Referat Ion Caracterizarea Personajelor Din Roman

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion Caracterizarea Personajelor Din Roman si de asemenea puteti face Download Referat Ion caracterizarea personajelor din roman

Citeste fragmente din Referat Ion Caracterizarea Personajelor Din Roman

Atât Marin Preda cât şi Liviu Rebreanu sunt cunoscuţi în lumea întreagă prin operele lor, însă prin aceste două mari capodopere (cum au fost numite de critici literari) au ajutat literatura româna să facă un pas în dezvoltarea ei. Este prima capodoperă în creaţia lui Liviu Rebreanu şi un punct de referinţă în evoluţia romanului românesc. Eugen Lovinescu consideră romanul o adevărată revoluţie faţă de: lirismul sămănătorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanistă. Elita criticii literare a văzut în acest roman o capodoperă de răscruce în reflectarea satului şi a ţăranului român. Într-adevăr, romanul aduce o imagine nouă, autentică, obiectivă asupra realităţii rurale, respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare. Pe când debutul extraordinar al lui Marin Preda ("Întâlnirea din pământuri" -1948) nu l-a impus, pe cat era de aşteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia apariţia "Morometilor" (vol. I 1955) a atras atenţia asupra dimensiunii talentului sau si a noutăţilor pe care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost întâmpinat favorabil si nici mai târziu interesul criticii nu a scăzut. S-a pronunţat destul de repede cuvântul "capodopera" si de aici înainte toate scrierile prozatorului au avut de înfruntat comparaţia cu acest model. Când in 1967, după o lunga gestaţie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelaşi entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in conştiinţa publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, "Morometii" II este in unele aspecte mai dens, mai profund decât primul, insa puterea prejudecaţii e mare. La acest punct si spiritele critice care s-au obişnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeaşi tipologie văzuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parţi formează totuşi o unitate, ele se susţin si se luminează reciproc, impunând o tipologie necunoscuta pana la Marin Preda in proza româneasca. Întâiul volum este in întregime concentrat asupra unui singur personaj, intriga desfăşurare epica este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa gândească si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i terorizează. Spaţiul este întins, viata nu-i tulburata de întâmplări care sa precipite un ritm vechi, calm, de existenta. Cele două romane pornesc de la fapte reale petrecute pe fundalul mediului rural daca în romanul Ion Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa. În articolul Mărturisiri romancierul vorbeşte amănunţit despre geneza romanului său. În primul rând romancierul mărturiseşte că a fost impresionat de o scenă surprinsă la hotarul satului Prislop, când un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Scena i s-a întipărit în minte, l-a uimit, l-a obsedat şi a fost fixată în desfăşurarea epică a romanului. Liviu Rebreanu a reţinut o întâmplare petrecută în sat: un ţăran întărit şi-a bătut unica fiică, Rodovica, pentru că a greşit cu cel mai becisnic flăcău din sat. Dacă fata ar fi greşit cu un băiat înstărit, ţăranul ar fi găsit mijlocul să împace lucrurile. Aşa însă ruşinea lui era mai amară pentru că trebuia să se încruscească, fruntaş, cu pleaba satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău, care nu iubea pământul. Întâmplarea Rodovicăi va constitui pentru început subiectul nuvelei Ruşinea. Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, dar foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Din discuţiile cu acest flăcău se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicească. Pronunţa cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată. Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El îşi propune să reprezinte prin Ion al Glanetaşului pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăieşte şi moare. Ion este un roman realist de observaţie socială. Romanul are o structură complexă: urmărind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile şi obicieiurile sale. Încă din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul construcţiei sferice: romanul începe şi se sfârşeşte cu aceeaşi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelaşi timp drumul de la realitatea vieţii la ficţiunea operei artistice; aceeaşi omagine de la sfâşitul romanului ne readuce din lumea romanului în realitatea concretă: Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. […] Romanul lui Marin Preda ne prezintă fapte de viaţă a unei familii sau povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, mai precis din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolica destrămare. Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala si numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din interiorul lui.Spre deosebire de inaintasi, care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat, angajat in actiuni disperate, Marin Preda descrie, in primul volum din Morometii un sat in care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile rasturnari si unde nu clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti nu e usor deloc, decat pentru cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau Iocan, dar nici peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele, fonciirea si alte neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu placere duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei. Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua biserici, o scoala cu patru sute cincizeci de elevi incrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata cu strasnicie de un paznic. Afara de bogatasii satului, care au casa mari, taranii ceilalti vietuiesc in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeieMarin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului american (Steinbeck, Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca stare morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale existentei. Dacă Actiunea romanului Ion se petrece in lumea satului ardelean de la in-ceputul secolului al XX-lea , in satul Pripas, în romanul Moromeţii satul e înfăţişat cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, într-o perioada in care timpul era „foarte răbdător cu oamenii”. nul Moromeţii este structurat în 2 părţi(volume), primul volum are 3 părţi iar al doilea volum are 5 parţi. În romanul lui Marin Preda ne este descris un sat din Câmpia Dunării situat in sudul ţării, în romanul lui Liviu Rebreanu ne este descris tot un sat dar nu din Câmpia Dunării că din Transilvania. În satul lui Liviu Rebreanu este pus mai mult accent pe obiceiurile sitradiţiile lui Se constituie treptat din prezentarea satului şi a ţăranilor, a problemelor, care-i frământă îndeosebi problema pământului; prezentarea obiceiurilor şi a tradiţiilor legate de momentele fundamentale ale vieţii: naşterea, nunta, înmormântarea; prezentarea vieţii intelectualităţii ardelene şi a problemei naţionale. Romanul Ion începe cu descrierea horei, scenă antologică prin care autorul realizează mai multe obiective: prezentarea unui joc popular specific zonei, someşana, şi introducerea treptată a personajelor şi sugerarea viitoarelor conflicte. Obiectivul romancierului înregistrează pe rând lăutarii, care cântă sub şopron, ritmul îndrăcit al someşanei, gesturile flăcăilor, care îşi ciocnesc cizmele: Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învăltoreşte, se aşează în starturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag iuţeşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe subt mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite… În continuare obiectivul romancierului înregistrează grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor care-şi admiră odraslele şi al copiilor, care pândesc poalele fetelor. Scena este semnificativă şi pentru realitatea adânc diferenţiată a satului. Astfel într-un grup stă primarul Ştefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată, şi câţiva bătrâni fruntaşi: Pe-alături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, ştiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi. Lipsesc şi reprezentanţii intelectualităţii ardelene: familia învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug. Aceştia respectă petrecerea ţăranilor, dar nu se amestecă printre ei. Astfel Maria Herdelea era fată de ţăran de pe la Monor, dar fiindcă umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător – se simţea mult deasupra norodului şi avea o milă cam dispreţuitoare pentru tot ce e ţărănesc. Pe când în romanul Moromeţii lui Marin Preda ne este descrisă un punct de întâlnire dar nu hora cum ne este prezente în Ion că Poiana lui Iocan. La fel ca toţi sătenii, in afara unor familii mai înstărite ca cea a lui Aristide, Cotelici, Bălosu, şi familia Moromete nu are trai foarte uşor, ei, în special părinţii, fiind apăsaţi de multe impozite, foncirea şi alte neajunsuri dar ele pot fi încă suportate de capul familiei care se adună cu plăcere duminica, la taifas, in „poiana lui Iocan” unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate dueluri ale inteligenţei. Ilie Moromete stăpâneşte absolut peste o familie a cărei gospodărie pare solidă si grija conducatorului ei este s-o menţina intactă. E pentru întâia oară când in literatura româna ţăranul nu este stăpânit de ideea de a avea pământ, ca şansă a fericirii sale, ci de a şi-l păstra nu doar de al avea cum ne este prezentat în romanul Ion. ă centrală dorinţa da îmbogăţire a personajului principal Ion. Subiectul are o intrigă simplă şi banală. Ion Pop al Glanetaşului doreşte pământul cu o patimă ce-i mistuie fiinţa( în romanul Ion) iar în romanul Moromeţii subiectul urmăreşte destinul familiei Moromete. Amândouă romanele se bazează pe nişte scene centrale în care ne sunt prezentate fapte de viată ale personajelor, în romanul Ion: scena Horei care a fost prezentată mai sus scena nunţii. Nunta ţine trei zile. În prima zi alaiul porneşte cu căruţe spre Jidoviţa. În frunte merg călăreţii, care pocnesc din pistoale. În prima căruţă sunt lăutarii, apoi o căruţă cu mirii şi cu druştele şi o brişcă cu naşii. Într-o altă căruţă sunt părinţii mirilor, apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete. Nunta începe la socrul mic şi continuă la socrul mare. Imaginea ospăţului este autentică, alcătuită din urărilr şi chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospăţul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată cu atâta amar de vite şi de galiţe că de abia încăpeau în ograda Glanetaşului…. Mai apoi scena înmormântări. La înmormântarea Anei, la prohod, participă tot satul. Romancierul fixează şi aici toate elementele esenţiale: praporii fluturau alene în adierea de primăvară… tămâie şi aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr… preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântere sí scutura mereu cădelniţa. Foarte bun psiholog, Liviu Rebleanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor şi mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amestecă imaginea moartei, cu aceea a copilului şi cu imaginea iubitei. Cu deosebită artă romancierul surprinde spaima de a nu pierde pământul, care se strecoară treptat în sufletul lui Ion. După înmormântarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se îmbogăţesc cu altele, prilejuite de îmormântarea lui Ion. Si aici participă tot satul. Preotul Belciug ţine o cuvântare funebră, care îl impresionează pe cei prezenţi. Autorul este atent la reacţiilöe participanţilor şi mai ales a părinţilor: Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de veci… După înmormântare Glanetaşu a făcut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion şi scena cositului,a sarutarii pamantului memorabile,se adauga celor dinainte,alcatuind prin Ion o fiinta generica si mareata : "Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului,ca o chemare coplesindu-l.Se simtea mic si slab,cat un vierme pe care-l calci in picioare,sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place."Dar totodată nunta, înmormântarea, hora fac parte din obiceiurile satului Pripas. În romanul Moromeţii apare o scenă importantă , cea a cinei, în care descriindu-se poziţiile la masă se arată statutul fiecăruia în cadrul familiei. Astfel modul în care sunt aşezaţi la masă sugerează şi anticipează viitoarele conflicte care vor determina destrămarea familiei. Mama împreună cu fetele stăteau în partea dinspre vatră, sugerându-se astfel faptul că ele asigurau buna desfăşurare a cinei. Locul lui Niculaie denotă faptul că este neglijat de familie, iar cei trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim au o poziţie centrifugă, semn al dorinţei lor de a părăsi casa părintească, atraşi de mirajul unei alte lumi. Pe cel mai înalt loc din jurul mesei stătea Moromete, acest lucru reliefând autoritatea lui paternă. Scena cinei de o mare simplitate pare a fi un ecou peste milenii al ceremonialului familiei gentilice care şi-a conservat într-o formă aproape intactă structura , dar nu şi mentalitatea. O alt situaţie semnificativă este şi perioada secerişului. Prin acest eveniment ni se arată ordinea cu care Ilie Moromete şi-a orânduit copii, fiecare având bucata sa de secerat, pe care trebuia sa o termine într-o anumită perioadă de timp. Pentru Niculaie acest an reprezintă iniţierea sa în tainele secerişului, el mergând pentru prima oară cu familia la secerat. O altă scenă este scena din poiana lui Iocan, acolo fiind ca punct de întâlnire fierăria,fierăria fiind locul pentru ascuţitul secerilor dar şi loc de bârfă sau de politică, totodată acolo Ilie Moromete îşi face impresie în sat. Următoarea scenă este scena foncirii în care Jupuitu ajunge cu perceperea taelor şi pe la Ilie, care nu-i prea dă importanţă Jupuitului. Încă o scenă este tăierea salcâmului în care Ilie ştiind ca nu este singurul propietar al salcâmului, îl taie şi îl vinde pentru a-şi plăti taxele lui Jupuitu. Scena confruntarii finale este magistral construita. Stapanirea de sine este arma lui Moromete. Pana in ultima clipa el spera sa-si poata recapata fii porniti pe o cale gresita. Cand acestia, pierzandu-si rabdarea, se revolta pe fata impotriva tatalui, sparg lada si batjocoresc casa in care crescusera, batranul taran vorbeste cu glas bland si sfios, isi cearta nevasta, cere un foc baiatului cel mic, loveste obrazul fetei care vocifereaza si se roaga linistit si senin de fiii care nu vor sa-l mai asculte. Dupa aceasta pregatire inceata, izbucnirea este teribila: Moromete ridica parul si loveste fara crutare, glasul lui devenind un urlet: "-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce esti!" împlinindu-şi visul de a avea pământ dar lăsând în urmă faptele unui ucigaş. Pe cand în finalul romanulul Moromeţii personajul principal nu moare. În centrul romanului stă destinul personajului principal, Ion. În aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totală. În realitate Ion este un personaj complex cu lumini şi umbre, a cărui suflet are părţi greu de înţeles şi de explicat. Complexitatea personajului rezultă din sfâşierea dramatică sub impulsul unor solicitări simultane şi contrare: glasul pământului şi glasul iubirii. Departe de a fi un primitiv, un instinctual, Ion trăieşte o dramă deplin motivată social şi psihologic. Încă de mic el îşi dă seama că trăieşte într-o lume în care pământul reprezintă totul: el condiţionează păziţia socială şi relaţia dintre oameni. În această lume oricât de înzestrat ar fi omul el nu este apreciat după calităţile sale, ci după holdele de pământ pe care le are. Pământul este deci garanţia unei vieţi îndestulate şi fericite. Aşadar nu este vorba în cazul lui Ion de o sete atavică de pământ, ci de o dorinţă fierbinte de a trăi altfel. Ion nu este un posedat al posesivunii, ci un om, care doreşte să-şi schimbe viaţa într-o lume, care nu-i oferă prea multe şanse. Astfel la început el îşi lucrează cu hărnicie şi îndârjire pământul puţin şi neroditor. Munca sa este însă fără rezultat; Ion se simte umilit de ceilalţi. Cearta cu Vasile Baciu, bătaia cu George, mustrările preotului, reproşurile mamei, că trage la sărăcie amplifică zbuciumul personajului. Pentru Ion pământul înseamnă mai mult decât stăpânirea unui teren întins, înseamnă demnitate, înseamnă dorinţa de a intra în rând cu oamenii. Singura soluţie de a ajunge la pământ oferită de lumea în care trăieşte este căsătoria cu o fată bogată. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunăvoie, Ion se decide să o seducă pe Ana. Setea de pământ întâlneşte în sufletul lui Ion o rezistenţă puternică pentru că Ion nu se hotăreşte uşor să o ia pe Ana de nevastă. Neputinţa de a-şi schimba viaţa îl determină să aleagă această soluţie. Defapt în vremea respectivă mulţi tineri săraci se însurau pentru avere cu fete bogate. Romancierul insistă asupra setei de pământ a personajului; aceasta manifestă faţă de pământ un fel de adoraţie pătimaşă: Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, groasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcorea dimineţii. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire şi le mototoli încet în palme. În faţa holdelor de pământ Ion se simte copleşit; are sentimentul nimiciniei: Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-i. Se simţi mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: Cât pământ, Doamne! Setea de pământ l-a stăpânit pe Ion încă din copilărie: Totuşi în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpâneşte decât două-trei crâmpeie, pe când toată fiinţa lui arde de dorul de-a avea pământ mult, mult, cât mai mult … Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: „trebuie să aibă pământ mult, trebuie !” De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă. Din momentul în care Ion se hotăreşte să o ia pe Ana, el dovedeşte o viclenie şi o tenacitate calculată. Asistăm la o adevărată înscenare erotică: joacă la horă, o cheamă la poartă, o ignoră câteva zile, o seduce şi o părăseşte. Dacă până la un punct el poate fi înţeles în zbaterea sa pentru pământ, tratamentul inuman faţă de Ana este aproape inexplicabil. Lăcomia nemăsurată a personajului reiese din certurile cu Vasile Baciu căruia îi ia tot pământul. După ce obţine pământurile, Ion se schimbă. El dobândeşte conştiinţa noii sale poziţii în lumea satului în ochi avea o lumină mândră, de biruitor, era plin de sine însuşi, pe uliţă umbla cu paşi mari şi cu genunchii îndoiţi, vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi avere. O scenă semnificativă este aceea când Ion, ameţit de fericire se apleacă şi-şi sărută pământul: Acuma, stăpân al tuturor pamânturilor, râvnea sa le vază, să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase. … Dragostea lui avea nevoie de inima moşiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare… Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pamântul se închina în faţa lui, tot pământul… Şi tot era al lui, numai al lui acuma… Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios îi ţintuia picioarele, îngreunându-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. Îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţiseze huma, să o crâmpotească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor… Se ridică deodată ruşinat si se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţa însă îi zâmbea de o plăcere nesfârşită. Îşi încrucişă braţele pe piept şi-şi linse buzele simţind neâncetat atingerea rece şi dulceaţa amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgaună de frica uliului. Stăpânirea pământului îi dă lui Ion senimentul puterii: Se vedea acum mare şi puternic ca un urias din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori. Îşi înfipse mai bine picioarele în pământ, ca şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Si pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui… După căsătorie trăsăturile îşi pierd treptat omenescul. În epoca respectivă şi alţi tineri s-au căsătorit cu fete bogate fără să iubească dar s-au resemnat şi şi-au cinstit familiile (Vasile Baciu). Abia după nuntă Ion îşi dă seama că odată cu pogoanele de pământ primeşte şi urăţica satului. El manifestă faţă de Ana o cruzime şi o brutalitate greu de înţeles. Atitudinea sa inumană, certurile, bătăile, vorbele grele, determină siniciderea Anei. Moartea Anei îl surprinde, dar nu îl schimbă. Groaza declanşată de moartea Anei ţine doar o clipă pentru că gândul lui Ion se îndreaptă îmediat la copil, ca singurul moştenitor al averii socrului său. Nici moartea Anei, nici a copilului nu-l impresoinează prea mult, decât în măsură în care pământurile lui Vasile Baciu depindeau de aceştia. Treptat Ion îşi dă seama că fericirea nu stă în pogoanele de pământ şi în sufletul său se simte din nou glasul iubirii pentru Florica. În finalul romanului Ion moare ucis de Geroge, deci printr-o moarte violentă care-i apare ca o pedeapsă pentru că a vrut prea mult, pentru că nu s-a ştiut opri la timp. Unul dintre cele mai fascinante personaje din literature noastra .Obiect al unei bogate literaturi critice ,destinul lui Ilie Moromete ilustreaza o “tema fundamentale”,care l-a preocupat indelung pe prozator :disparitia clasei taranesti.A interpreta evolutia sa din perspective “caracterului universal al experientei taranesti “ inseamna al situa intr-o tesatura mai complicate de determinari ;categoric mai relevanta decat interpretarea pur factoriala . Caracter puteric ,natura complexa ,inteligenta iesita din comun ,Ilie Moromete (al carui prototip este Tudor Calausu ,tatal autorului )”simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei durabile”.Comentatorii romanului au remarcat spiritual independent al personajului ,ironia ,darul de a descoperi dimensiunile inedited ale lucrurilor .Exista o lume in care personajul se lupta cu alde Tudor Balosu ,Jupuitul sau Aristide ca sa isi achite datoriile ,sa-si pastreza independenta materiala ,dar si o alta lume ,nevazuta ,la care foarte putini au acces ,in care darul sau de povestitor ,calmul,perspicacitatea ,omenia ,il situeaza in centrul tuturor .Timpul interior ,masura unei ecuatii alcatuite cu migala de Ilie Moromete ,trebuie sa ramana multa vreme sursa de bucurii profunde ,de aceea desfasoara un intreg arsenal de subtilitati si eschive (uneori de un effect sarcastic necrutator ),ca presiunea evenimentelor sa nu-l tulbure .Contemplarea lumii,acceptarea ei ,”lupta pentru apararea vechilro bucurii “,aveau sa sfarseaca in momentul producerii unor lovituri imprevizibile.Pana atunci descoperirea unui cod existential care exedia intr-un plan second fapte posibil dominant ,ca sa raman seninatatea si ,prin ea , puterea .Trama epica se axeaza ,asadar,pe episoade semnificative din eforturile pentru achitarea foncierei ,pregatirea viitorului celor trei fii si a celor doua fiice ,gasirea unei solutii pentru trimiterea lui Nicolae la scoala .Pastrarea neatinsa a lotului de pamant primit dupa razboi inseamna libertate ,independenta de actiune,o conditie a vechilor “bucurii”:discutii prelungite in poiana fierariei lui Iocan ,ceasurile de visare ciudata de pe stanoaga podisei ,drumurile incarcate de mari sperante la munte ,senzatia ca lumea-I nu poate determina in nici un fel reactiile ,discutiile cu oamenii inteligenti cum era Cocosila .Atacurile decisive vor veni din interiorul familiei (fuga lui Achim ,Nica ,Paraschiv cu caii si oile ,neintelegerile cu Catrina ,convingerea ca trebuie sa il trimita pe Niculaie la scoala) si il inconjoara treptat cu immense teritorii ale singuratatii ,il izoleaza,fiindca jocul lui este de neinteles .Catrina nu-I intelege suceala ,calmul(“Esti mort dupa sedere si tutun”),Guica il crede un spoliator ,iar la instigarea ei ,cei trei baieti din prima casatorie ,un tata nedrept .Darurile firii sale deosebite gasesc apreciere in ochi prietenilor din fieraria lui Iocan,cu care discuta politica,dar si ai primarului Aristide ,de la care este nevoit sa se imprumute cu bani.Bucuria libertatii interioare ,a spiritului insetat de contemplare ,nu trebuie atinsa de indivizi ca Jupuitul(cel cu foncierea),Aristide sau Tudor Balosu ,ci sa se reverse in spiritele celor ca Dumitru lui Nae sau Cocosila ,Tugurlan .Fata de primii ,o permanenta circumspectie ,pentru a evita capcanele ,ca sa biruie inteligenta in fata asaltului prostiei si patimii posesiunii,un joc complicat pana la epuizarea “victimei “ in panza nuantelor,a finetilro psihologice(celebre scene cu foncierea,Tudor Balosu,cu seful de post).Cand insa un nevoias ca Tugulan ii cere un imprumut ,subtilitatile sunt lasate la o parte pentru a nu-l jigni. Ilie Moromete exercita asupra celor din jur fascinatie ,marturisita ,o terapeutica de tip aparte ,prin magia cuvantului .Intors dintr-o calatorie la munte ,unde fusese sa vanda porumb ,povesteste ,cu inflexiuni neobisnuite si o regizare neasteptata a efectelor,ce s-a intamplat.Nu castigul il urmarea,ci altceva ,un lucru neinteles de cei trei fii care “au inceput sa murmure ca a omorat caii si caruta de pomana ,si ca si-a batut joc de munca lor “.Si cu acest prilej exista un limbaj aparte ,un meta limbaj in care evenimentele propiei existente iau alte dimensiuni .Interesanta asadar ,opinia lui Eugen Simion,care vede in Ilie Moromete “un narrator simbolic” .”Naratorul simbolic” nu este altceva decat naratorul mitic.al carui ceremonie creeazao iluzie initiaticaa intamplarilor initiatica a intamplarilor exemplare ,care nu vin de oriunde si trec spre oriunde ,ci ordoneaza lumea,ii dau coerenta ,o fac accesibila.Strategia oralitatii ,de alt tip decat la Creanga sau Sadoveanu ,accentueaza subtextul presuasiunii . Cuvintele fac lumina in cele mai incurcate ganduri :”avea uneori obiceiul –semn de batranete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas-de a se retrage pe undeva prin gradina sau prin spatele casei si de a vorbi singur”.Cand l-a intrebat cineve de ce vorbeste singur ,a raspuns ca “asta e din pricina ca n-are cu cine discuta ,cu sensul ca nimeni nu mrita sa-I asculte gandurile”. Moromete incearca sa plaseze schimbarile din viata satului in “schimbarea vesnica a lumii “ de parca nu iese ceva . După cu se vede cele două personaje au de-a face în romane cu un singur lucru ,,PAMÂNTUL’’,în opinia altor critici literari ca de exemplu: Eugen Lovinescu vedea în Ion „expresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o voinţă imensă, George Călinescu consideră ca „viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse, i-a determinat acţiunile”. Tot George Călinecu afirma: Ion a batjocorit o fată, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas cu pamântul.Prin Ion,eroul romanului cu acelasi nume,Liviu Rebreanu a creat un personaj de referinta in literatura romana,care va suscita mereu noi introspectii in adancimiile fiintei umane. Pe când Ilie Moromete este vazut de mari critici literari ca fiind primul ţăran din literatura română care se luptă să-şi păstreze pământul. Moromete cel vechi, omul adunarilor linistite, traia in sculptura naiva a lui Din Vasilescu. Moromete tragic, omul unei civilizatii care piere, traieste de aici inainte .  PAGE PAGE 14 쥁