Referat Arghezi Universul Operei

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Arghezi Universul Operei si de asemenea puteti face Download Referat Arghezi Universul operei

Citeste fragmente din Referat Arghezi Universul Operei

Tudor Arghezi Universul operei Debutul îl are la 16 ani în revista “Liga ortodoxã”. Începând din 1910 Arghezi are o activitate forate susþinutã, în cadrul cãreia conduce reviste ºi ziare cum sunt Cronica, Cuget românesc, Naþiunea, Bilete de papagal. În 1927 editeazã primul volum “Cuvinte potrivite”. În 1947 primeºte premiul naþional de poezie. Este autor al unei piese de teatru: ”Seringa”. În 1955 devine membru al Academiei Române. Are tablete în 1929 “Icoane de lemn”, în 1936 “Poarta neagrã”, în 1946 “Bilete de papagal” ºi în 1960 “Tablete de cronicari”. A scris romane ca “Ochii maicii domnului” (1934), “Cimitirul buna vestire” (1936) ºi Lina (1942). Din poezia lui Arghezi se desprinde un univers tematic ce poate fi grupat: 1.) Lirica de dragoste, în cadrul cãreia poetul exprimã ataºamentul de fiinþa iubitã, de lume ºi de viaþã în general. Are versuri în care rântã iubirea ºi se opreºte asupra iubitei cãreia îi face portretul: “Obrajii tãi mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul În care se oglindesc Azurul ºi copacul”. Arghezi cultivã o elegie eroticã 3.) Poezia filozofico-religioasã: Psalmi Una din laturile dominate ale poeziei argheziene stã sub semnul cãutãrilor filozofico-religioase. Ca toþi mari poeþi ai lumii ºi Arghezi a fost rãscolit de o serie de probleme fundamentale legate de rostul omului pe pãmânt, a începuturilor existenþei omului în univers, a perspectivelor care i se deschid, a morþii care pune capãt zbaterilor omului pentru înfrumuseþarea vieþii. Poetul s-a rãzboit cu fantomele divinitãþii morþii. Ispita cunoaºterii o gãsim în “Psalmi” di cadrul volumului “Cuvinte potrivite”. Motivul cãutãrii divinitãþii prezent în poezia argezianã încã de la primele poezii de dupã debut devin în “Psalmi” o obsesie tiranicã ºi ea se prelungeºte în “Stihuri de searã” ºi “Hore”. Poetul este la început chinuit de îndoieli, dacã existã sau nu Dumnezeu, de aceea în Psalmul al VI.-lea spune: “Pari când a fi, pari când cã nu mai eºti”. Arghezi nu poate înþelege tãcerea lui Dumnezeu ºi în acelaºi Psalm aratã dorinþa de a fi în stare sã intre în contact direct cu Dumnezeu: “Siguri, acum în marea ta poveste Rãmân cu tine sã mã mai mãsor Fãrã sã vreau sã ies biruitor Vreau sã te pipãi ºi sã urlu: Este?” Oscilând între dorinþa de a afirma existenþa lui Dumnezeu ºi gândul cã acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic întreþinutã poetul exclamã: “Pentru credinþã sau pentru tãgadã, Te caut dârz ºi fãrã de folos”. Poetul ajunge sã îl pândeascã pe Dumnezeu ca pe un vânat ºi sã îl ameninþe cu nimicirea fizicã: “Te drãmuiesc în zgomot ºi-n tãcere ªi te pândesc în timp ca pe vânat Sã vãd: eºti ºoimul meu cel cãutat Sã te ucid sau sã-ngenunchi a cere” În Psalmul al II.-lea poetul este mai neînduplecat: “Cercasem eu cu aerul meu Sã te rãstorn pe tine Dumnezeu Tâlhar de ceneri îmi fãcui solia Sã-þi jefuiesc cu vulturii tãria”. El ajunge sã punã sub semnul întrebãrii existenþa lui Dumnezeu pentru cã de la familia sfântã a tot puternicul n-a mai trimis nici un semn pentru scriitorii de rând, de aceea în unul din Psalmii publicaþi în 1959 aratã cã: “Înverºunat de piedici sã le sfãrâm îmi vine Dar trebuie-mi da seama sã-ncep de-abia cu tine”. Tema morþii opune poetul în poezia “De-a v-aþi ascuns” din volumul “Cuvinte potrivite”. Poezia duce cu gândul la “Mai am un singur dor” ºi “Mioriþa”. Poetul simte apropierea morþii ºi aºteaptã cu liniºte interioarã. Poezia este un testament oral lãsat copiilor de care se va despãrþii de moarte. Acelaºi presentiment al morþii îl vom gãsi în poezia “Poate cã este ceasul” sau “Ora zece”. De la teamã ºi fricã în faþa morþii poetul ajunge la groazã în poezia “Duhovniceascã”. În alte poezii Arghezi exprimã spaima în faþa morþii, aºa cum este în poezia “Duhovniceascã”. Atât în poezia “De-a v-aþi ascuns” cât ºi în “Duhovniceascã” poetul se opreºte asupra felului de manifestare a morþii. Spaima se transformã apoi în groazã, moartea este vãzutã ca un cioplu de care nimeni nu poate scãpa ºi care îl va ia pe om când nici nu se aºteaptã. 4.) O altã temã a liricii lui Arghezi este cel al universului miniatural al lumii mãrunte ºi umilã: a florilor, al gâzelor, lumea copilului. Poetul simte nevoia sã cunoascã culmile limpezi ale inocenþei sã-ºi consacre iubirea fiinþelor mici, copiilor, animalelor domestice, gâzelor, florilor de câmp ºi de grãdinã. În volumele de poezii cum sunt “Cãrticicã de searã”, “Stihuri pentru copii”, “Hore” sau în volumele în prozã “cartea cu jucãrii”, “Prisaca” întâlnim o lume de pãsãri, insecte, câini, oi, pisici, gãinile din curte, în altele rândunicele, greierele, furnicile devin personajele unor poeme de o mare gingãºie liricã. La fel ca ºi un copil Arghezi se lasã încântat de spectacolul ºi nectarul. În poezia “O lãcustã” gãsim o micã bijuterie însufleþitã: “Mi-a umblat în pãpãdie O goangã cu pãlãrie ªi cãmaºe stacojae. Avea fuste ºi manta Tãiate din catifea ªi pieptari cu solzi de þiplã, Cãptuºit care-un fel de sticlã”. În alte poezii ca “Horã de ºoareci” ºoarecele este numit “o jucãrie cu scamatoni”, gâza micã, numitã “vaca lui Dumnezeu”, este o boabã de catifea cãreia “Dumnezeu când i-a fãcut Fiinþa di scuipat ºi lut Cu o pensulã de zdreanþã A vopsit-o cu faianþã ªi i-a pus ca din greºealã Douã coºi cu cãptuºealã În spinare Ca sã zboare”. Universul acesta mãrunt graviteazã mai ales în lumea gospodãriei în care copilul ocupã un loc foarte important. Acest univers al copilului este populat de Zdreanþã “Cel cu ochii de faianþã” dar ºi de creioane colorate cu care copilul deseneazã realizând imaginea unor case în care poetul doreºte sã trãiascã toþi împreunã. Testament Este poezia care deschide volumul “Cuvinte potrivite” din 1927 un fel de manifest literar. În ce priveºte titlul semnificã o moºtenire lãsatã urmaºilor. Testamentul se formeazã de obicei spre sfârºitul vieþii sau al închegãrii unei opere. Paradoxal la Arghezi testamentul este aºezat în deschiderea directoare ale creaþiei sale. Este în acelaºi timp un masaj transmis prin vreme generaþiilor viitoare cât ºi propriului crez artistic urmãrit cu asiduitate de-a lungul întregii vieþi. Poezia “Testament” cuprinde o seria de idei deosebite de valoroase dintre care amintim: 1.) legãtura dintre generaþii ºi responsabilitatea urmaºilor faþã de înaintaºi. Scriitorul se adreseazã fiului sãu cãruia nu-i lasã moºtenire “Drept bunuri, dupã moarte, Decât un nume adunat pe-o carte”, acesta fiind creaþia artisticã, dar cartea este pentru ei “hrisovul cel dintâi”, ºi în acelaºi timp un punct final, dar ºi o treaptã în urma cãreia se aºterne un lung trecut de trudã ºi suferinþã, o adevãratã istorie. Faþã de aceastã istorie a durerii multiseculare creaþia poeticã reprezintã clipa aºteptatã al împlinirii. Ea este de fapt sublimarea prin artã a muncii ºi umilinþei îndurate de generaþiile de þãrani care l-au precedat “Ca sã schimbãm, acum, întâia oarã, Sapa-n condei ºi brazda-n cãlimarã Bãtrânii-au adunat, printre plãvani Sudoarea muncii sutelor de ani”. Aceastã carte este ieºirea la luminã din negura trecutului cu îndârjire ºi îndrãznealã, este expresia unui act de rãzbunare, moºuind de demult ºi izbucnind în slova de foc a poeziei. Din amintirea ºi îndatorirea faþã de strãbuni poetul fãureºte un idol, un Dumnezeu: “Am luat cenuºa morþilor din vatrã ªi-am fãcut-o Dumnezeu din piatrã, Hotar înalt, cu douã lumi de poale, Pãzind în piscul datoriei tale”. De fapt poetul se adreseazã fiului în numele înaintaºilor, cartea devine act de pedepsire, de rãzbunare: “Durerea noastrã surdã ºi amarã O grãmãdii pe-o singurã vioarã, Pe care ascultând-o a jucat Stãpânul, ca un þap înjunghiat”. Poetul nu vorbeºte în numele sãu, ci în numele neamului de iobagi. Izbãvirea ºi rãzbunarea strãbunilor de fapt: “E-ndreptãþirea ramurei obscure Ieºitã la luminã din pãdure”. Înþelesul adânc al cãrþii nãscut din osândã ºi mânie acumulatã scapã omului comun neºtiutor ºi nedeprins sã tãlmãceascã ceea ce se ascunde în adâncurile ei. Versurile sunt metaforice, iar metafora se bazeazã pe verbul de acþiune “numele este adunat pe-o carte”, seara este “rãzvrãtitã”, cuvintele sunt “frãmântate”, ocara “se toarce”, osemintele sunt “vãrsate”. 2.) izvorul ºi natura limbajului poetic, modalitãþile de expresie literarã, lupta cu materia limbii. Lexicul poeziei are precizatã sursa ºi anume limba popularã: “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am iscat cuvinte potrivite”. Aceastã limbã a fost folositã de strãbuni. Aceastã limbã nu este preluatã ci trecutã printr-un proces creator. Poetul a selectat acele cuvinte capabile sã exprime durerea vieþii înaintaºilor când afirmã “Frãmântate mii de stãpâni Le-am prefãcut în versuri ºi icoane”. Arghezi îºi exprimã preferinþa pentru cuvintele vechi expresive prin sensul lor. Criteriul selectiv are rolul de a arãta istoria socialã a neamului sãu de iobagi ºi ideea de vechime. Vocabularul folosit sugereazã suferinþã. Avem cuvinte: râpi, brânci, gropi adânci. Zona de cuvinte defineºte lumea artei. În cadrul poeziei gãsim folosite cuvinte arhaice (hrisov), se foloseºte verbul a cunoaºte cu sensul de a ºtie. Avem forme regionale “saricã”, se foloseºte pronumele personal care însoþeºte verbele la perfectul simplu caracteristic graiului oltenesc, strãmoºii poetului fiind olteni, “fãcui, grãmãdii”. Lumea despre care vorbeºte poetul este o lume cu sarici a cãror provenienþã durã a urmat-o de-a lungul veacurilor un urcuº “pe brânci, prin râpi ºi gropi adânci”. Limba sugereazã ideea de caznã, de eforturi neºtiute, dar ºi de împotrivire tenace ºi surdã. Glasurile care au amuþit au fost de rãspundere faºã de strãbuni. Osemintele, cenuºa devin simbolul nãzuinþelor neîmplinite ºi care îºi cer împlinirea prin opera poetului. Prin creaþia poetului s-a efectuat o mutaþie în ritmul istoriei. Aceastã mutaþie este de fapt consecinþa actului de transformare a vorbelor sãrace ºi simple într-o þesãturã nouã de cuvinte cu metamorfoza graiului cotidian în artã. La Arghezi actul de creaþie devine sinonim cu munca. Poetul îºi revendicã privilegiul de a fi tans suva care curge dea veacuri în cuvintele ºi cãrora le înobilcasã sensul. Existã în poezie douã zone care alimenteazã expresia poetului: 1.) limbajul popular ºi familiar al lumii din care s-a ridicat poetul, lumea substantivelor râpi, gropi, vite, plãvani ºi care este lumea celor care au stat sub povara ºi blestemul biciului, al ocãrii, al noroaielor, al bubelor ºi mucegaiului. 2.) Existã apoi lumea cuvintelor care prin antitezã prezintã lumea artei. Aceastã lume a artei o redau substantivele concrete: icoane, muguri, coroane, ºi cele abstracte: visuri, frumuseþi, preþuri noi. Poezia începe cu o propoziþie negativã care restrânge sfera noþiunii de avuþie ºi o delimiteazã de celelalte bunuri. Începând cu versul al III.-lea complementele ºi subordonatele sunt aglomerate înaintea propoziþiilor principale. Strofa urmãtoare începe cu o propoziþie imperativã care are valoare de îndemn, poruncã, dar ºi o datorie de la care urmaºii nu au voie sã se sustragã. Treptat ritmul se schimbã datoritã repetiþiilor incluse. În ultima strofã tensiunea scade dintr-o datã, verbele la participiu exprimã starea de pasivitate, de inerþie spiritualã. Impresia este întãritã de epitetul “leneºã” aºezat înaintea circumstanþialei ºi care aratã apoziþia dintre realizarea artei ºi felul receptãrii ei de noi: “Întinsã leneºã pe canapea, Domniþa suferã în cartea mea. Slova de foc ºi slova fãuritã Împãrechete-n carte se mãritã Ca fierul cald îmbrãþiºat în cleºte”. Mesajul transmis prin poezie s-a dezvoltat pe coordonatele unei concepþii despre artã care a rãmas nealteratã de-a lungul întregii activitãþi al lui Arghezi. page 1 page 5 Ü¥hà