Referat Kobo Abe - Femeianisipurilor.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Kobo Abe - Femeianisipurilor.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Kobo Abe - Femeianisipurilor.rtf

Citeste fragmente din Referat Kobo Abe - Femeianisipurilor.rtf

Romancier, prozator, dramaturg, critic literar, regizor şi fotograf, Kobo Abe (1924-l993) s-a născut în Tokyo şi şi-a petrecut copilăria în Mukden, Manciuria, în anii celui de-al doilea război mondial, în 1948 a absolvit medicina la Universitatea Imperială din Tokyo, dar nu a practicat niciodată. Formaţia sa de medic e asociată de critică descrierilor meticuloase ale obiectelor şi tonului detaşat, aproape clinic, al multora dintre scrierile sale. A fost pasionat de matematică, entomologie şi filozofie. A debutat cu un volum de poezii în 1947. A scris mai multe povestiri cu tentă kafldană şi subiecte de science-fietion, încununate cu premii importante. In 1957 îi apare romanul Fiarele se întorc acasă, dar recunoaşterea internaţională i-o va aduce Femeia nisipurilor, care va impune un scriitor înrudit cu Albert Camus şi Samuel Beckett. în 1964 publică romanul Chip străin, care abordează relaţiile dintre oameni şi încearcă să definească natura identităţii individuale, temă reluată • şi în Harta arsă (1967). În 1974 primeşte elogiile criticii pentru romanul Omul-cutie, povestea unui om care-şi abandonează existenţa obişnuită pentru a observa lumea din Tokyo printr-o cutie de carton pusă pe cap. A scris peste zece piese de teatru, regizînd cîteva dintre ele. A mai regizat, cu succes, piese de Harold Pinter, Eugen lonescu şi Samuel Beckett. In anii 70 a condus un teatru experimental, Abe Studio, preocupat de tehnici novatoare ale limbajului şi expresivităţii corporale. Niki Jumpei, protagonistul romanului Femeia nisipurilor, profesor şi entomolog amator, descoperă în nişte dune un sat straniu, ai cărui locuitori trăiesc în gropi săpate în nisip. Ţinut captiv de o văduvă într-una dintre gropi, se vede nevoit să îndepărteze necontenit nisipul omniprezent care ameninţă să îngroape comunitatea. Kobo Abe a colaborat cu regizorul Hiroshi Teshigahara la ecranizarea romanului Femeia nisipurilor, care a fost distinsă, în 1964, cu premiul pentru cel mai bun film străin la Festivalul de la Cannes şi a primit o nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Clnd nu te ameninţă nici o pedeapsă, nu simţi nici bucuria evadării. Partea întîi într-o zi de august a dispărut un om. Plecase pur şi simplu în concediu, spre ţărmul mării, la distanţă de mai puţin de o jumătate de zi cu trenul, şi nimic nu s-a mai auzit de el. Atît cercetările poliţiei, cît şi anunţurile din ziare au rămas fără rezultat. Desigur, dispariţiile nu sînt întîmplări prea neobişnuite. Din rapoartele statistice reiese că, în fiecare an, dispar cîteva sute de persoane, iar proporţia celor regăsiţi este neaşteptat de redusă. Crimele şi accidentele lasă totdeauna cîte o urmă. De obicei, motivele răpirilor pot fi precizate, dar dacă autorităţile nu găsesc un fir conducător -şi lucrul acesta este adevărat mai ales în cazul persoanelor dispărute - problema devine foarte complicată, în multe dispariţii poate fi vorba, pur şi simplu, de o fugă de acasă. Probele au fost neînsemnate şi în cazul acestui bărbat. Deşi se cam ştia încotro plecase, din regiunea aceea nu sosise nici un raport că s-ar fi găsit vreun cadavru. Profesiunea lui nu era dintre acelea care să-l fi făcut părtaşul vreunei taine pentru care să fi fost răpit. Purtarea lui cu totul normală nu dăduse niciodată de bănuit că ar fi avut de gînd să dispară. Fireşte, la început, toată lumea şi-a închipuit că era vorba de o femeie. Dar soţia lui, mai bine zis femeia cu care trăia, spunea că plecase să adune diferite insecte. Anchetatorii poliţiei şi colegii lui s-au simţit oarecum dezamăgiţi, căci borcanele şi plasa pentru insecte nu erau nimerite ca să mascheze o escapadă cu o femeie. Apoi un funcţionar de cale ferată din S... şi-a amintit că a văzut coborînd din tren un bărbat care arăta ca un alpinist şi purta atîrnate peste umăr o gamelă şi o cutie de lemn, pe care o luase drept trusă de vopsele. Era singur, singur de tot, zicea funcţionarul, încît bănuiala că la mijloc ar fi fost o femeie trebuia să cadă. S-a mai spus că, sătul de viaţă, omul se omorîse. La teoria aceasta ţinea mai ales unul dintre colegii lui, care se ocupa, în timpul liber, cu psihanaliza. El pretindea că entuziasmul unui bărbat în toată firea pentru o ocupaţie atît de nefolositoare ca prinderea insectelor dovedea cu prisosinţă o refulare. Preocuparea neobişnuită de a prinde insecte indică adesea, chiar şi la copii, un complex oedipian. Pentru a compensa 10 dorinţele refulate, copilul înfige cu sete acul în insectele care, astfel, nu-i vor scăpa niciodată. Iar faptul că face la fel şi cînd e mare dovedeşte că starea lui e şi mai gravă. De aceea, nu întîmplător entomologii au adesea dorinţa vie de a dobîndi specimene rare, iar unii sînt foarte retraşi, cleptomani sau homosexuali. De aici şi pînă la sinucidere, pentru că ţi s-a urît cu lumea, e doar un pas. De fapt, există unii colecţionari care sînt atraşi mai mult de cianura de potasiu din borcanele lor decît de prinsul insectelor, şi nu pot scăpa de această atracţie oricît ar încerca. Intr-adevăr, omul nostru nu-şi mărturisise nimănui preocupările, poate pentru că îşi dădea seama că nu erau tocmai normale. Dar cum tot nu s-a găsit nici un cadavru, toate aceste presupuneri ingenioase au rămas zadarnice. După şapte ani, timp în care nimeni n-a aflat adevărul, în baza paragrafului 30 din Codul civil, omul a fost declarat decedat. In gara din S... stătea într-o după-amiază de august un bărbat. Pe cap purta o şapcă cenuşie, iar manşetele pantalonilor erau îndesate în ciorapi. Pe umeri îi atîrna o 11 gamelă şi o cutie de lemn. Părea pregătit pentru o excursie în munţi. Dar prin apropiere nu erau munţi pe care să fi meritat să-i urci. Pe drept cuvînt, paznicul care i-a luat biletul la ieşirea din gară i-a aruncat, pe cînd trecea, o privire batjocoritoare. Bărbatul s-a urcat fără şovăire în autobuzul din faţa gării şi s-a aşezat pe un loc din spate. Şoseaua ducea în direcţia opusă munţilor. Bărbatul rămase în maşină pînă la ultima staţie. La coborîre apăru în faţa lui un peisaj de coline şi văgăuni. Pe terenurile joase se-ntindeau plantaţii de orez, împărţite în loturi înguste, iar între ele, împrăştiate ca nişte insule, răsăreau cîmpuri mai înalte, plantate cu arbori de curmal japonez. Bărbatul străbătu un sat şi merse tot înainte înspre ţărm ; treptat, pămîntul se făcu albicios şi uscat. De la o vreme nu mai văzu case, ci doar pîlcuri singuratice de pini. Apoi solul se schimbă într-un nisip fin, care i se prindea de picioare. Din cînd în cînd, smocuri de ierburi uscate aruncau umbre pe gropile din nisip. Ici-colo răsăreau ca din greşeală straturi sărace de pătlăgele vinete, de mărimea unei rogojini de paie, dar nu se vedea nici urmă de om. Marea, spre care se îndrepta, se afla dincolo. 12 Pentru prima dată, se opri. îşi şterse cu mîneca hainei sudoarea de pe faţă şi privi în jur. Deschise cu băgare de seamă cutia de lemn şi scoase din despărţitura de sus cîteva beţe legate împreună. Le adună într-un mîner, fixînd la capăt o plasă de prins insecte şi începu din nou să meargă, lovind smocurile de iarbă cu mînerul. Nisipul era plin de mirosul mării. Mai trecu ceva vreme, dar marea tot nu se zărea. Poate că terenul presărat cu coline închidea vederea. Acelaşi peisaj se întindea la nesfîrşit. Apoi, deodată, priveliştea se deschise şi apăru în zare un cătun. Era un sat obişnuit, mai degrabă sărac. Acoperişurile caselor, îngreunate cu pietre, erau risipite în jurul unui foişor de foc mai înalt. Cîteva case erau acoperite cu ţiglă neagră, altele cu tablă de zinc vopsită în roşu. O clădire cu acoperiş de tablă zincată, aşezată la singura răscruce a cătunului, părea să fie clubul vreunei cooperative de pescari. Dincolo de sat erau poate şi mai multe dune, iar apoi începea marea. Cătunul se întindea pe o lungime neobişnuită. Cea mai mare parte a solului era formată dintr-un nisip alb, uscat, întrerupt pe alocuri de straturi de pămînt roditor, plantat cu cartofi şi arahide. Mirosul animalelor domestice se amesteca cu acela al mării. O îngrămădire de scoici sparte alcătuia o 13 movilă pe o parte a drumului de lut şi nisip, tare ca cimentul. In timp ce bărbatul trecea în josul uliţei, pe locul viran din faţa cooperativei se jucau cîţiva copii, mai mulţi moşnegi stăteau pe prispele părăginite şi-şi reparau năvoadele, iar în faţa singurului magazin universal se adunaseră cîteva femei cu părul rar. O clipă, cît se uitară curioşi la el, orice mişcare încetă. Dar bărbatului părea să nu-i pese de ei. Nu-l interesau decît nisipul şi insectele. Cu toate acestea, întinderea satului nu era singurul lucru surprinzător, în ciuda aşteptărilor, treptat, drumul urca. De vreme ce ducea spre mare, era mai firesc să coboare. Greşise oare cînd se uitase pe hartă ? încercă să intre în vorbă cu o ţărancă tînără, care tocmai trecea pe acolo, dar ea coborî privirea şi, prefăcîndu-se că n-a auzit nimic, îşi văzu de drum, grăbită. Totuşi grămada de scoici, năvoadele şi culoarea nisipului îi arătau că marea era undeva, pe aproape. Nimic nu prevestea încă vreo primejdie. Drumul urca din ce în ce mai pieziş. Treptat se făcu mai nisipos, iar la urmă ajunse nisip curat. Un lucru era curios. Terenul pe care erau clădite casele nu urca deloc. Singur drumul urca, în timp ce cătunul rămînea parcă la acelaşi nivel. Dar nu numai drumul, ci şi pămîntul dintre case urca în aceeaşi măsură. 14 Deci satul părea că urcă o pantă, în timp ce clădirile, singure, rămîneau la înălţimea iniţială a terenului. Acest lucru îl impresiona tot mai mult, pe măsură ce înainta. Pînă la urmă toate casele părură cufundate în gropi săpate în nisip. Marginile gropilor depăşeau înălţimea acoperişurilor. Unele după altele, şirurile de case se înfundau tot mai adînc în nisip. Deodată panta deveni mai piezişă. Acum, erau cel puţin douăzeci de metri pînă la crestele acoperişurilor. Cum Dumnezeu or fi trăind oamenii aici ? se gîndi el înmărmurit, uitîndu-se într-una dintre gropi. Pe cînd îi făcea înconjurul, îl izbi în faţă un vînt puternic care-i tăie respiraţia. Orizontul se deschise fără veste - sub el valurile tulburi şi spumoase ale mării spălau ţărmul. Bărbatul se trezi pe creasta dunelor, care fuseseră ţinta lui! Dunele din faţa mării, care înfruntau musonul, se înălţau brusc; în locurile unde panta nu era prea mare, creşteau smocuri singuratice de ierburi pipernicite. Privind acum înapoi spre sat, putu să vadă că văgăunile, care se adînceau pe măsură ce se apropia de creastă, se înşiruiau pe cîteva rînduri înspre centru. Satul semăna cu o secţiune transversală printr-un stup de albine; se întindea peste dune sau, mai 15 degrabă, dunele se întindeau peste sat. Oricum, era un peisaj tulburător, neliniştitor. Se simţi mulţumit că-şi atinsese ţinta -dunele. Bău puţină apă din gamelă, respiră adînc, dar aerul, care i se păruse atît de limpede, îi lunecă aspru pe gît. Bărbatul voia să adune insecte, dintre acelea care trăiesc în nisip. Fireşte, insectele acestea sînt mici şi au culori şterse, dar el era un colecţionar pasionat şi ochii nu-i erau ispitiţi nici de fluturi, şi nici de libelule. Colecţionari de felul lui nu doresc să-şi împodobească trusele cu exemplare care bat la ochi; nici nu-i interesează în mod deosebit clasificarea insectelor, ori gîzele din care se prepară medicamentele chinezeşti. Plăcerea unui adevărat entomolog e mult mai simplă, mai directă: să descopere o specie nouă. Atunci, numele descoperitorului apare în enciclopediile entomologice ilustrate, în coada denumirii latineşti a insectei nou descoperite, iar acolo numele poate să dăinuie aproape o veşnicie. Truda lui este încununată de succes atunci cînd numele îi este păstrat în memoria semenilor, în legătură cu o insectă. Insectele mai mici, mai neînsemnate, cu nenumăratele lor deosebiri de formă, prilejuiesc multe descoperiri noi. Şi el pîndise într-o vreme muşte cu două perechi de aripi, 16 mai ales muşte obişnuite, de casă, care li se par oamenilor atît de respingătoare. Bineînţeles, diferitele tipuri de muşte sînt neînchipuit de numeroase şi cum toţi entomologii par să gîndească aproape la fel, şi-au îndreptat cercetările asupra variantei a opta, atît de rară, dar care în Japonia se găseşte din belşug. Poate că variantele sînt atît de multe pentru că mediul înconjurător al muştei este prea aproape de acela al omului. S-a gîndit că, înainte de toate, cel mai bine ar fi să cerceteze mediul înconjurător. Faptul că existau atîtea variaţii provocate de mediu nu arăta oare cît de bine se adaptează muştele ? Descoperirea l-a făcut să sară în sus de bucurie. Poate că teoria lui nu era chiar greşită. Faptul că musca dovedea o mare putere de adaptare însemna că ea putea să se simtă în largul ei şi în mediile cele mai nefavorabile, în care alte insecte nu puteau să trăiască, de pildă în pustiu, unde toate celelalte vietăţi mor. în clipa aceea începu să-l intereseze nisipul şi curînd acest interes dădu roade. Intr-o zi descoperi în albia uscată a rîului de lîngă casa lui o mică insectă roz-pal, asemănătoare gîndacului de grădină cu aripi duble (Cicindela japonica Motschulsky). Toată lumea ştie, desigur, că gîndacul de grădină prezintă multe variaţii de culoare 17 şi desen. Dar, pe de altă parte, forma picioarelor de dinainte se schimbă foarte puţin, într-adevăr, la coleopterele cu elitre aceste picioare constituie un criteriu important de clasificare. Articulaţia a doua a picioarelor de dinainte ale insectei, care-i atrăsese atenţia, avea într-adevăr caracteristici izbitoare. In general, în familia coleopterelor picioarele anterioare sînt negre, zvelte şi foarte mobile. Totuşi, la aceasta, picioarele dinainte păreau acoperite de o teacă groasă. Erau rotunde, aproape groase şi de culoare gălbuie. Bineînţeles, se poate să fi fost pline de polen. Ba s-ar fi putut bănui chiar existenţa unor perişori care ar face ca polenul să se prindă pe picioare. Dacă observaţiile lui erau corecte, făcuse desigur o descoperire importantă. Dar, din nefericire, insecta îi scăpase. Fusese prea emoţionat şi pe deasupra îl tulburase şi felul ei de a zbura. Insecta se avînta, apoi, de parcă i-ar fi spus „Prinde-mă!" se întorcea şi aştepta. Cînd omul se apropia cu grijă, ea zbura din nou, se-ntorcea şi iar aştepta Chinuindu-l fără milă, ajunsese la un smoc de ierburi în care dispăruse. Bărbatul era absolut fermecat de insecta cu picioarele de dinainte galbene. 18 Cînd privise pămîntul nisipos, i se păruse că ghicise bine. De fapt, familia coleopterelor era reprezentativă pentru insectele deserturilor. După unele teorii, acest fel curios de zbor este o viclenie cu care ele ademenesc animalele mici să se îndepărteze de cuiburile lor. Prăzi ca şoarecii şi şopîrlele sînt ademenite astfel să iasă, fără voia lor; rătăcesc apoi prin pustiu şi mor de foame şi de oboseală, în felul acesta stîrvurile lor devin hrana coleopterelor. Ele poartă în limba japoneză cochetul nume de „factor poştal" şi înfăţişarea le este plină de graţie; în realitate, au fălci tăioase şi sînt crude şi lacome. Dar fie că teoria fusese corectă, fie că nu, ceea ce îl ispitise era fără îndoială felul misterios în care zburau. Interesul pentru mediul în care trăiau acele insecte nu putea decît să crească, începuse să citească tot ce găsea despre nisip şi, pe măsură ce înainta în cercetări, îşi dădea seama că e o materie foarte interesantă. Deschizînd enciclopedia la capitolul despre nisip, citise: NISIPUL este format din stînci fărîmiţate. Uneori conţine rocă magnetică, cositor si, mai rar, praf de aur. Diametrul granulelor: 2-l/16 mm. Iată, într-adevăr, o definiţie clară. Pe scurt, nisipul se naşte din stînci sfărîmate, 19 aflîndu-se undeva, la mijloc, între lut şi prundiş. Dar numindu-l substanţă intermediară, nu obţii o explicaţie cu adevărat satisfăcătoare. De ce apar pustiurile izolate şi terenurile nisipoase prin separarea numai a nisipului, dintr-un sol în care el este bine amestecat cu lut şi pietriş ? Dacă într-ade-văr ar fi vorba de o substanţă intermediară, acţiunea erozivă a vîntului şi a apei ar trebui să producă neapărat un număr cît mai mare de forme între rocă şi lut. Nu există totuşi decît trei forme, care se pot deosebi mult una de alta: prundiş, nisip şi argilă. Mai mult, nisipul e tot nisip, oriunde s-ar găsi; curios e că nu prea există deosebire în mărimea granulelor, fie că provin din deşertul Gobi sau din golful Enoshima. Ele prezintă variaţii reduse şi urmează o distribuţie conform curbei lui Gauss, cu o medic de 1/8 mm. Un articol dăduse o explicaţie foarte simplă a descompunerii solului sub acţiunea erozivă a vîntului şi a apei: particulele mai uşoare sînt împrăştiate, treptat, pe distanţe mari. Dar rămînea nelămurită semnificaţia diametrului de 1/8 mm al granulelor. O altă carte de geologie adăugase, dimpotrivă, o explicaţie în termenii următori: Curenţii de aer şi de apă provoacă vîrtejuri. Cea mai mică lungime de undă a acestor vîrtejuri este aproape egală cu 20 diametrul granulelor de nisip din deşerturi. Datorită acestei particularităţi, din sol este separat numai nisipul, fiind scos perpendicular pe direcţia vîrtejului. Cînd coeziunea solului este slabă, nisipul e aspirat de vînturi uşoare - care, bineînţeles, nu dislocă pietrele şi lutul - şi cade din nou pe pămînt, depunîndu-se în spatele vîntului. Caracteristicile nisipului păreau a fi, deci, o chestiune de aerodinamică. Aşadar, s-ar putea adăuga ca un „punct b" la prima definiţie că nisipul este: o particulă de rocă sfărîmată, de asemenea dimensiuni încît să poată fi uşor mişcată de un fluid. Pămîntul fiind străbătut de vînturi şi curenţi de apă, formarea nisipului este inevitabilă. Cît timp bat vînturile, curg rîurile şi se agită mările, nisipul se va naşte, bob cu bob, din pămînt şi se va vîrî peste tot, ca o fiinţă vie. Nisipurile nu se odihnesc niciodată, încet dar sigur, ele invadează şi distrug suprafaţa pămîntului. Imaginea nisipului în veşnică curgere îl impresionase nespus de mult. Ariditatea nisipului, aşa cum este descrisă de obicei, nu se datorează numai uscăciunii lui, ci, pe cît se pare, şi mişcării neîncetate, care îl face neprimitor pentru orice vietate. Cîtă 21 deosebire faţă de felul trist în care oamenii se ţin strîns legaţi unii de alţii ani de-a rîndul. Desigur că nisipul nu este un mediu prielnic vieţii. Dar poate fi oare considerată stabilitatea o condiţie absolut indispensabilă pentru existenţă ? Nu cumva odioasa luptă pentru întrecere apare tocmai pentru că încercăm să ne menţinem într-o poziţie imobilă? Dacă am renunţa la aceasiă poziţie şl ne-am lăsa duşi de mişcările nisipurilor, lupta ar înceta repede. De fapt, în deşerturi înfloresc flori şi îşi duc viaţa insecte şi alte animale. Ele reuşesc să scape de lupta întrecerii prin marea lor capacitate de adaptare -ca, de exemplu, familia coleopterelor vecine cu omul. În timp ce medita la efectul nisipurilor curgătoare, era cuprins din cînd în cînd de halucinaţii, în care el însuşi parcă începea să curgă, mînat de curent. ÎNAINTA cu capul plecat, urmărind şirul semilunar al dunelor care înconjurau satul ca un bastion, dominîndu-l. Nici nu mai era atent la peisajul îndepărtat. Un entomolog trebuie să-şi concentreze toată atenţia pe o rază de cel mult trei metri 22 de jur-împrejur, iar una dintre regulile fundamentale cere ca soarele să nu-i vină din spate, căci, astfel, ar speria insectele cu propria umbră. De aceea, fruntea şi nasul unui entomolog sînt întotdeauna arse de soare. Omul înainta întruna, încet şi măsurat. La fiecare pas nisipul îi intra în pantofi. Afară de buruieni cu rădăcini superficiale, care arătau de parcă ar putea creşte într-o singură zi dacă ar exista o brumă de umezeală, nu mai părea să existe aici nimic viu. O dată, după mai multă vreme, atrase de mirosul transpiraţiei, zburară în jurul lui nişte muşte de culoarea carapacei broaştelor ţestoase. Şi totuşi, tocmai pentru că era într-un loc ca acesta, putea să se aştepte să găsească ceva. Coleopterele nu prea trăiesc mai multe la un loc, iar unii spun că, în anumite cazuri excepţionale, o singură insectă stăpîneşte o suprafaţă de o milă pătrată. Bărbatul păşea cu răbdare, mişcîndu-se parcă în cerc. Deodată se opri. Se mişcase ceva lîngă un smoc de iarbă. Era un păianjen. Nu-l interesau păianjenii. Se aşeză să fumeze o ţigară. Vîntul bătea neîncetat dinspre mare şi departe, jos, talazuri albe, clocotitoare, loveau baza dunelor. Acolo unde dunele se îndreptau spre vest, pătrundea în mare o colină dominată de o stîncă golaşă. Soarele se spărgea pe ea în nenumărate ace de lumină. 23 Nu izbutea să aprindă chibritul. Nici unul din zece nu luă foc. De-a lungul beţelor zvîrlite, vălurele de nisip se mişcau cu repeziciunea secundarului de la ceasul lui. Îşi fixă atenţia asupra unui val şi, cînd îi ajunse la călcîi, se ridică în picioare. Din cutele pantalonilor îi curse nisip. Scuipă, dar în gură îi rămăseseră fire de nisip. Nu păreau să fie prea multe insecte pe acolo. Poate că mişcarea nisipului era prea violentă. Dar nu, nu trebuia să se descurajeze atît de repede. Teoria lui garanta că totuşi va găsi cîteva. Linia dunelor se unduia în jos, iar într-o parte se întindea spre mare o limbă de pămînt. Gîndul că prada lui se afla, probabil, acolo îl ispitea să meargă înainte; aşadar, coborî pe panta blîndă. Ici-colo, rămăşiţele unor împletituri de răchită, care păreau a fi garduri ridicate împotriva vîntului, însemnau locul sub care se afla un platou. Bărbatul înainta de-a curmezişul valurilor de nisip, retezate cu o regularitate automată. Deodată nu mai văzu nimic în faţa lui. Stătea pe marginea unei stînci privind în jos, înlr-o văgăună adîncă. Largă de vreo douăzeci de metri, cavitatea forma un oval neregulat. Panta din depărtare părea relativ blîndă, în timp ce aceea de lîngă el era aproape verticală. Se întindea la picioarele lui într-o curbă netedă, 24 ca buza unui vas de porţelan gros. Aşezînd cu grijă un picior pe margine, privi în jos. Fundul ei întunecat, contrastînd cu marginea luminoasă, anunţa apropierea serii. În întunericul din fundul văgăunii se zărea o căsuţă cufundată în tăcere. Într-o parte, creasta acoperişului avea un capăt îngropat pieziş în peretele de nisip. Ca o scoică, gîndi el. Orice-ar fi, medita el, oamenii aceştia tot nu scapă de legea nisipului. Chiar în momentul cînd îşi potrivea aparatul de fotografiat, nisipul de la picioarele sale începu să se mişte cu un zgomot sec. îşi retrase repede piciorul cutremurîndu-se, dar nisipul curse mai departe. Ce echilibru fragil şi primejdios! Respirînd adînc, îşi şterse de mai multe ori palmele asudate de pantaloni. Lîngă el cineva tuşi. Se apropiase pe furiş, iar acum stătea chiar în spatele lui — un bătrîn, probabil unul dintre pescarii satului. Privind la aparat, apoi în fundul văgăunii, moşneagul rînji încreţindu-şi faţa, brăzdată ca o piele de iepure pe jumătate argăsită. Colţurile ochilor înroşiţi erau acoperite de o mîzgă groasă. — Aţi venit în inspecţie? Era o voce subţire, spulberată de vînt, ieşită parcă dintr-un aparat de radio portabil. Dar pronunţia îi era clară şi nu prea greu de înţeles. 25 — Inspecţie ? Tulburat, bărbatul acoperi obiectivul cu palma. Ridică la vedere plasa de insecte. — Ce vrei să spui ? Nu înţeleg. Adun insecte. Sînt specialist în insectele nisipurilor. — Ce? Bătrînul părea să nu priceapă nimic. — Strîng insecte. In-sec-te. Le prind aşa ! repetă el mai tare. — Insecte ? Bătrînul păru că se-ndoieşte. Scuipă privind în jos. Sau, mai exact, lăsă să i se prelingă scuipatul din gură, care, smuls de vînt de pe buzele lui, plutea acum într-un fir lung. Dumnezeule, oare de ce se enervase? — Se face pe-aici vreo inspecţie? — Nu, nu. Dar dacă nu inspectezi, chiar că nu ştiu ce alta faci. — Nu, nu inspectez. Fără să dea măcar din cap, bătrînul se întoarse şi o luă încet de-a lungul crestei, tîrşîindu-şi vîrful sandalelor de paie. Cam la cincizeci de metri stăteau pe nisip, ghemuiţi şi tăcuţi, trei bărbaţi îmbrăcaţi la fel, care păreau să-l aştepte pe moşneag. Oare cînd veniseră ? Cel din mijloc avea un binoclu pe care îl învîrtea pe genunchi, îndată începură să vorbească între ei. 26 Loveau nisipul cu picioarele. Păreau să se certe vîrtos. Dar cînd bărbatul încercă să-şi continue cu indiferenţă căutarea coleopterei, moşneagul se întoarse din nou, grăbit. — Pişti sigur că nu eşti de la stăpînire? — Stăpînire? Nu, te înşeli. Scoase brusc o carte de vizită, vrînd să arate prin aceasta că se săturase. Buzele moşneagului se mişcau cu greutate: — Ah! Eşti învăţător! — Nu am nici un fel de legătură cu stăpînirea. — Hm. Adică eşti învăţător. Părea că înţelesese în fine, iar colţurile ochilor i se încreţiră în sus. Se duse înapoi la ceilalţi, ţinînd cu respect în mînă cartea de vizită. Cei trei părură mulţumiţi, se sculară şi plecară. Moşneagul se întoarse iar. — Şi, ia spune, ce-ai de gînd să faci? — Să adun insecte. — Dar ultima maşină care te putea duce înapoi a plecat adineauri. — Şi nu pot să stau undeva pe aici? — Toată noaptea? In sat? Bătrînul se strîmbă. — Dacă nu aici, am să merg mai înainte, pînă în satul vecin. — Ai să mergi ? 27 — Da. Nu mă prea grăbesc. — Da de ce să te osteneşti atîta ? Moşneagul deveni dintr-o dată vorbăreţ. — Vezi şi dumneata, satul e sărac, spuse el cu o voce tînguitoare. Nu e nici o casă ca lumea, dar dacă vrei, am să pun o vorbă bună şi-am să văd ce pot face ca să te ajut. Nu părea răuvoitor. Ţăranii sînt prudenţi. Poate că aşteptau să le vină în inspecţie vreun slujbaş de la prefectură. De îndată ce bănuielile le-au fost risipite, au redevenit pescari simpli şi de treabă. — V-aş fi foarte recunoscător. O să vă răsplătesc într-un fel... Mi-ar face o deosebită plăcere să stau într-o casă ţărănească, zise el. SOARELE apusese, iar vîntul se mai liniştise. Omul merse de-a lungul dunelor pînă nu mai putu să deosebească urmele pe care vîntul le scobise în nisip. Nu se mai vedeau cîmpuri cultivate. Orthoptera - greieri cu aripi mici şi urechelniţe cu favoriţi albi. Rhynchota - ploşniţe cu dungi roşii. Nu era sigur de nume, dar ştia că e un tip de ploşniţă. 28 Dintre insectele cu elitre pe care le căuta: cosaşi cu spinări albe şi poştaşi cu picioare lungi. Nu putuse observa nici un exemplar din familia coleopterelor care-l interesa. De aceea, se gîndea cu plăcere la roadele bătăliei de mîine. De oboseală, în ochi îi jucau pete palide de lumină. Apoi, fără să vrea, se opri din mers şi-şi fixă privirea pe suprafaţa tot mai umbrită a dunelor. Nu mai avea nici un rost. Tot ce mişca părea să fie o coleopteră. Aşa cum făgăduise, bătrînul îl aştepta în faţa sediului cooperativei. — Îmi pare rău că vă deranjez. — Ba deloc, numai că nu ştiu dacă o să-ţi placă ce ţi-am găsit. La sediu părea să se ţină o adunare. Patru-cinci oameni şedeau în cerc vorbind tare şi rîzînd. În faţa intrării atîrna o placă orizontală pe care scria cu litere mari: IUBEŞTE-ŢI VATRA. Bătrînul spuse ceva; deodată rîsul încetă şi el ieşi, petrecîndu-i pe ceilalţi. Drumul presărat cu scoici se aşternea vag şi alb în lumina amurgului. Bărbatul fu condus la una dintre văgăunile de pe creasta dunelor din capătul satului. O potecă îngustă cobora panta de pe creastă, spre dreapta. Merseră cîtăva vreme, apoi bătrînul se aplecă în întuneric şi, bătînd din palme, strigă cu voce tare: 29 — Hei! Bunicuţo! Vino-ncoa ! Din adîncimile întunericului pîlpîi la picioarele lor o lampă şi cineva răspunse: — Sînt aici! Aici! Dincolo, la sacii de nisip, e o scară. Aşa şi era. Fără scară n-ar fi putut să coboare. Ar fi însemnat să se proptească cu mîinile de stînca înaltă cît trei case, puse una peste alta, şi treaba nu era uşoară nici cu scara, îşi aminti că în timpul zilei panta i se păruse dulce, dar cînd o privea acum era aproape verticală. Scara de frînghie atîrna nesigură şi dacă-ţi pierdeai echilibrul, era în stare să se încurce de tot. Să trăieşti acolo jos însemna să te afli într-o fortăreaţă naturală. — Să n-ai nici o grijă. Noapte bună. Moşneagul se întoarse şi plecă, fără să mai coboare pînă în fundul văgăunii. De sus curgea nisip. Pe bărbat îl năpădi o curiozitate ciudată, ca în copilărie. Se întrebă dacă femeia era bătrînă - o strigase „bunicuţo". Dar „bunicuţa" care veni să-l întîmpine, ridicînd în mîini o lampă, era o femeie drăguţă, mititică, de vreo treizeci de ani. Probabil că se pudrase. Era surprinzător de albă, ţinînd seama că trăia pe malul mării. Oricum, îi era foarte recunoscător că-l primise în casa ei şi nu încercase să-i ascundă cît de bucuroasă era şi ea. 30 Într-adevăr, fără o primire călduroasă s-ar fi împăcat greu cu casa. Ar fi crezut că ţăranii şi-au bătut joc de el şi ar fi plecat numaidecît. Pereţii se cojeau, în locul uşilor glisante atîrnau rogojini, bîrnele erau îndoite, ferestrele fuseseră înlocuite cu scînduri, rogojinile de pai erau aproape putrezite şi, cînd călcai pe ele, făceau un zgomot de burete ud. Peste toate plutea un miros neplăcut, de nisip încins şi stătut. De fapt, totul depinde de cum te porţi, îl dezarma felul de a fi al femeii, îşi spuse că noaptea aceasta era o experienţă rară şi, dacă avea noroc, putea să dea peste cîteva insecte interesante. Desigur că insectele trăiesc cu plăcere într-un asemenea mediu. Presimţirea nu-l înşela. Nici nu se aşezase bine în scaunul pe care femeia i-l oferise lingă soba pe jumătate îngropată în nisip, cînd în jurul lui se răspîndi un zgomot asemănător aceluia făcut de muşte. Era o întreagă armată de muşte. Dar nu se speria el de aşa ceva! Un colecţionar de insecte este întotdeauna pregătit, îşi pudrase hainele pe dinăuntru cu un dezinfectant şi-şi spunea că ar face bine dacă s-ar unge înainte de culcare pe părţile expuse ale pielii cu un insecticid. — Tocmai pregăteam ceva de mîncare. Dacă vrei să mai aştepţi cîteva minute... 31 zise femeia aplecîndu-se şi luînd lampa. Te-ai putea descurca o clipă fără lumină? — Ai o singură lampă ? — Din păcate, da. Rîse cam încurcata. Pe obrazul stîng îi apăru o gropiţă. Dacă nu ţineai seama de ochi, fără îndoială că femeia aceasta avea un anume farmec, gîndi el. Poate că ochii ei erau aşa din cauza unei supărări. Oricît se farda, nu putea ascunde colţurile lor înroşite. Luă hotărîrea ca înainte de culcare să-i dea un medicament pentru ochi. — Nu-i nimic, dar aş vrea să fac mai întîi o baie. — O baie ? — N-ai aşa ceva? — îmi pare foarte rău, dar n-ai putea s-o amîni pînă poimîine? — Pînă poimîine? Păi, n-am să mai fiu aici poimîine. Şi rîse tare, fără să vrea. Femeia întoarse capul cu un aer preocupat. El crezu că o dezamăgise şi că ţăranii nu ştiu să se prefacă, încurcat, îşi trecu de cîteva ori limba peste buze. — Dacă nu ai baie, mi-ar face plăcere să-mi torn puţină apă pe cap. Tot corpul mi-e plin de nisip. — Îmi pare rău, dar n-avem decît o singură găleată de apă de fiecare. Izvorul e tare departe. 32 Părea ruşinată, iar el se hotărî să nu mai spună nimic. Curînd avea să-şi dea seama, într-un chip neplăcut, că baia n-avea nici un rost. Femeia aduse mîncarea - supă de scoici cu peşte fiert. O adevărată mîncare pescărească. Asta era bine, dar îndată ce începu să mănînce, femeia deschise o umbrelă mare de hîrtie şi o întinse deasupra lui. — La ce serveşte asta ? Se întrebă dacă nu cumva era un obicei al locului. — Păi, dacă nu pun umbrela, nisipul îţi curge în mîncare. — Cum ? zise el, uitîndu-se surprins la plafonul care nu avea nici o gaură. Ea îi urmări privirea. — Nisipul se cerne peste tot, prin toată casa. Dacă nu mătur în fiecare zi, se adună un strat de două degete. — Acoperişul e stricat? — Da, destul de stricat. Dar chiar dacă ar fi nou-nouţ, nisipul tot s-ar strecura. E îngrozitor. E mai rău decît carii. — Carii? — Insectele care mănîncă lemnul făcînd găuri în el. — Sînt probabil termite, nu ? — Nu, nu. Sînt cam aşa de mari... şi au coaja tare. 33 — Ah, atunci e un gîndac-ferăstrău, cu coarne lungi. — Gîndac-ferăstrău 9 — Are mustăţi lungi şi e roşcat. Nu? — Nu, are un fel de culoare ca bronzul şi forma bobului de orez. — Înţeleg. Atunci e o coleopteră cu irizaţii. — Dacă-l laşi în voia lui, grinzi ca astea putrezesc pînă nu mai rămîne nimic, ştii? — Vorbeşti de coleopteră irizantă? — Nu. De nisip. — De ce ? — Intră pretutindeni. Cînd vîntul suflă dinspre partea rea, nisipul se strecoară sub acoperiş şi dacă nu l-aş mătura, s-ar aduna şi ar fi aşa de greu, că ar prăbuşi lemnăria tavanului. — Hmm. Da, înţeleg că n-ar fi bine să-l laşi să se adune deasupra tavanului Dar nu e caraghios să spui că grinzile putrezesc din cauza lui? — Nu. Putrezesc cu adevărat. — Păi, ştii doar că nisipul e uscat. — Totuşi putrezesc. Dacă laşi nisip pe nişte papuci de lemn nou-nouţi, ei se desfac în două săptămîni. Oamenii spun că se topesc, aşa că trebuie să fie adevărat. — Nu pricep de ce. — Lemnul putrezeşte şi, o dată cu el, şi nisipul. Ba am auzit că din bîrnele acoperişului unei case îngropate în nisip a 34 ieşit un pămînt aşa de bun, că pe el creşteau castraveţi. — Imposibil, răspunse bărbatul hotărît, strîmbîndu-se. Simţea că propria teorie despre nisip fusese pîngărită de neştiinţa ei. — Ştiu şi eu cîte ceva despre nisip. Lasă-mă să-ţi spun. Nisipul se mişcă tot anul. Curgerea e viaţa lui. Nu stă locului niciodată, nicăieri, în apă sau în aer, se mişcă liber şi nestînjenit. De aceea, fiinţele vii nu pot de obicei să trăiască în el, iar lucrul acesta e valabil şi pentru bacterii. Cum să-ţi explic... nisipul reprezintă puritate, curăţenie. Poate să păstreze ceva, dar în nici un caz nu face să putrezească nimic. Şi, doamnă dragă, nisipul este din capul locului un minereu respectabil. El nu poate să putrezească! Femeia rămăsese încremenită şi mută. Sub adăpostul umbrelei pe care o ţinea, bărbatul mîncă în grabă şi isprăvi masa în tăcere. Pe suprafaţa umbrelei se adunase atîta nisip, încît ar fi putut scrie pe el cu degetul, iar umezeala era insuportabilă. Fireşte că nisipul era uscat, doar trupul lui era umed. Deasupra acoperişului urla vîntul. Îşi scoase ţigările şi simţi că buzunarul era plin de nisip. I se păru că simte un gust amar înainte de a aprinde ţigara. 35 Scoase din borcanul cu cianură de potasiu o insectă, înainte ca gîza să înţepenească, o fixă cu ace; putea cel puţin să-i păstreze forma picioarelor. De la spălătorul de afară, se auzea zgomot. Femeia spăla vasele. Oare nu mai locuia nimeni în casă? se întrebă el. Cînd se întoarse, femeia începu, tăcută, să-i pregătească patul, într-un colţ al camerei. Dacă i-l făcea acolo, apoi unde Dumnezeu voia ea să doarmă? Desigur că în camera interioară din dosul rogojinei. Afară de aceste două încăperi, nimic nu mai semăna a cameră. Dar era cu totul neobişnuit să pui oaspetele în camera de la intrare, iar gazda să doarmă în cea dinăuntru. Sau poate că trăia acolo un invalid care nu putea să umble? Poate. Sigur că era mai firesc să presupui aşa ceva. În primul rînd, nu te aştepţi ca o femeie singură să se deranjeze pentru călători în trecere. — Mai e cineva?... — Cum adică „cineva" ? — Cineva din familie sau... — Nu. Sînt singură de tot. Femeia părea să-şi dea seama ce gîndea el şi izbucni deodată într-un rîs forţat şi stingher. — Totul se umezeşte din cauza nisipului, pînă şi cearşafurile. — Şi soţul dumitale ? 36 — A, da. Acum un an, pe vremea taifunului... spuse ea făcîndu-şi de lucru, netezind şi mîngîind fără rost capetele rogo-jinei pe care o întinsese. Pe aici taifunurile sînt cumplite Nisipul se revarsă ca o cădere de apă. Orice-ai face, se adună straturi de trei pînă la sase metri. — Chiar pînă la şase metri? — Cînd se-ntîmplă aşa ceva, nu te poţi împotrivi nisipului, oricît dai cu lopata. Bărbatul meu a fugit afară cu fetiţa - era la şcoală - strigîndu-mi că încearcă să salveze coteţele. Eram prea ocupată cu treburile casei şi trebuia să rămîn înăuntru. Cînd s-a făcut în cele din urmă dimineaţă şi a stat vîntul, am ieşit să-i caut. Nici urmă nu mai era de coteţe... şi nici de nimic. — Au fost îngropaţi ? — Da. De tot. — Îngrozitor! Oribil! Nisipurile sînt înfricoşătoare. Deodată lampa începu să pocnească. — E nisipul. Femeia se aplecă, întinse mîna şi, rîzînd, apucă fitilul lămpii cu degetele. De îndată lampa arse din nou, liniştită. Rămînînd în aceeaşi poziţie, ea se uita la flacără cu zîmbetul acela nefiresc pe buze. El îşi dădu seama că-şi arăta în mod intenţionat gropiţa din obraz şi, fără să vrea, se încorda. 37 I se părea cu totul necuviincios din partea ei s-o facă acum, după ce vorbise de moartea celor dragi. 5 — HEI, voi de-acolo! Am adus o lopată şi bidoanele pentru celălalt. O voce limpede, ţinînd seama că venea din depărtare, slăbi încordarea; poate că se folosea un megafon. Apoi se auzi un zgomot ca acela pe care îl fac vasele de tinichea cînd se ciocnesc între ele, în cădere. Femeia se ridică să răspundă. El avu neplăcuta senzaţie că se ţese ceva pe ascuns. — Ce-i asta? Vezi, pînă la urmă tot mai e cineva pe-aici. — O, pentru Dumnezeu! zise ea şi se răsuci ca şi cum s-ar fi simţit gîdilată. — Dar chiar adineauri cineva a spus „pentru celălalt". — Hmm. Ziceau de dumneata. — De mine ? Ce legătură am eu cu lopata ? — O, nimic. Dă-i încolo. Sînt nişte limbuţi. — A fost vreo încurcătură? Dar femeia nu-i mai răspunse şi, răsu-cindu-se pe genunchi, coborî pe podeaua de lut. 38 — lartă-mă, dar îţi mai trebuie lampa? — Mi-ar mai trebui puţin. De ce? Ai nevoie de ea acolo, afară? — Nu. E o treabă cu care sînt obişnuită. Femeia îşi puse o pălărie de pai, din cele pentru grădinărit, şi se strecură afară, în noapte. Aplecîndu-şi capul într-o parte, bărbatul îşi aprinse o nouă ţigară. Simţea că se petrece ceva suspect. Se sculă tiptil şi se hotărî să-şi arunce privirea pe după rogojină. Şi acolo era o cameră, dar n-avea pat. Pe locul lui, nisipul se scursese în panta blîndă de dincolo de perete. Fără să vrea, îl trecu un fior şi se opri înmărmurit. Casa aceasta era aproape moartă. Interiorul ei era pe jumătate mîncat de tentaculele nisipului care curgea neîncetat, nisip care nici măcar nu avea o formă proprie - alta decît diametrul mediu de 1/8 mm. Şi totuşi nimic nu-i putea sta împotrivă acestei forţe distructive, lipsite de formă. Şi poate că manifestarea cea mai înaltă a forţei nisipului era că n-avea formă. Dar se întoarse numaidecît la realitate. Dacă această cameră nu putea fi folosită, unde Dumnezeu avea ea de gînd să doarmă? O auzea mişcîndu-se dincolo de peretele de scînduri. Ceasul lui arăta ora 8.02. Oare ce mai era de făcut afară la ora asta? se întrebă el. 39 Coborî pe podeaua de lut căutînd apă. Pe bruma de lichid rămasă în fundul cănii plutea o pînză roşie, metalică. Dar pînă şi asta era mai bine decît să înduri nisipul din gură. După ce-şi spălă faţa şi-şi frecă ceafa şi gîtul, se simţi mult mai bine. De-a lungul podelei de lut sufla un curent de aer rece. Probabil că afară era mai suportabil. Se strecură prin uşa glisantă care, înţepenită în nisip, nu mai luneca, şi ieşi. Briza dinspre drum se răcise binişor. Vîntul aduse un zgomot care părea să vină de la un cărucior pe trei roţi, cu motor. Ciulindu-şi urechile, recunoscu mai multe voci omeneşti. Sus, deasupra dunelor - ori poate îşi închipuia numai - simţea mai multă animaţie decît în cursul zilei. Sau poate că era zgomotul mării ? Cerul era plin de stele. Femeia se întoarse cînd văzu lumina lămpii. Mînuind cu îndemînare lopata, aduna nisipul într-un bidon mare de gaz. In spatele ei, peretele negru de nisip se înălţa abrupt şi părea aplecat deasupra lor. Probabil că pe acolo pe sus se plimbase el ziua în căutare de insecte. Cînd se umpleau două bidoane, femeia le căra, cîte unul în fiecare mînă, pînă la locul unde se găsea el. În trecere, ridică privirea şi-i spuse cu o voce fornăită: 40 — Nisip. îl vărsă din bidoane aproape de poteca din spate, unde atîrna scara de frînghie şi îşi şterse sudoarea cu capătul unui prosop. Pe locul acela mai erau şi alte grămezi de nisip cărate de ea. — Curăţ locul de nisip. — N-ai să isprăveşti niciodată, oricît ai să te căzneşti. Cînd trecu pe lîngă el a doua oară, îl împunse cu un deget în coaste. Tresărind surprins, era să scape lampa din mînă. Trebuia oare să ţină lampa ca mai înainte, sau s-o aşeze şi să-i întoarcă gîdilatul? Şovăi, luat prin surprindere. Se hotărî să ţină lampa în mîini şi se apropie stîngaci şi ţeapăn, cu un rînjet al cărui rost nu-l pricepea nici el, de femeia care săpa iar. Cînd ajunse lîngă femeie, umbra