Referat Budulea Taichii2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Budulea Taichii2 si de asemenea puteti face Download Referat Budulea taichii2

Citeste fragmente din Referat Budulea Taichii2

Nuvela „Budulea Taichii” prelucrare de Alexandra Stanescu, Cls a VI-a A, Sc. Generala nr.3 „Nicolae Titulescu” Bucuresti Caractersticile textului Tema Nuvela "Budulea Taichii" de Ioan Slavici prezinta momente semnificative din viata lui Huţu, fiul lui Budulea cel bătrân, de la primii ani de scoala, din sat, continuand cu studiile la oras si în strainatate, pana la revenirea sa în sat, cand devine protopop, se casatoreste cu Mili si are un baiat. Titlul Titlul nuvelei reprezintă porecla pe care colegii de scoala i-o dau lui Huţu, după ce aud acest apelativ afectuos cu care Budulea i se adresează fiului sau. Forma este populara si exprimă dragostea parinteasca si mandria pe care le simte in adancul sufletului Budulea cel batran, cimpoierul din Cocorasti. Aceeasi simpatie o nutreste si autorul cand afirma ca "Budulea nu era numai al Taichii, ci si al nostru al tuturora.". Universul operei Intamplarile pe care personajul povestitor le relateaza se întind pe o perioadă indelungata de timp. Începand cu copilaria, de care se leaga amintirile emotionante ale prieteniei dintre Huţu si povestitor. De altfel, naraţiunea se desfasoara la persoana întai, ceea ce confera un plus de autenticitate si de caldura sufleteasca. Naratorul îsi aminteste cu duiosie si tristete de tinereţea sa, se bucura amintindu-si de Budulea Taichii, înteleptul sau prieten din copilarie. Huţu era baiatul lui Budulea, cimpoierul din Cocorasti, si îsi însotea tatal la toate petrecerile din sat, cantand alaturi de el. La îndemnul dascalului Clăiţă, Budulea îsi dă fiul la scoala din sat, neîncrezator ca si baiatui lui poate învata carte. In scurt timp, acesta a devenit un "cenzor" exigent, starnind uimirea scolarilor mai mici. Impresionat de gestui micului scolarde a-i oferi cu toata simpatia o pară, Hufu devine ocrotitorul si modelul copilului. Invaţatorul Clăiţă îl sfatuieste pe cimpoier sa-si dea copilul la scoala de la oras, pentru ca Hufu sa ajunga dascal in sat. Cei doi prieteni se întalnesc la aceeasi şcoala în oraş, fiindcă Huţu fusese respins la "preparandie" pe motiv ca nu are patru clase primare. Huţu primise de la învatator niste haine vechi si era foarte emotionat la gandul ca le va purta si grijuliu sa nu le strice. Profesorul Wondracek, dupa un scurt examen, îl primeste la scoala si baietii se instalează la aceeasi gazda, la precupeata Lenca Liuchici. Huţu o ajuta pe gazda în gospodarie si plateste numai pe jumatate. Budulea cel batran venea în fiecare sambata la oras, spre bucuria copiilor, carora le aducea cate ceva de acasa si le povestea multe. Intr-o zi, dascalul însoţit de Budulea si de Buduleasa sosesc la scoala. Intalnirea dintre mama si fiu, dupa o despartire de zece ani, emoţioneaza pe toata lumea. La sfarsitul anului, Budulea Taichii ramâne la profesorul Wondracek, iar dascalul Clăiţă este supărat fiindcă auzise că fostul său elev urma sa plece la scolile latinesti pentru a ajunge preot sau avocat, în loc să se facă dascăl. Huţu îşi continuă studiile si dupa zece ani, întors în sat, se preoteste, se casatoreste cu Mili si are un baiat, primul nepot al lui Budulea. Personajele Huţu, fiul lui Mihail Budulea si al Saftei, este personajul principal al nuvelei, flind urmarit în evoluţie din copilarie pana la realizarea sa profesională si familiala. BaiatuI a avut o copilarie nefericita, fiind parasit de mama sa la varsta de cinci ani. Crescut de tatal sau, care îl purta pretutindeni la petrecerile din sat, la care participa ca cimpoier, Huţu se maturizeaza repede si învata mestesugul cantatului din fluier înca din copilarie. Imaginea baiatului "asezat, retras si întotdeauna înţelept", cuviincios si cuminte, a atras simpatia celorlaiti copii si sateni, care 1-au primit ca pe cineva apropiat "pentru ca Budulea nu era numai al Taichii, ci si al nostru al tuturora." Era un copil series, care pazea cu strasnicie cimpoaiele tatalui sau, era prietenos si nu se supara pe ceilalti copii. Dat la scoala la îndemnurile învatatorului, el castiga prin inteligenta si harnicia sa inima dascalului ("dascalul nu ţinea la nimeni mai mult ca la dansul") şi devine cel mai exigent dintre monitori ("atat de strasnic ca el nu mai era nici unul"). Cu rabdare si înţelegere îi ajuta pe scolarii mai mid să descopere tainele alfabetului. S-a împrietenit cu naratorul, desi era mai mic decat el şi i-a devenit ocrotitor si model în seriozitate si întelepciune: "din copil neastamparat ce eram, ma facui baiat asezat si întelept ca dansul". Huţu reprezenta un model, un refugiu si un sprijin de nadejde pentru prietenul său mai mic: "Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna si la dansul cautam scapare cand eram napastuit." Prin întreaga sa purtare si seriozitate l-a convins pe dascalul Clăiţă să insiste pe langa Budulea ca sa-1 trimita la scoala la oras. Pentru că nu se putea duce în straie taranesti, învatatorul i-a dat niste haine vechi si peticite. Neobisnuit cu aceste haine, baiatui mergea cu mainile departate de trup, ca nu cumva sa-si uzeze manecile si pantalonii. Era impresionat si emotional de faptui că purta hainele învaţatorului; "si-1 treceau fiorii cand se gandea ca acum el însusi le poarta si se strica." Ştiind ca dispune de mijioace modeste, el îsi accepta cu demnitate saracia, aratandu-se harnic si ascultator, ajutandu-si gazda, pe Lenca Liuchici pentru a reduce din cheltuieli. Chiar daca se culca pe jos, pe o saltea de paie adusa de tatal sau de acasa, el nu s-a plans niciodata. Apreciind eforturile parintelui sau, care facea toate sacrificiile ca el sa urmeze o scoala la oras, Huţu s-a aratat acelasi copil harnic si serios, calm si calculat, straduindu-se sa-i faca pe ceilalţi sa fie multumiti de el. Toate treburile pe care le facea în gospodaria Lencăi si la piata nu-l împiedicau sa fie un elev bun la învatatura si sa-1 ajute astfel pe tatal sau sa plateasca mai puţin gazdei. El s-a dovedit a fi un copil cuviincios si revazandu-si mama, dupa zece ani, s-a dus sa-i sarute mana, fara sa-i reproseze nimic. Strangand în sufletul sau sensibil dragostea si bucuria revederii, a început sa planga împreuna cu mama sa. care îl finea in braţe si îl saruta. Rareori si-a tradat emotia, aratand celorlalti ca are o fire calma si interiorizata, fiind totdeauna stapan pe sine: "numai Huţu venea asezat si cu pasii masuraţi în urma noastra, ca si cand n-ar sti de ce e vorba."; "Huţu însa nici nu mergea iute [...] precum a asteptat zece ani ca sa o vada, mai putea astepta înca cinci minute." Plin de sarguinţa si perseverent, Huţu a studiat mult, aratandu-si dragostea de carte si - prin reusita sa în viata - a împlinit visul parinţilor de a avea "un fecior la scolile cele mari", dar si speranta dascalului Clăiţă de a reveni în satul natal si de a contribui la propasirea oamenilor. Chiar daca nu a ajuns dascal asa cum spera inimosul sau învatator ("oamenii cei mari alesi trebuie sa fie dascali"), el a devenit în satul sau un preot iubit si respectat de toata lumea, muncind cu daruire si pasiune în folosul oamenilor. Forţa sa morala, bunatatea si modestia lui au atras întotdeauna admiratia, respectul si simpatia tuturor, inclusiv a naratorului, care îsi aminteste de el cu prietenie sincera ca despre Budulea "al nostru al tuturora". Dragostea si respectul fata de parinti, faţa de dascalul Clăiţă care îi purtase de grija de cand era scolar fac din Huţu un model demn de urrnat. Budulea ecel bătrân, cimpoiesul din Cocorasti, era un om deschis si sociabil, zambind mereu cand i se vorbea. Era un om scund, "gros, rotund la faţă", cu un picior mai scurt decat celalalt, înzestrat cu talent muzical si cu o fire placuta si sincera. El era chemat la toate petrecerile din sat deoarece "canta mai bine decat toţi si din vioara, si din cimpoi, si din fluier". Purta totdeauna un fluier în serpar de care nu se despartea niciodata. Prezenta lui la petreceri parea ca aduce noroc, fiindca venea „cu mulţi ani, cu spor în casa si cu belsug la masa." Dragostea si grija faţa de fiul sau îş determina pe Budulea sa-1 creasca singur cand soţia sa îl paraseste. Mai mult, neavand cu cine-1 lasa, îl purta cu el la petreceri, învaţandu-1 totodata de mic mestesugul cantatului la fluier si obisnuindu-1 de copil cu responsabilitatile: Huţu îi pazea cu strasnicie cimpoaiele într-un colţ al casei. Indemnat de dascalul Claita, el îsi dă copilul la scoala, nevenindu-i parcă sa creada ca si fiul sau poate învata carte. Mandru de sarguinţa baiatului sau, de dorinta acestuia de a învata, face efortul de a-1 da la scoala la oras. Copilul se bucură ca nu a tost primit la "preparandie", gandindu-se că va merge la aceeasi scoala cu prietenul sau. Fire deschisa si comunicativa, Budulea simte nevoia să împartaseasca si celorlaiti bucuria si mandria de a avea un fiu elev la scolile cele mari: "Ma duc si eu la oras, fiindca am un fecior la scolile cele mari. Are să iasă dascal". Grija faţa de fiul sau crescuse din dragostea nemarginita pe care i-o purta. In fiecare saptamană facea drumul pe jos pana la oras, desi mergea greu datorita piciorului infirm, si "niciodata nu venea cu mana goala." Ştia sa povesteasca frumos, era vesel si vorbaret. Pentru baiat, cand 1-a instalat la gazda, adusese de acasa "o saltea cu paie, doua perini, o velinta, trei randuri de albituri, două pâini mari, un saculeţ de fasole, altui cu faina de mamaligă si o bucata de slanina" ca sa-i ajunga pentru două saptamani. Din modestul sau castig platea gazda lui Huţu, numai jumatate din suma, adica "saizeci de creiţari" pe luna. Sufletul sau bun si generos se întrista la gandul ca mama lui Huţu nu putea sa se bucure alaturi de el pentru reusita fiului; "cand se gandea cum s-ar bucura Safta dac-ar afla ca feciorul ei are sa fie dascal, ochii i se umpleau de lacrami si credea ca moarta sa fie, ar scoate-o din pamant". Dragostea fata de familie 1-a facut sa o ierte pe Safta cu toata sinceritatea, să uite că 1-a parasit, si astfel să se bucure ca familia s-a reîntregit. El îsi împartasea bucuria drumetilor: "Mergem cand eu, cand nevasta-mea la oras fiindca avem un fecior la scolile cele mari." Neîntelegand îngrijorarea dascalului Claita legata de scolile "latinesti", Budulea se bucura ca fiul sau are sa inveţe multe limbi straine si are sa devina "dascal mare": "Am un fecior la învatatura. Are sa iasă dascal mare. Vorbeste sarbeste si ungureste, iar acum învata latineste, greceste si nemteste: nu-i mai lipseste nici o limba ca să fie cele sase depline." Imbinand descrierea cu dialogul si naratiunea, scriitorul reuseste sa contureze acest portret memorabil, un faran vesel din fire, bun si sincer, care întelege rosturile invaţaturii si sprijina prin mijioacele sale modeste reusita fiului sau. Autorul surprinde gesturile si vorbete caracteristice ale personajului: "Budulea cel batran schiopata sprinten si pe marunţite cu noi, fiindca nu-si mai gasea rostui si ar fi voit sa afle vreun om ca sa-i spuna cele petrecute." Tonul sau glumeţ, vofba simpla, taraneasca, ascund multă afectiune: "Mai Budulea taichii!" Dascalul Clăiţă emotioneaza cititorul prin întreaga sa conduita. Invatator la ţara, el se bucura de respectui satenilor datorita firii sale sincere, neobosite si generoase, pusa în slujba comunitatii. Avand o familie numeroasa, el stie ce înseamna greutatile si sare totdeauna in sprijinul celor aflati în dificultate. Impresionat de situaţia lui Budulea si a fiului sau, îl sfatuieste pe cimpoieş sa-si dea baiatul la scoala, dorind ca toti copiii din sat sa înveţe carte: "Mai Buduleo, nu mai purta si copilul cu tine; pune-i o bucata de pâine în traista si trimite-1 la scoala, ca sa-mi bat si eu capul cu dansul." Recunoaste si apreciază calitaţile intelectuale ale copilului, pe care î1 numeste monitor si apoi î1 sprijina sa-si croiasca drumul în viata. Insista ca baiatul sa mearga la oras la scoala normala, la "preparandie", il ajuta oferindu-i niste straie mai vechi cu care sa se prezinte în faţa noilor sai profesori si colegi. Generos si hotarat, dascalul Claita ar vrea ca acest baiat de la tara, înzestrat cu numeroase calitati, sa ajunga dascal si sa-i urmeze la scoala din sat. Chiar daca e întristat ca Huţu nu este primit la scoala normala, pentru binele acestuia accepta sa fie dat la scoala profesorului Wondracek. Aflarea vestii ca Huţu va urma "scolile latinesti", renuntand la ideea de a deveni dascal ca si el. Îl întristează si îl revolta: "Era o curata hoţie sa ia baiatul pe care 1-a crescut el în scoala lui si sa-1 nenoroceasca, departandu-1 de la dascalie, pentru ca sa-1 scoata, te pomenesti ce, popa, ba poate chiar advocat." Marea sa dorinţă era ca Huţu sa se întoarca în sat si sa ajute la ridicarea culturala a satenilor, a copiilor, a tuturor celor care aveau nevoie de învatatura pentru a aspira la o viaţă mai bună. Aceasta sperantă s-a realizat prin revenirea lui Huţu în sat ca preot si ca ginere, spre multumirea inimosului dascal. Profesorul Wondracek se arata corect înca de la început, supunandu-1 pe Hutu unei examinari sumare înainte de a-1 primi la scoala. Ştie sa aprecieze efortui facut de baiat si îi spune deschis care este conditia promovarii sale: "daca va fi silitor, are sa treaca examenul." Tactul sau pedagogic îl îndeamna sa-i atraga atentia si sa-i starneasca ambitia noului sau elev: "E destul de mare, adauga el asezat, pentru ca sa înţeleaga ca-i sade rau între copii daca nu învata bine, pentru ca atunci e ca magarul între oi." Este un profesor respectat, exigent, caruia îi place ordinea si disciplina în scoala. Elevii trebuie sa înveţe, iar orele trebuie să se desfasoare dupa un orar bine stabilit. Cand Budulea a deschis usa în timpul orei chemandu-1 pe fiul sau, profesorul "a sarit mânios", dar afland motivul pentru care baiatul urma să plece ("ca să vadă pe maica-sa"), a acceptat si 1-a învoit. Convingandu-se de calitaţile baiatului, îl ia la casa lui, apoi îl trimite la "scolile latinesti", sprijinind drumul lui Huţu în viaţa, realizarea lui profesionala. Aflaţi pe trepte ierarhice scolare diferite si reprezentand două lumi, cea rurală si cea urbana, dascalul Clăiţă si profesorul Wondracek se completeaza în desavarsirea profilului intelectual si moral al tanarului Budulea, în reusita acestuia în viaţa. Realizarea artistica In acesta opera epica scriitorul îsi exprima gandurile si sentimentele prin intermediul personajelor si al acţiunii. Autorul îmbina maiestrit naratiunea cu dialogul si descrierea, stilul direct cu stilul indirect într-o opera emotionanta prin profilurile umane pe care le realizeaza. Limba populara cu accente regionale si usor arhaice {praznic, şerpar, diregătorie, cenzor, Bukiaz-ba, preparandie, surtuc, creiţari etc.) redă expresiv lumea satului ardelenesc, în secolul al nouăsprezecelea. "Limba scriitorului are de asemenea un caracter popular. Specificul ei constă în aspectul general romanesc al acestei trasaturi. Cuvintele si expresiile regionale sunt putine în nuvelele lui, cu toate ca mediul si locul în care se petrec, apoi metoda realistă a scriitorului, le-ar cere. Slavici le evită însă tot mai mult din principiu, pentru ca e convins, înca de pe băncile universitatii, de necesitatea unitaţii limbii noastre literare." (I. Breazu) Mijioacele artistice realizeaza un stil echilibrat. Epitetele subliniaza trasaturi caracteristice: "om scurt, gros, rotund la faţa", "cuminte", "dascalul era un om neobosit", "adanca dezamagire". "cel mai straşnic dintre cenzori", "vremile erau minunate", "glas tainic" etc. Comparatia evidentiază expresiv situaţii si trasaturi: "e ca magarul între oi ", "acum nu-1 mai cheama Huţu, ci Mihail Budulea, ca pe taica-său", "privind ca la o minune". Enumeraţia accentueaza trasaturi si actiuni sugestive: "cânta (...) si din vioara, si din cimpoi, si din fluier", "are să ne vie Budulea cu multi ani, cu spor în casa si cu belsug la masa", "Hutu are să învete latineşte, greceste, ba chiar nemţeşte", "facea foc, matura in casa, spăla vasele, cara apa si aducea iar cosurile acasă" etc. Repetiţiile scot în evidenta gesturi, cuvinte si situaţii caracteristice pentru personaje: "Mergem la oras fiindca avem un fecior la scoala cea mare." (...) "Mergem cand eu, cand nevasta-mea la oras fiindca avem un fecior la scolile cele mari” "Huţu a iesit afara si a început sa planga, iara maica-sa a iesit dupa el, ca sa planga si ea, am început sa plang si eu.", "E rau, foarte rau [...} cel mai mare lucru e dascalul, si asa oamenii cei mari alesi trebuie să fie dascali". Antiteza este o modalitate de a pune fată în fată situaţii contrastante: "După aceea Huţu a iesit afara si a început sa planga, iar maica-sa a iesit dupa el, ca să plangă si ea; am început sa plang si eu, fiindca nu mai vazusem pe Huţu niciodată plangand. Dar Budulea râdea acum si se uita la noi...". Despre el însusi, Ioan Slavici spune: "Sunt om de saizeci si doi de ani, dintre care patruzeci au fost petrecuţi în lucrarea pentru ridicarea nivelului moral si intelectual al neamului romanesc [...] prin lucrarea ce am desavarsit în timp atat de îndelungat, ca scrietor, ca dascal, ca ziarist si ca luptator politic..." (I. Slavici, afirmafie din 1911) 쥁