Referat Glossa-rezumat2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Glossa-rezumat2 si de asemenea puteti face Download Referat Glossa-rezumat2

Citeste fragmente din Referat Glossa-rezumat2

GLOSSà Glosã scris cu dublu -s- în italianã, germanã, latinã dar cu unul în francezã a însemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvînt pe marginea unui text un pasaj obscur, o proporþie sau un alt cuvînt. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixã care alãturi de sonet ºi rondel este cea mai pretenþioasã dintre ele. Din punct de vedere compoziþional “Glossã” se compune dintr-un numãr de strofe egal cu numãrul versurilor din prima strofã în care se pune problematica poeziei, ºi ultima strofã care este o strofã concluzie ºi în care sînt reluate versurile primei strofe în ordine inversã. Începînd cu strofa a II-a fiecare strofã comenteazã cîte un vers din prima strofã care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie. Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomicã exprimînd adevãruri ale cunoaºterii, ale moralului într-o formã poeticã concentratã, sentenþioasã. Este publicat pentru prima datã în 1883 îngrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivatã în 1882 dupã ce poetul o supune unor prefaceri succesive începînd cu anul 1884 paralel cu Scrisorile ºi Luceafãrul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossã: douã cu cîte nouã strofe ºi una cu zece strofe. Titu Maiorescu o preferã pe cea cu zece strofe pentru echilibrul ºi simetria desãvîrºitã a compoziþiei. Glossã transpune liric principii filosofice cunoscutã încã în filosofia vechilor greci sau romani, cum sînt Parmenide, Zenon, Seneca... Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet ºi Marcus Aurelius dar motivul este prezent ºi în literatura evului mediu la Ronsar ºi Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetãtor tradus în limba românã 1750 dupã un intermediar francez. Ideea lumii de teatru ºi conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regãsesc ºi în alte poezii Eminesciene ca Împãrat ºi Proletar ºi Luceafãrul. Prima strofã a poeziei este strofa temã care pune problema; într-un prezent etern viaþa este un cerc strîmt în care oamenii se învîrt, o zbatere fãrã rost pentru cã viaþa e dominatã de egoism, minciunã, sete de putere, astfel ca singura soluþie a omului superior fiind nepãsarea, detaºarea rece. O succesiune de propoziþii principale redau spectacolul unic ºi monoton al vieþii în care frica ºi speranþa nu-ºi au rostul. Substantivul -vreme nearticulat exprimã imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor. Începînd cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofã este comentat. Rãspunsul la chemarea ºi îndemnurile clipei este încercarea de a fi imposibil sceptic, singura formã de apãrare omeneascã. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dînd impresia unui proces apare în versuri ca: “multe trec pe dinainte”, “clipa ce se schimbã pentru masca fericirii”. La aceste se adaugã subiectele propoziþiilor exprimate prin pronume nehotãrîte “toate” ºi pronume relative “ce” pentru a sublinia ideea de genialitate. Îndemnul din strofa a III-a este la luciditate: “Recea cumpãn-a gîndirii” trebuie sã stea dreaptã pentru a discerne binele de rãu, pentru a descoperi masca fericirii “ce o clipã tine poate”. Cu ajutorul minþii al inteligenþei numai reuºeºti sã-þi dai seama de adevãrul “cã toate-s vechi ºi nouã toate”. În strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viaþa întinde capcane, te momeºte cu lucruri zgomotoase, cu miºcãri înºelãtoare cu forme actoriceºti de imprsionare “joace unul ºi pe patru”, “ºi de plînge, de se ceartã”. Reacþia fiinþei superioare este de retragere “tu pe alãturi te strecoarã”, privitor ca la teatru pentru cã numai astfel vei putea alege “ce e rãu ºi ce e bine”. De pe poziþia spectatorului neutru care înþelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizeazã cu o ironie de mare profunzime viaþa contemporanã. Odatã introdus motivul lumii ca teatru prezent încã din literatura ºi filosofia anticã hindusã, apoi în literatura medievalã ºi preluat de Eminescu de la cugetãtorul suedez, motivul va reveni ºi în strofa a ºasea ºi a opta constituinduse cu regula eticã a neamestecului omului superior în tumultul vieþii înºelãtoare producãtoare de suferinþã. Strofa a cincea valorificã ideea Schopenhaurianã a prezentului etern idee pe care le regãsim ºi în alte creaþii. Astfel constatã poetul cã viitorul ºi trecutul sînt a filei douã feþe. Tot ce a fost ori o sã fie în prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pãstrat, meditat la zãdãrnicia luptei. Viaþa este o succesiune de scene în esenþa aceleaºi “alte mãºti aceiaºi piesã/ alte guri aceeaºi gamã”. De mii de ani lumea e veselã ºi tristã amãgitã atît de des de spectaculul lumii, de aceea “nu spera ºi nu ai teamã”, deci se recomandã nepãsarea ºi detaºarea. Cu ultimul vers al strofei a ºasea se deschide codul de reguli de conduitã. Pe un ton satiric ºi sceptic se prezintã argumente convingãtoare care sã determine starea de detaºare, de discernere a rãului de bine. Omul superior nu trebuie sã se prindã tovar㺠miºeilor ºi nãtãrãilor pentru cã totul este trecãtor; ºtiindule mãsura acesta n-are ce cãuta cu sfaturile lui. Se recomandã tãcerea cînd ceilalþi vorbesc de rãu “de te ating sã feri în laturi...Tu rãmîi la toate rece”. Ultima strofã în sens invers versurile primei strofe, astfel încît codul de reguli e mult mai evident. Ultimul vers al primei strofe devine primul ºi capãtã valoare emblematicã ºi rol de cuvînt, de comportament în societate. Din punct de vedere stilistic se remarcã preferinþa poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul sã fie cît mai accesibil. Poezia este construitã pe antiteza rãu-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avînd drept scop sã reliefeze complicaþiile vieþii. Ü¥hà