Referat I. Creanga - Umorul In Amintiri Din Copilarie

Mai jos puteti citi fragmente din Referat I. Creanga - Umorul In Amintiri Din Copilarie si de asemenea puteti face Download Referat I. creanga - umorul in amintiri din copilarie

Citeste fragmente din Referat I. Creanga - Umorul In Amintiri Din Copilarie

Amintiri din copilarie de Ion Creangă Început în 1881, Amintiri din copilărie constituie, după aprecierea unanimă a criticilor şi istoricilor literari, opera de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean I. Creangă, fiind considerat "primul roman al copilăriei trăneşti". Deşi operă autobiografică, faptele, ideile, personajele nu sînt între totul reale. Rezultă că personajul principal al Amintirilor nu este scriitorul, ci Nică al lui Ştefan al Petrii, surprins şi descris din perioada copilăriei, de cînd a făcut "ochi" şi pînă ajunge "holtei, din păcate!". Universul creaiei sale îl formează satul natal Humuleşti. Pentru autorul Amintirilor din copilărie satul natal este locul cel mai important şi mai frumos din lume. Aşa se explică de ce fiecare început şi fiecare sfîrşit de capitol din cele patru ale Amintirilor cuprinde referiri directe la casa părintească, la oamenii, la frumuseile şi rezonanta istorică a locurilor care împrejmuiesc Humuleştii. Capitolul I. Evocă frumusetile satului Humuleşit "stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau prin pările noastre, pe cînd începusem şi eu, drăgălită-Doamne, a mă rădica băietaş la casa părintilor mei, în satul Humuleşti, din trig drept peste apa Neamtului; sat mare şi (răzăşesc) vesel, împărit în trei pări care se în tot de una; Vatra Satului, Delenii şi Bejenii."; şi mîndria de-a aparine prin naştere acestui sat vechi, răzăşesc: "Ş-apoi Humuleşti şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi, răzăşesc întemeiat în toată puterea cuvîntului; cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti hora dar şi suveica, de vuia satul de votale în toate pările, cu biserică frumoasă şi nişte preoi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor". În continuare scriitorul evocă imagini din viaa de şcoală: dascălul Vasile, calul Bălan, luarea cu arcanul la oaste, plecarea cu bunicul David Creangă din Pipirig la şcoala din Broşteni, întîmplarea cu rostogolirea stîncii peste casa Irinucăi. Din întîmplările relatate remarcăm elogiul adus părintelui "Ioan de sub deal" în calitatea lui de întemeietor de şcoală, prin chilia "durată la poarta bisericii pentru şcoală". Partea a II.-a a Amintirilor descrie casa părintească din anii fericii ai zburdalnicei copilării: "Nu ştiu alii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti (...) parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinii, şi fraii, şi surorile (mele) îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată şi copii şi copilele megieşilor erau de-apururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!". Apoi povesteşte peripeiile cu uratul de Anul Nou, la cireşe, cu pupăza din tei şi la scăldat. Partea a III.-a enumeră vestitele locuri din jurul Humuleştilor: "şi satul Humuleşti în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate; şi locurilecare înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire...; apoi istoriseşte întîmplări din vremea cînd era elev la şcoala din Fălticeni, împreună cu Oslobanu, Trăsnea şi Mogorogea, în gazdă la ciubotarul Pavăl, ascultînd cîntecele din fluier ale lui Moş Bodrîngă. În partea a IV.-a Nică al lui Ştefan al Petrii nu mai este copilul care prinde pupăza pe ouă, care fură cireşe, ci este acum "holtei din păcate" iar satul natal îi apare ca loc al primelor iubiri. De aceea legătura cu satul său natal este acum mult mai strînsă: "Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ăranul de la munte strămutat la cîmp, şi pruncul, dezlipit de la sînul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, cînd veni vremea să plec la Socola, după stăruinele mamei". Satul este văzut îndeosebi prin ceea ce impresionează sufletul său de flăcău (hore, petreceri etc, toate avînd ca fundal cîntecul de dor ce se revarsă din strunele viorii lui "Mihai scripcariul din Humuleşti" în "puterea nopii"). Sufletul adolescentului Nică este acum mult mai deschis sensibilităilor cromatice şi vizuale ale împrejurimilor satului natal: "Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mîhnire cetatea Neamtului de atîtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fratii şi surorile, şi băietii satului, tovarăşii mei din copilărie..." şi scriitorul surprinde amărăciunea din sufletul copilului care se dezrădăcinează, se desprinde de paradisul copilăriei. Impulsul creator al "Amintirilor din copilărie" este iubirea de casă, dragostea pentru universul mirific al copilăriei luminată de prezena părinilor, fratilor, consătenilor şi aureolată de farmecul locurilor natale. Deşi în Amintiri scriitorul priveşte retrospectiv, cu ochii copilului de odinioară, lipsit de griji, preocupat de jocurile sale şi nu de neajunsurile oamenilor, sînt zugrăvite în această operă şi destule aspecte amare de viată rurală. I. Creangă îi admiră pe harnicii tărani humuleşteni, gospodari vestii, care "nu-s trăii ca în bîrlagul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toată mîna", fiind ei aşezati pe drumuri umblate. Ei erau însă "răzăşi fără pămînturi, nevoii să-şi cîştige existena mai mult din confectionarea şi vînzarea sumanelor. Sărăcia în care se zbăteau multi tărani este evidentă în prezentarea gospodăriei Irinucăi "toată averea Irinucăi erau cocioaba, doi boi, un ap şi două capre slabe şi rîioase". La tară existau puine şcoli şi cele care functionau erau create de particulari, care adesea urmăreau numai beneficii personale, cum era cazul catihetului Conta de la Fălticeni. Şcolile nu aveau localuri proprii ca în cazul scolii din Humuleşti. Copii trebuiau să plătească taxe mari şi din această cauză multi rămîneau pe dinafară. Statul nu era preocupat nici de pregătirea cadrelor didactice. Învătătorii erau improvizai din dascălii bisericilor, din preoti sau călugări "care şi ei se mirau cum au ajuns profesori". Acestia nu le explicau niciodată nimic, îi învătau mai ales rugăciuni şi cîntece religioase. Nu existau manuale, învăau pe cărti bisericeşti (ceasloave) şi cînd exista cîte un manual şcolar, acela era aşa delimitat (gramatica lui Trăsnea) sau de greşit, că mai rău încurca pe copii. Elevii neavînd o bună îndrumare didactică erau obligati să memoreze fără a înelege ceva. În şcoli se folosea bătaia (Sfîntul Niculai şi Calul Bălan). Călugării şi preotii sunt aspru criticati, ei formau o categorie de privilegiati. “Pe preotii noştri din sat nu-i încape cureaua de pîntecari ce sînt, căci popa are mînă de luat, nu de dat; el mănîncă şi de pe viu şi de pe mort". Clericii transformaseră biserica într-o tarabă, un mijloc de îmbogăire sigură şi rapidă. Este apoi criticată recrutarea în armată (prinderea cu arcanul a lui bădia Vasile); şi lipsa de grijă a statului fată de sănătatea publică, lipsa oricărei asistenţe medicale la Humuleşti "medic" era moş Vasile Ţandură, iar descîntecele ineau locul tratamentelor. Umorul în Amintiri din copilărie Umorul este o formă a rîsului, o manifestare a bunei dispozitii. La I. Creangă umorul este alături de oralitate trăsătura dominantă a Amintirilor din copilărie. Umorul la Creangă este unul sănătos, de origine populară. Principalele categorii ale umorului sînt: umor de situatie (izvorît din fapte, situatii, întîmplări: prinderea muştelor cu ceaslovul, molipsirea de rîie de la caprele Irinucăi, aplicarea poştei la tălpi, bătaia dintre Mogorogea şi Pavăl, întîmplarea de la scăldat, vînzarea pupăzei etc); umor de caracter (izvorît din felul de a fi al unor personaje: Mogorogea, moş Chiorpec, Trăsnea, popa Buligă - zis şi Ciucălău etc); umor de limbaj (izvorît din folosirea de locuiuni, zicători şi proverbe, menite a provoca rîsul: "îs mai aproape dinii decît părinii", "se tine ca rîia de om", "au tunat şi i-au adunat", "milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima"; ori expresii ca: "va-i nevoie", "calea - valea", "bine - rău"). Sursele umorului le reprezintă întîmplările hazlii, buna dispoziie a autorului, (Nică face haz de necaz), prezena glumei în mijlocul lucrurilor celor mai serioase "Şi să nu credei că nu mi-am tinut cuvîntul, de joi pînă mai apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă de feliul meu; şi nu mă laud, că lauda-i fată; prin somn nu ceream de mîncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea altii; şi cînd era de făcut ceva treabă, o cam săream de pe-acasă"; ironia "Moş Luca de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii aşa de greu, să-i spui că aduci nişte drobi de sare de la ocnă şi las dacă nu te-ar crede fiecare"; autoironia "În sfîrşit, ce mai atîta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un bot cu ochi, o bucată de humă însufleită din Humuleşti care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci şi nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sînt, niciodată n-am fost". Limbajul Artistic este de o frumusete şi originalitate inimitabilă. Farmecul incomparabil al stilului lui I. Creangă vine din frumuseea limbii neamului românesc. Mijloacele lingvistice folosite dau impresia de oralitate prin folosirea maximă a interjeciilor onomatopeice (ha! ha! ei! tuşti! zbîrr!) a expresiilor onomatopeice şi a verbelor imitative (ha! a horăi, a găbui). Senzatia de oralitate e provocată şi de multimea expresiilor specifice limbii vorbite (vorba ceea, hăt bine, pace bună) a zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de nevoie) a întrebărilor şi exclamaiilor (ori mai ştii păcatul, grozav s-a spăriat, ce-i de făcut?). Alteori în text apar versuri popurale sau fraze rituale: La plăcinte înainte / Şi la război înapoi. Decît la oraş codaş ? Mai bine-n satul tău fruntaş. Deosebită este şi folosirea cuvîntului "mai" "ce mai de pomi s-au pus în intirim (muli). Alteori e folosit ca abverb "mai rămînei cu sănătate". Caracterul de oralitate provine şi din folosirea dativului etic:"si-am căzut în Ozană cît mai băietul"; sau folosirea unor expresii ori locuiuni populare: "încaltea", "ca mai ba", "a cu-i a cu". Orală e şi sintaxa frazei. Autorul lasă cuvintele să se înşire după o ordine a vorbirii şi nu a scrisului, unde topica e mai controlată: "şi hărsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului; cît pe ce să puie mîna pe mine", "şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pînă ce dam cînepa toată palancă la pămînt". De asemenea majoritatea frazelor se leagă între ele prin conjuctia coordonatoare copulativă "şi" "Şi cînd învătam eu la şcoală, mama învăta cu mine acasă. Şi citea la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decît mine, şi se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. Comparaiile sunt din limbajul popular: "cum nu se dă scos ursul din bîrlog... aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti"; "doi cai ca nişte zmei". Epitetele sunt adesea regionalisme sau creatiile lexicale proprii: călugării o adunatură de zamparagii "duglişi", "mîine, poimîine aveam să ne trezim nişte babalîci gubaci", - dac-ar şti el ghilhănosul şi ticăitul, de unde am pornit astă noapte". Arta literară constă în "modul spunerii" în hazul povestirii. I. Creangă îmbină cu măiestrie modurile de expunere: Naraiunea sau relatarea în direct a naratorului, e însuşi firul povestirii. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele subiectului mai ales în partea a IV.-a. Descrierea apare în două momente ale actiunii, cînd evocă universul copilăriei şi cînd îşi întoarce privirea înapoi, spre muntii Neamului, din vîrful codrilor Paşcalilor. Dialogul ascunde conflictul, dezvăluie sufletul personajelor, gîndurile, sentimentele, temperamentele, înviorează aciunea, o propulsează. Monologul interior apare în noaptea dinaintea plecării, în ceasul disperat al întoarcerii spre sine, a Eului înfrînt: "zicînd în sine-mi cu amărăciune: ce necaz de capul mieu". G. Calinescu scria "Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român". 쥁