Referat LATINITATE SI DACISM

Mai jos puteti citi fragmente din Referat LATINITATE SI DACISM si de asemenea puteti face Download Referat LATINITATE SI DACISM

Citeste fragmente din Referat LATINITATE SI DACISM

LATINITATE ªI DACISM FIªA STUDIULUI DE CAZ Titlul : „Latinitate ºi dacism” Bibliografie : - Cãlinescu George – „Istoria literaturii române” (compendiu) , editura Minerva, Bucureºti, 1983 ; - „Cântare României”, antologie, 1966, Editura Pentru Literaturã ; - Drimba Ovidiu – „Istoria culturii ºi civilizaþiei III”, editura Saeculum I.O. ºi editura Vestala, Bucureºti, 1997 ; - Graur Alexandru – „Lingvistica pe înþelesul tuturor”, Editura enciclopedicã românã, Bucureºti, 1972 ; - Giurescu C. Constantin – „Formarea poporului român”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973 ; - „La trecutu-þi mare, mare viitor”, Poezii patriotice, Editura Albatros, Bucureºti, 1983 Baza oricãrei literaturi naþionale este viaþa spiritualã a poporului, iar organul ei de exprimare este limba lui. Nãscutã pentru a servi ca mijloc de comunicare, limba n-a putut sã nu atragã atenþia asupra sa. “Orice culturã începe cu un miracol al spiritului : limba.” ( Jacob Burckhardt ) Temelia limbii ºi a poporului român o reprezintã conceptele de latinitate ºi dacism. Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latinã a unui neam, iar dacismul este u curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea ºi caracterizat prin exagerarea contribuþiei dacilor în etnogeneza româneascã. Limba românã, reprezentantã a latinitaþii rãsãritene, a fost de-a lungul timpului , cântatã ºi slavitã în lucrãrile lor de mulþi scriitori români, care ºi-au închinat viaþa ºi munca lor patriei, fiind conºtienþi de sorgintea nobiã a acestei limbi ºi de cultura pe care aceasta o presupune. Latinitatea este un concept care desemneazã un curent de idei referitor la originea latinã a unui neam. Formarea poporului român în spaþiul carpato-danubian ºi continuitatea lui în acest spaþiu constituie un proces asemãnãtor formãrii ºi continuitãþii celorlalte popoare romanice europene : francez, italian, spaniol ºi portughez. La toate aceste popoare constatãm un element etnic de bazã : galii în cazul francezilor, celtiberii în cazul spaniolilor ºi portughezilor, galii ºi etruscii în cazul italienilor. La români au fost daco-geþii, ramura de nord a tracilor. Dacii, sau geþii, fac parte din marele grup etnic al tracilor ºi constituie cea mai importantã ramurã a lui, având o civilizaþie, o culturã ºi o istorie politicã pe care n-a egalat-o nicio altã ramurã. Se poate spune cã geto-dacii reprezintã elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la mulþimea acestor traci, Herodot face o afirmaþie de cea mai mare importanþã : “Neamul tracilor este, dupã cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacã ar avea un singur cârmuitor sau dacã tracii s-ar înþelege între ei, ele ar fi de neînvins ºi, dupã socotinþa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile.” Dintre cele peste 100 de formaþiuni tribale ºi gentilice ale tracilor, triburile dacilor ºi geþilor erau cele mai mari ºi cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Munþii Balcani ºi Munþii Slovaciei, ºi de la litoralul apusean al Mãrii Negre pânã dincolo de bazinul Tisei. Triburile denumite “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii ºi al Banatului, iar al “geþilor” în câmpia Dunãrii – inclusiv în sudul fluviului - , în Moldova ºi Dobrogea de azi. Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaþia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creatã în jurul lui de cãtre o literaturã de tot felul. Deºi istoriografia noastrã, (dar nu numai) a reuºit achiziþii notabile, ea este totuºi destul de departe de a avea ºi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completã ºi general acceptatã.Ca orice neam indo-european, ºi geto-dacii aveau o religie politeistã. Zeul cel mai frecvent menþionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susþin cã este o divinitate chtonianã, alþii cã este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om ca toþi oamenii, ar fi trãit în robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras. Apoi, câºtigându-ºi libertatea, ar fi dobândit avuþie multã ºi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaþã de sãrãcie cruntã ºi erau lipsiþi de învãþãturã, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viaþã ionian ºi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trãise printre eleni, ºi mai ales alãturi de omul cel mai înþelept al Elladei, lângã Pythagoras, a pus sã i se clãdeascã o salã de primire, unde-i gãzduia ºi-i ospãta pe cetaþenii de frunte; în timpul ospeþelor, îi învãþa cã nici el, nici oaspeþii lui, ºi nici urmaºii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trãind de-a pururea, vor avea parte de toate bunãtãþile. În timpul cât îºi ospãta oaspeþii ºi le cuvânta astfel, pusese sã i se facã o locuinþã sub pãmânt. Când locuinþa îi fu gata, se fãcu nevãzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încãperilor subterane, unde stãtu ascuns vreme de trei ani. Tracii furã cuprinºi de pãrere de rãu dupã el ºi-l jelirã ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însã iarãºi în faþa tracilor, ºi aºa îi fãcu Zamolxis sã creadã în toate spusele lui.” Descoperirile arheologice ºi studiile recente au adus textului lui Herodot completãri ºi rectificãri. Cã Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniþiatic ºi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg ºi un reformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilã. Diodor din Sicilia îl situeazã alãturi de ceilalþi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra ºi Moise. Cã ar fi fost sclav al lui Pitagora este însã o legendã naivã, respinsã chiar de Herodot, care era convins cã “acest Zamolxis a trãit cu mai multã vreme înaintea lui Pythagoras.” Privitã sub raportul practicilor de cult, religia daco-geþilor era o religie iniþiaticã ºi misticã. Pentru aceastã religie, caracteristic era actul iniþiatic al retragerii temporare în ceea ce semnificã “cealaltã lume”, ºi anume, într-o locuinþã subteranã sau într-o grotã. De asemenea, semnificative pentru concepþia religioasã ºi practicile cultice daco-getice, ºi din nou confirmate de Herodot, erau ºi banchetele rituale ale asociaþiilor religioase secrete pe care le formau iniþiaþii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudul ºi nordul Dunãrii. Herodot vorbeºte despre cultul lui Zamolxis astfel :” Iatã în ce fel se socot ei nemuritori : credinþa lor este cã ei nu mor, ci cã cel care piere se duce la Zamolxis. Tot în al cincilea an aruncã sorþie, ºi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorþul, îl trimit ca solie la Zalmoxis, încredintându-i de fiecare datã nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel : câþiva dintre ei, aºezându-se la rând, þin cu vârful în sus trei suliþe, iar alþii, apucându-l de mâini ºi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagãnã de câteva ori ºi apoi, fãcându-i vânt, îl aruncã în sus, peste vârful suliþelor. Dacã în cãdere, omul moare strãpuns, rãmân încredinþaþi cã zeul le este binevoitor; dacã nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, huluindu-l cã este un om rãu; dupã ce aruncã vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai este în viaþã. Când tuna ºi fulgera, tracii, despre care este vorba, trãgeau cu sãgeþile spre cer,ºi îºi ameninþau zeul, cãci ei nu recunoºteau vrun alt zeu afarã de al lor”. Era adorat în Dacia ºi un zeu al rãzboiului, cãruia geþii îi jertfeau prizionerii prinºi în rãzboi, “socotind cã zeul rãzboaielor trebuie împãcat prin vãrsare de sânge omenesc.” Ca divinitãþi feminine, se pare cã daco-geþii aveau ºi o zeiþã a focului vetrei, a focului sacru. Mai certã pare existenþa la daci a zeiþei Bendis, zeiþa Lunii, a pãdurilor, a farmecelor, a vrãjilor, corespunzând deci Artemidei grecilor ºi Dianei romanilor. O singurã datã numit de autorii antici, ºi anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii ºi al fulgerului. Probabil cã la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat ºi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii pentru a speria puterile demonice. Pânã la urmã, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns sã fie confundat cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Pentru Mircea Eliade “Gebeleizis reprezintã vechiul zeu celest al daco-geþilor, patronul clasei aristrocrate ºi militare, <> (…) ºi Zamolxis <>, maestrul iniþierii,cel care conferã imortalitatea.” Civilizaþia ºi cultura poporului dac stau la temelia poporului român ca elementul etnic component cel mai însemnat. Dupã mãrturiile literare antice, dacii sau geþii erau blonzi, cu piele albã, cu ochi albaºtri, ca ºi ceilalþi nordici europeni. Atât Trofeul, cât ºi Columna lui Traian ni-i aratã de staturã potrivitã, nici foarte înalþi, nici scurþi. Bãrbaþii purtau pãrul mare ºi aveau toþi barbã : nicãieri nu gãsim un dac reprezentat altfel. Pe frunte ºi la tâmple pãrul e tãiat. Femeile, judecând dupã Columnã, par sã fi fost zvelte, înalte ºi, în general, frumoase; pãrul îl purtau pieptãnat, cu cãrare la mijloc ºi strâns în spate, fãcut coc. Ocupaþia de cãpetenie a dacilor a fost agricultura. Lexicograful bizantin Suidas spune cã, în vremea rãzboiului cu Traian, Decebal împãrþise sarcinile între nobilii daci astfel : pe unii i-a pus sã apere cetãþile, pe ceilalþi sã aibã grijã de bunul mers al agriculturii. O ramurã importantã a agriculturii ºi la care strãmoºii noºtri þineau mult, era viticultura. Dacii au fost, de asemenea ºi remarcabili crescãtori de vite. Rasa cailor geþi era, pe drept cuvânt, vestitã. Turmele de oi ºi cirezile de boi ºi vaci jucau un rol important în economia vieþii getice. Din lâna oilor ca ºi din cânepa pe care ºtiau atât de bine s-o lucreze, îºi fãceau veºmintele. Apicultura era ºi ea dezvoltatã. Existau numeroase prisãci prin poienile pãdurilor ºi în mijlocul fâneþelor aºa de întinse în vremea aceea. Exploatau apoi sarea, iar în Munþii Apuseni aurul ºi argintul. Cantitãþile enorme de metal preþios pe care le-a luat Traian din Dacia, implicã o exploatare continuã a zãcãmintelor auro-argintifere. ªtiau sã lucreze bronzul, fierul, aurul ºi argintul; fãceau unelte, cum sunt secerile ºi coasele de bronz, topoarele, fiarele de plug, cleºtele de fier, arme cum sunt sãbiile de fier, gãsite în mai multe parþi ale teritoriului dacic, obiecte de cult sau mobilier, podoabe de tot felul, mai ales de argint. ªtiau sã facã din acest metal preþios vase frumoase cum sunt cele ale tezaurului de la Sâncrãieni sau ale tezaurului de la Agighiol. ªtiau, de asemenea, încã din prima jumãtate a secolului al IV – lea î.e.n., sã batã monede de argint de caracter autohton sau imitând pe cele macedone ºi greceºti, mai târziu pe cele romane. Numãrul acestor monede e considerabil ºi ele au fost gãsite pe toatã suprafaþa pãmântului românesc, atât în Muntenia, cât ºi în Moldova, ºi în Transilvania. Erau, în sfârºit, meºteri în lucrul lemnului, din care fãceau obiecte casnice ºi unelte agricole. Se pricepeau în ceramicã, lucrau din pãmânt ars vase de diferite forme ºi mãrimi, unele foarte frumos împodobite. Într-un cuvânt, cunoºteau toate îndeletnicirile economice esenþiale ºi, prin bogãþia pãmântului, ar fi putut trãi fãrã sã aibã nevoie de ceva din afarã. Dimpotrivã, puteau ei exporta ºi exportau, de fapt, materii prime. Izvoarele ne vorbesc de exportul de grâne, de peºte, de cearã ºi miere, ºi de sclavi. Se vor fi adãugat la acestea, piei si blãnuri ºi, foarte probabil, sare ºi lemne, nu numai spre Câmpia Panonicã, dar ºi spre alte locuri mai departe ca Egiptul. Aduceau în schimb, din sudul grecesc, vin ºi untdelemn. Importau, de asemenea, þesãturi fine, stofe scumpe pentru uzul nobililor ºi al curþii regale. Dupã cãderea Sarmizegetusei, s-au gãsit într-o peºterã, ascunse, hainele ºi stofele scumpe ale lui Decebal. Daco-geþii, cunoºteau de asemenea, ºi practicau scrisul. Faptul este confirmat de Dio Cassius, care vorbeºte despre o scrisoare primitã de împãratul Domiþian de la Decebal, precum ºi despre cea scrisã pe o iascã, primitã de Traian. Pânã în secolul I e.n alfabetul folosit era cel grecesc, iar dupã aceastã datã, mai mult cel latin. În afarã de inscripþia amintitã – “Decebalus per Scorilo” – se cunosc azi doar litere izolate ori în grupuri de câte douã sau trei, însemnate pe diferite unelte, dar mai des pe vase, sau sãpate în blocuri incluse în zidul cetãþilor. În cazul din urmã, literele serveau pentru a consemna nume de persoane, de zei, de regi ºi preoþi, deºi n-a fost posibilã, pânã în prezent, reconstituirea nici unui nume. Despre fãuritorul acestui stat, Burebista, informaþiile cele mai bogate sunt lãsate de geograful grec Strabon : “Burebista, bãrbat get, a devenit cãpetenia unei puternice uniuni de triburi aproximativ în anul 82 î.e.n. În politica sa internã, Burebista a fost ajutat de marele preot Deceneu, în opera de restaurare a ordinii ºi de însãnãtoºire a moravurilor poporului. Astfel, în decurs de 10-12 ani, Burebista a creat un stat care se întindea din bazinul Dunãrii de Mijloc ºi Munþii Slovaciei, pânã la gurile Bugului ºi þãrmul apusean al Mãrii Negre ; iar în sud pânã în zona Munþilor Balcani. Dar în urma unei revolte a unui grup de nobili, adversari ai autoritãþii statale centralizate, Burebista este ucis în anul 44 î.e.n. În cei 131 de ani care s-au scurs de la moartea lui Burebista, pânã la cârmuirea lui Decebal, acþiunea de reunificare a triburilor daco-getice a continuat fãrã întrerupere; încât în anul 85 e.n. , în timpul domniei regelui dac Duras – Diurpaneus (predecesorul lui Decebal), “în jurul statului dac transilvãnean cu centrul în Munþii Orãºtiei se grupaserã de acum geto-dacii din Oltenia, Muntenia, Moldova centralã ºi de miazãzi.” (Hadrian Diacoviciu). Prin urmare un stat mai puþin întins decât al lui Burebista. Teritoriile dobrogene fuseserã între timp anexate provinciei romane Moesia din sudul Dunãrii, zonã controlatã strict de garnizoanele romane. Romanii aºteptau momentul prielnic sã ocupe ºi sã transforme ºi regatul daco-get într-o provincie romanã. Pentru a preîntâmpina ofensiva romanilor, regale Duras – Diurpaneus atacã ºi pradã Moesia în iarna 85-86 e.n., ofensiva lui fiind condusã probabil de nepotul sãu Decebal. Romanii sunt învinºi, iar guvernatorul Moesiei decapitat. Situaþia era pentru romani alarmantã. Împãratul Domiþian în persoanã vine pe frontul dunãrean pentru a conduce operaþiunile pe teritoriul dacic. Bãtrânul rege Duras cedeazã tronul lui Decebal. Noul rege dac “era foarte priceput în planurile de rãzboi, ºi iscusit în înfaptuirea lor, ºtiind sã aleagã momentul când sã atace pe duºman ºi când sã se retragã la timp” scrie Dio Cassius. “Era dibaci în a întinde curse, luptãtor viteaz, ºtia sa foloseascã o victorie ºi sã iasã cu bine dintr-o înfrângere. Din aceastã pricinã a fost multã vreme un adversar de temut pentru romani.” Decebal recurge la diplomaþie pe front, cerând pace, iar Domiþian refuzã. Armata romanã trece Dunãrea (87 e.n.) înaintând pe Valea Oltului ; dar în defileul Turnu Roºu este învinsã, generalul – comandant Cornelius Fuscus este ucis ºi mulþi romani cad prizonieri. În anul urmãtor, o altã armatã pãtrunde prin Banat, obþine victoria, dar renunþã sã înainteze spre Sarmizegetusa, capitala regatului. Se încheie o pace de compromis, consideratã la Roma ruºinoasã pentru romani, în care regele dac apãrea ca un aliat al Romei, primind, printre altele, ºi meºteri romani constructori de maºini de rãzboi. Decebal foloseºte timpul pentru a se pregãti de apãrare. Ofensiva romanã pregãtitã de Traian începe dupã lungi ºi minuþioase preparative. Efectivul trupelor comasate la frontiera Daciei atingea peste 150 000 de soldaþi. Dupã mai multe înfrângeri, în 101 si 102, Decebal cere pace. Condiþiile în care i-a fost acordatã erau deosebit de grele. Împãratul Traian, a cãrui intenþie clarã era de a transforma Dacia într-o provincie romanã, îºi menþine trupele concentrate la Dunãre. Arhitectul Apolodor din Damasc construieºte la Drobeta cel mai lung pod de piatrã – peste 1100 m – din tot Imperiul Roman. Decebal nu respectã toate condiþiile pãcii. În vara anului 105, Traian porneºte contra dacilor cu o armatã mai numeroasã ca în primul rãzboi. Cetãþile din Munþii Orãºtiei sunt cucerite, devastate ºi incendiate. Dupã asediul ºi capitularea Sarmizegetusei, în vara anului 106, Decebal se retrage cu un grup de rãzboinici în munþi. Este urmãrit ºi, pentru a nu cãdea prizionier, se sinucide. Capul îi este dus ca trofeu la Roma. Din Dacia, devenitã acum provincie a Imperiului Roman, învingãtorul adusese la Roma o pradã uriaºã : 165 500 kg aur fin ºi 331 000 kg argint. Civilizaþia ºi cultura poporului roman a fost una înfloritoare ºi nu a putut fi întrecutã de nici o altã culturã de-a lungul anilor. Ocupaþia cea mai preþuitã de romani a fost dintotdeauna agricultura, deºi, în general solul Italiei nu era deosebit de productiv. În timpurile vechi, când încã predomina pãstoritul, culturile agricole preferau meiul ºi o specie de grâu rezistentã în terenurile prea umede, alacul, din a cãrui fãinã se fãceau mãmãliga ºi lipia, cãci abia pe la începutul secolului al II – lea î.e.n. au învãþat romanii sã facã pâinea din aluat dospit cu drojdie. Se cultiva ºi orzul, pentru care însã romanii n-aveau preferinþa pe care o aveau grecii. Dintre leguminoase, mai întâi a fost cultivat bobul. Cea mai rentabilã era cultura viþei de vie ºi a mãslinului, pentru care aproape întreg teritoriul Italiei prezenta condiþii favorabile. Uleiul de mãsline era folosit nu numai în alimentaþie, ci ºi pentru iluminat ºi, mai târziu, pentru prepararea unguentelor ºi a parfumurilor. Cultura pomilor fructiferi era practicatã atât pe micile proprietãþi (mãrul, pãrul, smochinul, migdalul, scoruºul), cât ºi în livezile de pe latifundii, cu specii mai rare la acea datã : cireºul (adus din Asia Micã), rodiul ( din Africa), gutuiul (din Spania), nucul ºi piersicul (din Persia). Gama de zarzavaturi era foarte largã, aproape toate cele existente ºi azi pe pãmântul italic. Casele þãranilor erau de regulã niºte colibe sãrãcãcioase, cu pereþi de bârne acoperite cu lut ºi cu un acoperiº de stuf. Locuinþa pãturilor medii ºi sãrace consta într-o singurã încãpere, având o deschizãturã în tavan ºi acoperiº prin care pãtrundeau lumina ºi apa de ploaie, colectatã într-un bazin din mijlocul încãperii. Mobilierul era oarte redus. Casa romanã avea un numãr mare de paturi, cu destinaþii diverse : paturi pentru dormit, paturi – canapele pe care se lua masa ºi paturi care serveau drept sofale. Pentru iluminat se foloseau lumânãri de cearã sau de seu ºi lãmpi mici cu ulei. Îmbrãcãmintea romanilor se caracteriza, înainte de toate, prin simplitate. Nu necesita nici croialã aproape deloc ºi nici cusãturã. Veºmântul naþional ºi oficial al romanilo, dar care era interzis þãranilor, muncitorilor simpli ºi sclavilor, era toga : o bucatã de stofã groasã de lânã albã, tãiatã în formã de eplipsã sau de semicerc. Femeile purtau, direct pe piele, o cãmaºã de in, iar în jurul bustului o fâºie de pânzã, drept sutien. În timpurile vechi îmbrãcau toga ºi ele, la fel ca bãrbaþii, dar încã din secolele Republicii toga era rezervatã numai femeilor de moravuri uºoare. În locul ei, peste cãmaºã purtau o tunicã lungã pânã la pãmânt (stola), cu mâneci scurte sau fãrã mâneci, încinsã cu un cordon. Peste stola, un fel de ºal din lânã coloratã acoperea ºi înfãºura umerii. Un capãt al ºalului se înfãºura pe un braþ, celãlalt capãt cãdea pânã la pãmânt, iar cu un fald al ºalului femeia îºi acoperea capul, cãci o femeie romanã nu ieºea niciodatã din casã cu capul neacoperit. Încãlþamintea de rigoare a bãrbaþilor când purtau toga era un fel de ghete din piele subþire, fãrã tocuri, fixate pe picior cu ºase curele. Mult mai comode, mai practice erau sandalele. Þãranii ºi soldaþii purtau saboþi. Romanii aveau o credinþã politeistã cu o mulþime de zei, inspiraþi din cultura greacã, pentru cã în momentul în care au cucerit Grecia, romanii au fost cuceriþi de cultura greacã. Cei mai cunoscuþi au fost Jupiter – zeul tatã, Minerva – zeiþa înþelepciunii, Diana – zeiþa lunii ºi a vânãtorii, Marte – zeul rãzboiului, Neptun – zeul mãrilor, Aesculapius – zeul medicinei, Bona Dea – zeiþa ocrotitoare a femeilor ºi bineînþeles Venus – zeiþa iubirii. Zeii romani nu aveau statui, ci se credea cã ei existã in obiectele înconjurãtoare. Zeii erau foarte numeroºi, se credea ca fiecare familie are zeul ei. Fiecare zeu acþiona într-un domeniu restrâns ºi se presupune cã existau peste 30.000 de zei care vegheau asupra bunei stãri a Imperiului Roman ºi a locuitorilor lui. Procesul de romanizare începe în anul 106, contribuind la acesta, în primul rând, armata romanã, prezentã în numãr mare în Dacia. Provincie de graniþã, supusã în permanenþã atacurilor barbare, Dacia a beneficiat de prezenþa a douã legiuni ºi a numeroase trupe auxiliare. Cei aproximativ 50 000 de soldaþi romani au fost cantonaþi în castre, numeroase în Dacia, în jurul cãrora se va dezvolta o înfloritoare viaþã economicã. Numãrul coloniºtilor romani aduºi de Traian în Dacia a fost mare. Ei proveneau de pe întreg cuprinsul Imperiului, dar toþi vorbeau limba latinã. Imigrarea masivã determinã o urbanizare accentuatã a provinciei. Multe aºezãri, situate lângã vechile dave dacice, sunt ridicate la rangul de municipii ºi colonii (Apulum, Napoca, Potaissa). Ele erau organizate dupã modelul roman ºi constituiau adevãrate focare de romanizare a acestui teritoriu. Procesul de romanizare a populaþiei daco-getice a continuat pânã în secolul al VII – lea, când se considerã limba românã ca formatã. Dupã retragerea legiunilor ºi administraþiei romane, în anul 275, Dacia rãmâne în parte în stãpânirea dacilor liberi, carpii. În partea de apus a ei, prin Banat ºi Criºana, locuiau vandalii; în centrul ºi rãsãritul ei, goþii ºi anume o ramurã a lor, vizigoþii sau tervingii; în partea de nord, prin Carpaþii Maramureºului ºi ai Slovaciei, locuiau gepizii. Dintre toate neamurile câte ºi-au exercitat dominaþia temporarã în Dacia, dupã retragerea legiunilor romane, slavii sunt aceia care au avut mai multã însemnãtate. Se ºtie într-adevãr cã popoarele romanice de astãzi au rezultat din amestecul vorbitorilor de limbã latinã din imperiu cu neamurile migratorii care s-au aºezat în þãrile respective. Fracezii provin din amestecul galo-romanilor cu francii, neam germanic, pe care l-au asimilat. În Italia, s-au aºezat longobarzii, iar în Spania vizigoþii, iarãºi germanici; la noi, slavii, pe care, de asemenea, i-am asimilat. Reprezentãm, prin aceasta, o nuanþã aparte, caracteristicã, precum ºi o civilizaþie ºi o culturã deosebitã în mijlocul marii familii romanice. Istoricul ºi slavistul Ion Bogdan, precum ºi romanistul Ovid Desunºianu au susþinut cã poporul român apare complet constituit numai dupã amestecul cu slavii. Aceastã afirmaþie trebuie înþeleasã în sensul cã, poporul român, ºi-a cãpãtat caracteristicile sale etnice complete numai dupã ce elementul esenþial, dacoromanic, constituind temeiul, s-a adãugat elementul slav. Dacã ar fi sã seriem elementele etnice constitutive ale poporului român, dupã importanþa lor, avem deci : întâi, elementul autohton, dacic, apoi, în al doilea rând, elementul roman, iar în al treilea rând, la urmã, cel slavic. Sub raportul limbii, unul dintre cei mai buni cunoscãtori, acelaºi romanist Ovid Desunºianu spune cã influenþa slavã „a fost mult mai intensã ºi mai variatã decât aceea germanicã asupra limbii italiene sau franceze.” Slavii au lãsat dacoromanilor o însemnatã moºtenire : ea constã în toponime, în onomasticã ºi în general, în limbã. Dintre râuri, Bistriþa, Dâmboviþa, Ialomiþa, Târnava, Crasna, Putna, Milcovul, Teleajãnul, Neajlovul ºi o sumã altele poartã nume slave. Dintre munþi, numai în ºirul Fãgãraºului gãsim peste zece vârfuri cu nume slav, între care ºi Negoiul. Ca nume de oraºe, citãm Craiova, Râmnicul, Târgoviºte, Slatina, Zlatna ; ca nume de sate, cele terminate în „-iþa”, de exemplu : Topolniþa, Topliþa, cele terminate în „-ov” sau „-ova” ca Dranov, Nanov, Snagov, apoi Cucova, Rahova etc. Douã nume date de slavi ºi anume Vlaºca ºi Vlãsia meritã o deosebitã atenþie. Cel dintâi înseamnã „þara Vlahilor”, adicã a românilor, ºi a fost dat regiunii de câmpie unde a existat judeþul cu acelaºi nume ºi deoarece, aici, în aceastã regiune, au gãsit nãvãlitorii slavi pe strãmoºii românilor. Cel de-al doilea are acelaºi înþeles ºi a fost dat codrului uriaº care se întindea la miazãzi de Ploieºti, acoperind þinutul udat de Prahova, Ialomiþa, Dâmboviþa ºi de afluenþii lor ºi având în mijloc minunatul lac al Snagovului. Aceste douã numiri atestã prezenþa strãromânilor, în momentul nãvãlirii slavilor, în câmpie. ªi onomastica aratã o însemnatã influentã slavã. Astfel au rezultat Radu, Dan, Vlad, Pârvu, Dobre, apoi Dragomir, Tihomir, Dobromir, Vladislav sau Vlaicu. În limba românã, o ºesime din cuvinte sunt de origine slavã. Observãm însã cã multe din aceste cuvinte slave se întrebuinþeazã foarte rar ºi cã ele n-au format familii de cuvinte, pe când acelea de origine latinã revint tot mereu, sunt necontenit întrebuinþate în graiul zilnic ºi au familii foarte bogate. Apoi, morfologia ºi sintaxa limbii române sunt latine, ceea ce e, de asemenea, determinant pentru caracterul acestei limbi. Gãsim cuvinte slave în diverse domenii ale activitãþii ºi simþirii omeneºti. În agriculturã ºi în creºterea vitelor ele sunt mai puþin numeroase. Numai o singurã cerealã are nume slav (ovãzul) , iar dintre animalele domestice : bivolul, cocoºul, gâsca. O sumã dintre cuvintele care aratã însuºirile ºi defectele fizice sau morale ale omului au aceeaºi origine. De pildã : blajin, destoinic, drag, dârz, iubit, sfânt, cârn, gârbov, lacom, nãuc, prost, ºtirb, vinovat. În ce priveºte societatea, adicã clasele sociale ºi organizarea de stat, sunt de origine slavã urmãtorii termeni : boier, stãpân, jupân, rob, cneaz, voievod. În domeniul religios, s-au împrumutat o serie de termeni privind cultul ºi organizarea ierarhicã : utrenie, vecernie, maslu, stareþ, rai, iad. Aceastã mulþime de cuvinte slave n-a intrat deodatã, în aceeaºi epocã, în limba românã, ci pe rând, începând din veacul al VI- lea. O parte însemnatã, cea mai însemnatã, a intrat pe timpul conlocuirii cu slavii în Dacia, pânã ce aceºtia au fost asimilaþi, adicã în secolele VI – X. Dar o serie de cuvinte slave au fost împrumutate ºi mai târziu, în epoca modernã, de la poloni, de la ruteni ºi de la ruºi. De la neamurile germanice au rãmas câteva cuvinte în limba românã, puþine la numãr, ºi câteva tezaure, dintre care cel mai cunoscut ºi mai de preþ este tezaurul de la Pietroasa. El se compune din 12 piese, toate de aur, ºi împodobite, unele, cu pietre scumpe. De asemenea, influenþa maghiarã, în secolele X-XI, a lãsat moºtenire poporului român cuvinte ca : aldãmaº, gând, vamã, oraº, hotar, imaº, belºug. Din influenþa turcã din secolul al XVI – lea au rezultat : baclava, bacºiº, paºã, acadea, magiun, cataif, iaurt, musaca, sarma. În secolul al XVII –lea a fost influenþa greacã : friscã, trandafir, zodie, flamurã, omidã. În ciuda tuturor influenþelor , limba românã este o limbã romanicã. Structura ei, morfologia, sintaxa ei ºi elementele fundamentale ale lexicului, acelea de întrebuinþare permanentã, de circulaþie intensã, sunt latine. Ceea ce au adãugat pe urmã slavii, în mai mare mãsurã, popoarele vechi turceºti, în mai micã, n-au putut modifica acest caracter iniþial ºi fundamental al limbii române. Limba românã se formeazã începând cu anul 106 ºi se întinde pânã în secolul al VII – lea. În perioada 106 – 275 se formeazã româna comunã, protoromâna sau strãromâna, limbã cu un evident caracter romanic. În limba românã, s-au moºtenit de la latini genurile ºi declinãrile substantivale, cele patru conjugãri ale verbelor, formele pronominale, numeralul de la 1 la 10, gradele de comparaþie ºi cazurile, cu excepþia cazului ablativ. Când s-a observat regularitatea schimbãrilor de sunete, lingviºtii au început sã vorbeascã de „legi fonetice”. Astfel schimbarea lui ”l” intervocalic latin în „r” în româneºte a devenit o lege. Latinescul „filum”, „gula”, „mola”, „salire”, „scala” s-a transformat în românescul „fir”, „gurã”, „moarã”, „sãri”, „scarã”, ca ºi prefacerea lui „a” neaccentuat în „ã”, exemplu latinescul „laxare”, „maritare”, „maxilla”, „parente”, „salutare” se transformã în românescul „lãsa”, „mãrita”, „mãsea”, „pãrinte”, „sãruta”. Constatãm cã „a” latin accentuat urmat de „n” devine „â”, de exemplu „lana” devine „lânã”. Fiecare limbã îºi are propriile dialecte. În limba românã comunã întâlnim dialectele daco-român, aromân, istroromân, meglenoromân. Dar în interiorul unui dialect distingem ºi subdialecte. De exemplu, dialectul daco-român, are urmãtoarele subdialecte : muntean, moldovean, maramureºean, bãnãþean, criºan. Iar în cadrul subdialectelor se nasc graiurile, spre exemplu subdialectul muntean este însoþit de graiul ialomiþean, vrâncean, teleormãnean etc. Elementele de substrat ale limbii române, adicã cuvinte de origine dacicã, sunt în numãr de aproximativ 160, totalizând peste 600-700 de derivate, inclusiv toponimele ºi antroponimele. În ansamblul sãu, acest fond de probabilã provenienþã dacicã, substantive, adjective, verbe, adverbe, denumesc o mare diversitate de obiecte, stãri, fapte,acþiuni, fenomene etc. Repartizate pe grupe semantice, ele se referã la pãrþile corpului omenesc ( buzã, grumaz, guºã, burtã, ºale), la funcþii fiziologice ºi la boli (sugruma, ameþi, vãtãma, urdoare, ulcior), la stãri afective ( bucura, rãbda, dezmierda, aprig), la vârsta ºi la relaþiile familiale ( prunc, copil, bãiat, mire, moº). Unele se referã la îmbrãcãminte ºi încãlþãminte (pânzã, cãciulã, baier, carâmb), sau la locuinþã ºi gospodãrie ( cãtun, bordei, vatrã, burlan, leagãn, gard, zestre). Altele numesc unelte diferite ºi obiecte casnice ( mãturã, caier, zgardã, gresie, dop, tãruº, cârlig) sau fenomene naturale ºi noþiuni de timp ( amurg, boare, viscol, a adia). Un numãr apreciabil de cuvinte rãmase de la daci în limba românã sunt cele care se referã la faunã ºi la florã.(mazãre, brad, mãceº, mugure, sâmbure, strugure; mânz, þap, viezure, barzã, ºopârlã, melc, balaur). Unele sunt legate de pãstorit ( baci, þarc, stânã, brânzã, urdã). Apoi adverbe – gata, niþel – ºi adjective – creþ, tare -. Mai numeroase sunt verbele : a bãga, a bucura, a cruþa, a dãrâma, a încurca, a lepãda, a miºca, a necheza, a pãstra, a rãbda, a zburda, a scula, a uita, a viscoli ºi altele. Pe lângã celelalte moºteniri daco-getice, cuvintele de origine dacicã, intrate definitiv în fondul lexical curent al limbii române, aratã încã o datã cã poporul român este continuatorul civilizaþiei ºi culturii daco-geþilor. „Lexiconul românesc autohton dovedeºte cã populaþia traco- dacicã formeazã temelia ºi trunchiul principal pe care s-a grefat ºi prin care a putut sã dãinuiascã romanitatea în Balcani ºi în Carpaþi, fiind deci însãºi baza etnicã – socialã a poporului român”. (I.I Russu). Limba românã este o limbã care se defineºte prin diasistem, cuprinzând limba popularã ºi limba literarã sau limba scrisã. Primul document descoperit, scris în limba românã, dateazã din anul 1521, ºi anume „Scrisoarea lui Neacºu”. Scrisoarea cuprinde 190 de cuvinte, din care 12 nu sunt de origine latinã. Înainte de aceastã datã, se foloseau limba slavonã ºi alfabetul chirilic. Apariþia tiparului în spaþiul românesc se datoreazã diaconului Coresi, care tipãreºte cãrþi atât în slavã, cât ºi în românã. În secolele XVII – XVII, sunt traduse un numãr important de cãrþi cu conþinut religios, dar ºi texte juridice. Câþiva din traducãtorii acelei perioade sunt : Simion ªtefan ( „Noul Testament de la Bãldrad”) , Varlaam ( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – în versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil Micu ºi Gheorghe ªincai, alcãtuiesc prima gramaticã a limbii române. În secolul XIX, Ion Heliade Rãdulescu pune ordine în alfabet, reducând numãrul de litere chirilice de la 43 la 27, iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot în acest secol, presa, învãþãmântul ºi teatrul au o mare contribuþie în dezvoltarea limbii. Odatã cu apariþia sentimentului naþional, s-a pus ºi problema originii românilor. N-a fost greu sã se vadã cã limba noastrã este o continuare a latinei aduse de coloniºtii romani. Ideea romanitãþii a cuprins repede masele largi ale populaþiei, care au început sã se intereseze de diferenþa între limbile latine ºi cele care li s-au adãugat prin împrumut din limbile vecine. În lupta pentru a demonstra latinitatea românei, cãrturarii ardeleni au început sã modifice în chip arbitrar elementele limbii, sã excludã din uzaj, în mod deliberat, cuvintele împrumutate din limbile vecine, sã introducã în loc cuvinte latineºti luate din cãrti, sã transforme cuvintele de origine strãinã aºa încât sã poatã fi explicate ca ºi cum ar fi fost moºtenite din latineºte, sã transforme elementele latine recent împrumutate, încercând sã le aranjeze aºa încât sã parã cã sunt pãstrate din antichitate, sã scrie româna nu aºa cum e pronunþatã azi, ci cum a fost pronunþatã la începuturile ei. Toate aceste strãdanii au avut reflexe ºi dincoace de munþi ºi au dat naºtere unor violente lupte teoretice, la care au participat foarte mulþi intelectuali ºi mai cu seamã scriitori. S-au scris parodii, comedii, în care erau ridiculizaþi cei care vroiau sã modifice limba, s-au scris ºi publicaþii pe ton serios, arãtându-se cã introducerea de cuvinte noi, va duce la ruperea în douã a limbii, cã þãranii nu vor mai înþelege pe orãºeni. Primul care demonstreazã latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa „Letopiseþul Þãrii Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastrã moldoveneascã”, pentru care conchide cu mândrie cã „ de la Rîm (Roma) ne tragem; ºi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-ºi convinge cititorii de acest adevãr, el dã o probã de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, gãinã...ei zic galina, muierea...mulier [...] ºi altele multe din limba latinã, cã de n-am socoti pre amãnuntul, toate le-am înþelege.” Lui Grigore Ureche îi urmeazã alþi scriitori ºi lingviºti care susþin în lucrãrile lor sorgintea latinã a limbii române. În „ Istorie în versuri polone despre Moldova ºi Þara Româneascã”, cronicarul Miron Costin, realizeazã o sintezã a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia sã fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aºa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rãmas chiar întregi : barba – barba, aºa ºi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adãugat mai târziu ºi puþine cuvinte ungureºti. În sfârºit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adãugat ºi puþine cuvinte slavoneºti.”. Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce þarã au ieºit strãmoºii lor”, aºa cum indicã ºi titlul, cronicarul îºi propune sã scoatã „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor ºi seminþe sîntu lãcuitorii þãrei noastre, Moldovei ºi Þãrii Munteneºti ºi românii din þãrile ungureºti.” El dovedeºte cã precum ºi alte neamuri: „ franþozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aºa ºi românii poartã numele romanilor.” Tot aici, Miron Costin, prezintã ºi câteva obiceiuri romane, pãstrate ºi astãzi, cum ar fi toastul la petreceri ºi aniversãri, precum ºi ritualul îngropãrii mortului. Dimitrie Cantemir, prezintã rãdãcinile adânci ale „romano-moldo-vlahilor”, sãpând adânc în istorie pânã la înstreinarea lui Eneas la Laþium”, continuând cu întemeierea Romei de cãtre Romulus, ºi ajungând la anul 107, „anul tocmirii firii omeneºti” : „Iarã a romano-moldo-vlahilor niam, de vom vre sã credem adeverinþii, care în hronice mãrturiseºte, de-i vom cãuta ce mai de pre urmã vîrstã, (de cînd adecã Traian înpãratul din Roma, înpãrãtiasa cetãþilor, alegînd cetãþeni romani, în Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe la anul tocmirii firii omeneºti 107, sã fie început. Dei vom cerca ce de pre mijloc vîrstã, o vom gãsi de odatã cu Romulus, Roma, ºi cu numele roman, adecã cu ºepte sute cincizãci ºi trii de ani mai denainte, decît a sã naºte Domnu Hs. De-i vom iscodi ce d-început naºtere, precum de la rãzsipa Troadii, ºi de la înstreinarea lui Eneas la Laþium, adecã în þara lãtineascã, a vechilor semne ºi scrisori mãrturisesc....[...]..Într-acesta chip darã, pre romano-moldo-vlahii noºtri, Roma maica, din lãuntrurile sale nãscîndu-i i-au aplecat ºi i-au crescut; Traian pãrintele, cu obiceele ºi armele romaneºti învãþîndu-i, a Dachii adevãraþi moºtenitori i-au pus ºi cu curat sîngele fiilor sãi, pre Dachia, care mai denainte varvarã iera, au evghenisit-o.” Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria þãrii româneºti” vorbeºte, de asemenea, despre originea românilor, susþinând cã aceºtia sunt descendenþii romanilor rãmaºi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romanã la nordul Dunãrii : „Iarã noi înt-alt chip de ai noºtri ºi de toþi câþi sunt rumâni, þinem ºi credem, adeverindu-ne den mai aleºii ºi mai adeveriþii bãtrâni istorici ºi de alþii mai încoace, cã valahii, cum le zic ei, iarã noi, rumânii, sîntem adevãraþi romani în credinþã ºi în bãrbãþie, den carii Ulpie Traian i-au aºezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus ºi l-au pierdut ; ºi apoi alt ºi alalt tot ºireagul împãraþilor aºa i-au þinut ºi i-au lãsat aºezaþi aici ºi dintr-acelora rãmãºiþã sã trag pãnã astãzi rumânii aceºtea. Însã rumânii înþeleg nu numai ceºtea de aici, ce ºi den Ardeal, carii încã ºi mai neaoºi sînt, ºi moldovenii, ºi toþi cîþi ºi într-altã parte sã aflã ºi au aceastã limbã, mãcarã fie ºi cevaºi mai osebitã în niºte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iarã tot unii sînt. Ce darã pe aceºtea, cum zic, tot romani îi þinem, cã toþi aceºtea dintr-o fântânã au izvoît ºi curã.” Apãrutã în sec al XVIII –lea, ªcoala Ardeleanã avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania. Pãtrunºi de ideile iluministe, reprezentanþi acesteia, Samuil Micu, Gheorghe ªincai, Petru Maior ºi Budai – Deleanu, priveau instrucþia , prin ºcoalã sau prin intermediul cãrþii, ca un mijloc de luminare ºi de progres, modul prin care se ajungea la conºtiinþa de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca oameni. Opera de culturã a reprezentanþilor ªcolii Ardelene prefigureazã, prin tematicaei, unitatea româneascã ºi originea pur romanã a poporului român. Samuil Micu este cel care, încercând sã dovedeascã provenienþa latinã a românilor, conchide cã acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbã, a patra din nume.” Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe ªincai, în opera „Hronica românilor ºi a mai multor neamuri...”, încearcã sã dovedeascã sorgintea romanã a poporului român : „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche...s-au prãsit apoi toþi românii cîþi sînt de-a stînga Dunãrei, cum curã în Marea Neagrã; iarã din partea coloniei carea s-au trecut Dunãrea ºi s-au aºezat în Dachia cea Noao, aºiºderea ºi din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia ºi Thessalia, s-au prãsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunãrei, carii s-au numit dupã aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iarã mai pre urmã þinþari, tocma cum s-au numit ºi ceii ce au remas de-a stînga Dunãrei, întîiu români, apoi abotriþi, dupã aceaia comani ºi paþinachite, mai pre urmã munteni, moldoveni, mãrgineni, mocani, frãtuþi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc ºi acum, tot de o viþã ºi porodiþã sînt, adecã romani de sînge, precum firea ºi vîrtutea îi mãrturiseaºte (...)”. Dintre istoricii ªcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al rãdãcinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acordã cel mai mult spaþiu discutãrii puritãþii neamului nostru ºi face cea mai lungã demonstraþie a acestei probleme în opera cu caracter polemic „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”. Limba românã, reprezentantã a latinitaþii rãsãritene, a fost de-a lungul timpului , cântatã ºi slavitã în lucrãrile lor de mulþi scriitori români, care ºi-au închinat viaþa ºi munca lor patriei, fiind conºtienþi de sorgintea nobiã a acestei limbi ºi de cultura pe care aceasta o presupune. Interesul paºoptiºtilor pentru trecutul dacic ºi roman al neamului lor decurge din ideologia romanticã, orientatã spre cunoaºterea istoriei propriului popor, spre folclor ca depozitar al tradiþiei. În viziunea lor, poezia popularã a pãstrat mai bine decât isoria consemnatã, memoria timpurilor strãvechi în care s-a plãmãdit poporul român. Se explicã astefel, îmbinarea preocupãrilor ºtiinþifice (articole, studii) cu creaþia literarã. Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri încearcã în mod programatic sã construiascã o mitologie româneascã, folosindu-se de tradiþia popolarã. Gheorge Asachi a prefigurat mitul etnogenezei românilor în balada „Traian ºi Dochia”, ca ºi în poezia „La patrie”, integratã volumului „Poesie”, unde, scriitorul îi prezintã pe români ca moºtenitorii Romei ºi ai Daciei : „O, români, români ai Daciei, ce purtaþi un mîndru semn/ De-originã, istoria acum fie-ni îndemn! / În vechime maica Roma, ce-a fost doamnã-n toatã lume, / Ne-a lãsat legi ºi pãmînturi, vorba sa ºi naltul nume. / Oare darul ce de timpuri ºi barbari s-a pastrat,/ Cînd seninã soarta luce, fi-va astãzi defãimat? / Nu, prin muze º-a virtutei dorul dulce ºi fierbinte, / În noi lumea sã cunoascã strãnepoþi romanei ginte.” Alecu Russo evocã Dacia paradisiacã ºi pe Decebal, conducãtorul ei, în amplul poem în prozã intitulat „Cântarea României”. ªi alþi scriitori au venit în sprijinul acestora, demonstând, prin lucrãrile lor originea poporului român, scriitori precum Andrei Mureºanu, care a scris „Un rãsunet”, devenitã ulterior imn naþional; Vasile Alecsandri în poezia „Santinela romanã” prezintã limba romanã reprezentataã de santinelã, apãrãtoarea românei, iar în „Cântecul gintei latine”, aºa cum el însuºi susþine, demonstreazã înrudirea românei cu celelelte limbi romanice : „Am scris-o pentru a prezenta un specimen de limbã româneascã, spre a se constata încã o datã înrudirea noastrã cu ramurile gintei latine”. În a doua jumatate a secolului al XIX –lea , Bogdan Petriceicu Hasdeu publicã în volumul „Poesie”, „Podul lui Traian”, în care sprijinã ideea unirii românilor. Sub aspect literar, tendinþa dacizantã culmineazã în a doua jumatate a secolului al XX – lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacicã se regãseºte atât în marile poeme „Memento Mori”, „Rugãciunea unui dac” ºi „Sarmis”, cât ºi în proiectele dramatice. În poezia „Memento Mori”, Eminescu realizeazã o evocare a civilizaþiilor de la origini. Aici viziunea eminescianã asupra Daciei este paradisiacã, s