Referat Cosmogoniile

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cosmogoniile si de asemenea puteti face Download Referat Cosmogoniile

Citeste fragmente din Referat Cosmogoniile

Paralelă între cosmogonii Opera lui Eminescu este deosebită prin felul in care cunoştinţele de astronomie, fizică şi filozofie ale poetului sunt transformate cu măiestrie în imagini artistice. Un foarte bun exemplu pentru aceasta ar fi secvenţele cosmogoniilor din “Scrisoarea I” şi “Luceafărul”. În ambele opere prezentarea formării universului este făcută prin intermediul gândului. Pe când pe bătrânul dascăl “Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri”, Hyperion, aparţinând lumii spirituale se întoarce prin timp şi spaţiu el însuşi la increat, în punctul de origine, la baza universului, Demiurgul, care în “Scrisoarea I” este înfăţişat prin versul “pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns”. Pe când în “Luceafărul” ne este prezentată cosmogonia plecând din prezent spre viitor într-o incursiune ce nu depinde de timp, dascălul vizualizează geneza cronologic, fiind bine definite momentul formării universului, geneza, evoluţia şi apocalipsa. Descrierii haosului îi sunt dedicate versuri in ambele opere.Sunt folosite antinomiile (fiinţă/nefiinţă, pătruns/nepătruns şi “nu e nimic”/”totuşi e”) pentru a crea impresia de nulitate. Versul din “Luceafărul” “O sete care-l soarbe” face referire la idea găurii negre. Interogaţiile retorice ”Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”, pe lângă faptul că subliniază neputinţa de a concepe haosul fac referire la filozofia indiană care vede materia amorfă ca fiind o întindere acvatică, la aceleaşi concepte referindu-se şi “un întuneric ca o mare făr-o rază” precum şi cuvintele din “Luceafărul”: ”Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…” . Versul “Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă” semnifică faptul că voinţa este un atribut specific uman, care delimitează omul comun de conştiinţa supremă, făcându-se însă referire şi la apriorismul kantian care este ilustrat aici şi prin “N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă” precum şi în “Luceafărul”, în aceeaşi manieră: ”Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte”.   stor adverbe. In “Luceafărul” sunt inexistente, atemporalitatea fiind arătată prin versurile “Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”. Enumeraţia “lumea, lună, soare şi stihii” subliniază, prin articularea substantivului lume faptul că este singurul loc pe care poetul îl cunoaşte spre deosebire de celelalte elemente care îi sunt străine, fiind nearticulate. In “Scrisoarea I” imaginea apariţiei luminii transmite dramatism “negura eternă se desface în făşii”, acest moment având corespondent şi în “Luceafărul”: ”ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”. Momentul evoluţiei şi momentul apocalipsei sunt prezentate doar în “Scrisoarea I”. Versul “De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute” poate fi o intuiţie genială a faptului că în univers mai pot exista şi alte civilizaţii sau poate fi doar o referire la mărirea şi decăderea imperiilor de-a lungul timpului. Dorul nemărginit cu care este atras în viaţă universul subliniază contrastul cu lipsa de viaţă şi voinţă a haosului. Următorul pasaj este o satiră prin care li se readuce aminte oamenilor că sunt mici şi neînsemnaţi cu ajutorul comparaţiilor cu insectele precum şi faptul că sunt efemeri şi indiferent de cât de mult se străduiesc să îşi clădească viitorul, ei nu au decât momentul prezent. Această idee este plasticizată cu ajutorul imaginii unor fire de praf ce se văd pentru o clipă atunci când sunt luminate, pentru a se pierde când raza dispare. Pasajul se încheie filozofic prin versul “Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric” care arată faptul că lumea este doar o percepţie a minţii. Savantul vizualizează de asemenea momentul apocalipsei. Prin personificarea soarelui(“ce azi e mândru”) se accentuează dramatismul tabloului dispariţiei acestuia, înfăţişată printr-o comparaţie plastică “[…] trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi”. In următoarele versuri este arătată risipirea planetelor în univers din cauza dispariţiei atracţiei gravitaţionale, relevantă fiind metafora “din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi”. Cu ajutorul substantivului “catapeteasmă” este figurată imaginea lumii sub formă de catedrală, nemărginirea acesteia fiind arătată prin folosirea sintagmei “în adânc”. Compararea stelelor cu frunzele sugerează faptul că totul este efemer, atât micro, cât şi macrouniversul. Personificarea “timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie” reprezintă reintrarea în atemporalitate. Tabloul cosmogoniei se încheie simetric prin reinstaurarea liniştii primordiale. “Mihai Eminescu rămâne, fundamental, un poet al naşterii şi al morţii” 쥁@