedeÅŸte a fi ÅŸi atunci când se urcă pe geamantanul străin, ori când trage semnalul de alarmă. Răsfăţat fiind, crede că totul i se cuvine; astfel, scenele în care pretinde să vină trenul, ori să îl oprească, stârnesc râsul prin contrastul între atitudinea băieÅ£oasă ÅŸi situaÅ£ia de călător. Se preface a fi nevinovat atunci când conductorii îl caută pe cel care a tras alarma, atitudine care denotă lipsa de sinceritate. Momentele subiectului din romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare povestitor – artist al nostru. Opera sa cuprinde mai mult de o sută de volume cu o tematică diversă: istoria Moldovei („FraÅ£ii Jderi”), natura patriei („Ţara de dincolo de negură”), viaÅ£a monotonă a oraÅŸelor de provincie („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”), obiceiurile păstoreÅŸti („Baltagul”). Apărut în 1930 ÅŸi scris în numai câteva zile, „Baltagul” înfăţiÅŸează o lume de mare puritate, trăitoare într-un Å£inut în care datina este legea nescrisă a comunităţii. Alcătuit din ÅŸaisprezece capitole (numerotate cu cifre romane ÅŸi fără titluri), „Baltagul” se deschide cu o anecdotă caracterologică despre naÅŸterea neamurilor. Se spune, în acea istorioară, că Dumnezeu, atunci când a alcătuit lumea, ar fi chemat toate popoarele, spre a le împărÅ£i darurile sale. Venind însă din locuri greu de străbătut, muntenii au ajuns târziu, iar Creatorul n-a mai avut ce le oferi, le-a dat, în compensaÅ£ie „o inimă uÅŸoară” ÅŸi putinÅ£a de a se bucura de tot ceea ce le conferă viaÅ£a. Acest text precede expoziÅ£iunea romanului, care prezintă, apoi, o seară de toamnă, când Vitoria Lipan stă singură pe prispă ÅŸi toarce: „Şi de poveste ÅŸi de asemenea vorbe iuÅ£i, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, îşi aduce aminte, stând singură pe prispă, în lumina de toamnă ÅŸi torcând. Ochii ei căprui în care parcă se răsfrânge lumina castanie a părului, erau duÅŸi departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur. Satul risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuÅ£ele ÅŸindrilite între garduri de răzlogi, pârâul Tarcăului care fulgera devale între stânci, erau căzute într-o negură de noapte. Acei ochi aprigi ÅŸi încă tineri căutau zări necunoscute.” ÃŽn acest moment al subiectului, autorul fixează: locul acÅ£iunii (un loc de munte despre care aflăm, mai târziu, că se numea Măgura Tarcăului); timpul acÅ£iunii (toamna târziu, spre sfârÅŸitul lui noiembrie) ÅŸi principalele personaje: Vitoria ÅŸi Nechifor Lipan. Tot în expoziÅ£ie poate fi observată o schiţă de portret a Vitoriei, o descriere sumară a satului (privit de departe) ÅŸi un amănunt edificator: fusul care „se învârtea harnic, dar singur” trădează frământările lăuntrice ale femeii. Evenimentul care declanÅŸează acÅ£iunea (intriga) apare în acelaÅŸi fragment: „Nechifor Lipan plecase de acasă după niÅŸte oi la Dorna, ÅŸi-acu Sfântul Andrei era aproape ÅŸi el încă nu se întorsese”. Din această pricină , pe măsură ce are convingerea că soÅ£ul ei a murit, Vitoria se hotărăşte să-i caute osemintele prin acest act, ea năzuieÅŸte să îndeplinească datina înmormântării, pentru că sufletul celui plecat să-ÅŸi găsească liniÅŸtea. Privind acÅ£iunea la modul cel mai simplu, aceasta ar putea fi împărÅ£ită în patru mari secvenÅ£e: aÅŸteptarea, drumul, descoperirea osemintelor lui Nechifor ÅŸi pedepsirea ucigaÅŸilor. Primele două secvenÅ£e constituind desfăşurarea acÅ£iunii, facem cunoÅŸtinţă aici cu o lume (cea a satului de munte din deceniul al treilea sec. al XX-lea) ÅŸi cu o familie aparÅ£inând acestei lumi(familia Lipan). Muntenii(prezenÅ£i la începutul cap. al X-lea, într-un excelent portret de grup) duc o viaţă aspră, fiind nevoiÅ£i să-ÅŸi câştige pâinea „cu toporul ori cu caÅ£a”. Cei mai vrednici dintre ei îşi întemeiază stâne pe înălÅ£imi, unde stau „cu Dumnezeu ÅŸi singurătăţile”,până când schimbarea anotimpurilor îi obligă să-ÅŸi coboare turmele spre câmpie; în aceste miÅŸcări largi ale transhumanÅ£ei cu regularitatea lor de ceasornic străvechi, se încadrează marile momente ale vieÅ£ii satului: ritualurile sărbătorilor de iarnă, botezul, nunta, înmormântarea. La Măgura Tarcăului, sărbătorile schimbării anului, cu urările specifice, cu ajutorul caprei ori al căluÅ£ului ÅŸi cu „toată zvoana ÅŸi veselia cotlonului aceluia de munte” se petrecuseră în acel an la fel ca întotdeauna, ca ÅŸi când satul s-ar fi situat într-un timp etern. ÃŽn drumul ei, Vitoria întâlneÅŸte mai întâi, o cumetrie („La Borca a căzut într-o cumătrie”) ÅŸi, mai apoi, o nuntă „La Cruci a dat de nuntă. Fugeau săniile cu nuntaÅŸi pe gheaÅ£a BistriÅ£ei. Mireasa ÅŸi druÅŸtele cu capetele înflorite, nevestele numai în catrinÅ£i ÅŸi bondiÅ£i. BărbaÅ£ii împuÅŸcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie ÅŸi s-alunge mai degrabă iarna.” După găsirea osemintelor celui care îi fusese soÅ£, Vitoria va săvârÅŸi ÅŸi ritualul înmormântării, parcurgând astfel, la modul simbolic, drumul unei vieÅ£i. Pe de altă, prezentarea vieÅ£ii satului cu obiceiurile ÅŸi datinile specifice, îi conferă romanului un caracter monografic. Tot în desfăşurarea acÅ£iunii intră ÅŸi drumul întortocheat pe care îl parcurg mama ÅŸ i fiul, cu popasuri „poruncite” de schimbarea vremii ÅŸi cu amintirile despre Nechifor Lipan ale celor care îl văzuseră. Momentul culminant al romanului îl constituie descoperirea osemintelor lui Lipan . Aceasta se petrece în timp ce Vitoria ÅŸi Ghiorghită coborau spre Sabasa, însoÅ£iÅ£i de Lupu (câinele regăsit a lui Nechifor).neliniÅŸtea animalului, încercarea lui de a opri calul ÅŸi fuga spre o râpă, o determină pe Vitoria să coboare „Având buna încredinÅ£are de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul în poala din faţă ÅŸi-ÅŸi dădu drumul alunecuÅŸ pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind răzbi în ruptura de mal, Ã