Referat Eminescu2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Eminescu2 si de asemenea puteti face Download Referat Eminescu2

Citeste fragmente din Referat Eminescu2

Despre Eminescu 1. Personalitatea scriitorului "Eminescu, scria Nicolae Iorga în 1909, se deosebeşte de toţi scriitorii vremii sale şi prin aceea că opera lui întreagă n-are nici cea mai slabă măsură şi supt nici un raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor. Născut în colţul de către graniţă al Moldovei de Sus, crescut în Bucovina, apoi şcolar într-un aşezământ ardelean, în sfârşit studiind la Viena între românii din toate părţile, care supt îndemnul lui pun la cale înaintea mormântului din Putna a lui Ştefan cel Mare cea dintâi serbare a sufletului, a tradiţiilor, a gloriei româneşti, care sunt ale tuturor celor de sângele nostru şi de limba noastră, înfrăţit apoi cu poporul prin străbaterea adâncă a tainelor cântecului mulţimilor - Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită." (…) "Românul care s-a simţit acasă în toate straturile, ţinuturile şi ramurele neamului său, a fost un om politic prin lumina gândului şi puterea trainică a scrisului său, prin simbolul de unitate cuprins în fiinţa sa literară, în inspiraţia şi gândul său. Întemeindu-se pe tot ceea ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt pe culmile culturii moderne. De aceea el e vrednic de pomenire oriunde se luptă cu întunericul adânc şi cu vântul vrăşmaş o licărire din conştiinţa neamului." În anul 1875, Vasile Gr. Pop, unul dintre cei dintâi istorici literari români, în cartea sa Conspect asupra literaturii române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi în ordine cronologică, avea să caracterizeze personalitatea lui Mihai Eminescu, cu o intuiţie şi rafinament intelectual deosebit: "Unul dintre cele mai frumoase talente şi am putea zice cel mai impozant talent ivit pe scena noilor mişcări a literaturii noastre este fără îndoială Mihai Eminescu." Valoarea lui Mihai Eminescu a fost remarcată în condiţiile în care poetul publicase doar 12 poezii în Familia şi 11 poezii în Convorbiri literare, precum şi nuvela Sărmanul Dionis, considerată un "mărgăritar preţios". Vasile Gr. Pop citează în medalionul realizat lui Mihai Eminescu aprecierea pe care i-o făcuse Titu Maiorescu încă din 1872 în studiul său Direcţia nouă în poezia şi proza română, apreciere prin care fixează definitiv personalitatea literară şi culturală a poetului: "Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este domnul Mihai Eminescu. De la domnia sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile prezentate mai sus, însă au şi farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice." Concluziile lui Titu Maiorescu vor fi concretizate în studiul Eminescu şi poeziile lui - 1889, studiu în care, într-o sinteză strălucită, Titu Maiorescu va da măsura capacităţilor sale intelectuale, certificând în timp prezenţa nemuritoare a geniului eminescian. Astfel, memorabila apreciere care încheie studiul menţionat nu numai că a fost validată în timp, dar ea constituie o prelungire în timp, în eternitate: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti." Toţi cei care au scris despre Eminescu, de la noi sau din alte părţi ale lumii, au confirmat previziunea lui Maiorescu. Poetul "nepereche", cum avea să-l numească George Călinescu, cel care a dat măsura geniului creaţiei româneşti, ca valoare absolută, înscriindu-se în galeria valorilor universale, Eminescu va fi strălucit evocat în vastul şi neîntrecutul studiu elaborat de Rosa Del Conte: Eminescu sau despre Absolut, apărut la Editura Dacia din Cluj în anul 1990. Precizând, în Cuvântul său înainte, câteva coordonate ale dimensiunii unui asemenea studiu, Rosa Del Conte avea să sublinieze - încă din 1962 - locul lui Mihai Eminescu în spiritualitatea românească şi universală: "Desigur, nu este puţin ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone. Până şi temele care par luate cu împrumut din romantismul european - acea problematică filozofico-religioasă atât de bogată şi de interesantă în chiar contradictorietatea ei - îşi împlântă rădăcina în humusul creştinismului primitiv, se încadrează în climatul neoplatonic al patristicii răsăritene. Şi dacă sufletul popoarelor se oglindeşte în cuvântul poeţilor, Eminescu reflectă şi în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea. Nu este lipsit de semnificaţie că Arghezi însuşi nu se poate înţelege fără a fi inserat în acea tradiţie de spiritualitate şi cultură, la care el poate şi să se opună astăzi în mod polemic şi pe plan raţional şi practic, dar din care continuă să se inspire, fie şi inconştient, ca făurar de cuvinte. (…) Eminescu nu e floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie nouă şi tânără, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă la noi, o cale lungă." Personalitate copleşitoare, a creat, încă pe când era în viaţă, un mit eminescian. Titu Maiorescu fixează, prin cele două studii menţionate, trăsăturile personalităţii eminesciene: "om al timpului modern", "inteligenţă extraordinară", "o memorie prodigioasă", "căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa, încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână." Curiozitatea intelectuală făcea din Eminescu "omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind". Cultura de o vastitate covârşitoare, farmecul limbajului vin din cunoaşterea literaturii naţionale, a literaturii populare, a istoriei naţionale, a filozofiei europene, a sanscritei, a religiei budiste, a literaturii universale. "A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta sau a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu sufletul său." În poezia Cărţile - publicată în 1876 - M. Eminescu fixează principalele sale izvoare de inspiraţie: Shakespeare, filozofie, literatură populară. Prin poezia Epigonii, publicată în 1870 în Convorbiri literare, poetul avea să realizeze o sinteză asupra literaturii române, aşezată într-o continuitate sigură - ce poate fi comparată cu pilonii unei clădiri moderne, de stabilitatea cărora depinde întregul edificiu. Fără a insista asupra unor aprecieri cunoscute, reţinem pentru această sinteză eminesciană tot o apreciere a poetului reprodusă de Perpessicius: "Când mă aflu faţă cu cei bătrâni, cu literatura din deceniile trecute, parcă sunt într-o cameră încălzită… simţi că aceşti oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic ori mare, dar, în sfârşit era un public. Faţă cu cei moderni parcă mă simt într-o cameră rece, şi într-o cameră rece parcă lipseşte ceva, nu căldura însăşi, ci ceva pipăit, parcă pe peretele curat fusese ceva şi nu mai este, sau simţământul familiei când a murit cineva în casă." Aşa se explică evocarea unor scriitori, mai ales a celor care au reprezentat literatura de la 1848. 2. Opera scriitorului - Repere de prezentare Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii şi a literaturii române, în ceea ce a realizat ea până la Eminescu, deschizând, prin modernitatea gândirii şi a creaţiei eminesciene, drumul spre deplinele împliniri. Marcând spiritul epocii marilor clasici, prin mentorul său - Titu Maiorescu - lui Eminescu îi revin merite egale cu cele ale mentorului său, prin faptul că el este cel care-i cunoaşte şi-i recomandă Junimii, determinându-i să scrie, după ce le intuise talentul, pe I.L. Caragiale, Ioan Slavici şi Ion Creangă, reprezentând toate spaţiile româneşti: Muntenia, Transilvania, Moldova. Lui Mihai Eminescu capacitatea de sinteză şi de înnoire a limbajului poetic "i-au permis înnobilarea unor formule de limbaj existente la alţi poeţi dinaintea lui, ceea ce a şi făcut pe unii exegeţi să-l considere întemeietorul limbajului poetic românesc. În realitate, el nu l-a întemeiat, ci l-a reîntemeiat, dându-i o factură şi un spirit atât de nou, încât este modern şi astăzi" - I. Coteanu, Cum vorbim despre text, în Modele de analize literare şi stilistice. Aşa se explică operele care rezistă timpului, cum şi cele eminesciene, prin calitatea de a fi mobilul tensiunii în permanenţele spirituale ale istoriei şi ale culturii poporului din care vine scriitorul. M. Eminescu valorifică în opera sa ştiinţa, filozofia, ritmul istoric al veacului, înţelepciunea anticilor. Abordează teme universale: timpul, considerat laitmotivul operei sale, supratemă, cu sentimentul straniu al ireversibilităţii sale; cosmicul - infinitul, geneze ori prăbuşiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor; condiţia creatorului de geniu - Scrisoarea I, Luceafărul, Numai poetul…, Împărat şi proletar, Scrisoarea III; istoria - cu ideea de patrie - Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie! , panoramă a deşertăciunilor - Memento mori, mister al etnogenezei - Decebal, Strigoii, meditaţia patriotică - Scrisoarea III, inechitatea socială - Împărat şi proletar; solitudinea - Glossă, Odă, Luceafărul; natura văzută ca: personaj mitic - Revedere, realitate metafizică - Mai am un singur dor, cadru fizic, în care se desfăşoară reveria romantică - Împărat şi proletar, Scrisoarea I, Melancolie, cadru fizic - paradis terestru - Dorinţa, Lacul, Sara pe deal; dragostea, văzută de Rosa Del Conte ca o chemare a absolutului, cu visul de dragoste, dorul - Dorinţa, Floare albastră, Călin, dezamăgirea, neîmplinirea, melancolia - Te duci, De câte ori iubito, Pe lângă plopii fără soţ, femeie-înger - femeie-demon - Înger şi demon, misoginismul - Scrisoarea IV, Scrisoarea V, Antropomorfism. Rosa Del Conte realizează o subtilă evaluare a liricii erotice cu referiri la: Răsfrângeri ale gestului romantic: frumuseţea perversă - Venere şi Madonă (1870), frumuseţea mântuitoare - Înger şi demon (1873), erosul între basm şi legendă - Călin (1876) şi Strigoii (1876), iubirea - evaziune. Balada şi idila: de la Făt-Frumos din tei (1875) la Povestea teiului (1878), de la Floare albastră (1873) la Lasă-ţi lumea ta uitată (1883), antinomiile pasiunii - Scrisoare V (1881), sublimarea dorului - Peste vârfuri (1873). Este de subliniat în contextul relevării personalităţii eminesciene faptul că opera sa cuprinde poezii, proză, dramaturgie: proză - Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis, La aniversă, Cezara, Geniu Pustiu - roman neterminat, Avatarii faraonului Tla, Aur mărire şi amor, La curtea cuconului Vasile Creangă. În teatru, toate încercările au rămas sub formă de proiecte: Amor pierdut - viaţă pierdută, Mira, Mureşanu (tablou dramatic), Decebal, Alexandru Lăpuşneanu, Grue Sânger, Bogdan Dragoş. S-a remarcat în publicistică prin scrieri pe teme politice, sociologice, economice, de literatură, teatru, de învăţământ - peste 3000 de articole din viaţa contemporană a României, precum şi prin unele traduceri din literatură, filozofie , fizică. Cultivă aproape toate speciile genului liric: idila - Dorinţa, Sara pe deal; egloga - Povestea teiului, Floare albastră; satira - Junii corupţi, Criticilor mei, Scrisorile, Epigonii; epistola - Scrisorile; meditaţia - Împărat şi proletar, La steaua, Mortua est; elegia - Revedere, Melancolie, O, mamă…; sonetul - Trecut-au anii…, Veneţia, Coborârea apelor; alte poezii cu formă fixă: glosă - Glossă; gazelul - Gazel - motto la Călin (file din poveste); oda - Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie! , Odă; poemul - Luceafărul, Memento mori, Strigoii; doina - Doină, Ce te legeni; poezia gnomică - Cu mâine zilele-ţi adaogi, Glossă. 3. Proza "Poetul Eminescu a pus în umbră pe prozator" - afirmă Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români. Menţionând între proze Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara, Geniu pustiu, etc. Tudor Vianu reţine printre particularităţi: caracterul fantastic al povestirii, arhitectonică fabuloasă, barocă, cu simboluri care-i dau "adâncimea unei vieţi morale"; imagini auditive; arta portretului; arta descrierii - comparaţii morale "adică acele care ilustrează şi întăresc o trăsătură, văzută printr-una spirituală"; în felul acesta "comparaţia lui Eminescu spiritualizează sensibilul, în acord cu întreaga tendinţă a artei lui scriitoriceşti". Eminescu este socotit mare artist în ceea ce priveşte zugrăvirea "vastelor perspective panoramice, a lucrurilor văzute de departe şi de sus". "Caracterizarea mijloacelor lui Eminescu - remarcă T. Vianu - n-ar fi cât de cât completă, dacă n-am vorbi şi despre ironia lui romantică, adică acea plecare de a lua în râs lucrurile sau gândurile în faţa cărora se opreşte mai întâi cu gravitate: un joc obişnuit al Demiurgului romantic, care manifestă cu această atitudine libertatea lui neîngrădită, puterea lui suverană în acţiunea lui de a crea şi a distruge. Pentru ilustrarea ironiei romantice a lui Eminescu, exemplele cele mai bune sunt de căutat în aceste pagini ale Sărmanului Dionis…". Aşadar meritele lui Eminescu nu se înscriu doar în sfera creaţiei poetice, ci şi în aceea a prozei. El este cel care aduce în prim plan în literatura noastră proza filozofică şi fantastică - Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, este creatorul basmului cult - Făt-Frumos din lacrimă - şi al prozei de inspiraţie socială - romanul Geniu pustiu. Nuvela Sărmaul Dionis, citită la cenaclul Junimea în septembrie 1872 şi apoi publicată în Convorbiri literare la sfârşitul anului 1872 şi începutul anului 1873, sintetizează, parcă anunţând principalele teme şi motive ale creaţiei eminesciene, ca şi când acestea ar fi încununat creaţia scriitorului. Astfel, problema filozofică a nuvelei pune în dezbatere motive fundamentale concentrate în "ideea de absolut". Se regăsesc în nuvelă: neadaptarea personajului la o ordine socială şi negarea acesteia, refugiul în imaginar, setea de absolut, încercarea eşuată în limitele cunoaşterii omeneşti, condiţia tragică a eroului, regresiunea în timp, proiecţia în viitor, ascensiunea cosmică şi încercarea absolutului, reflecţiile asupra Pământului, descrierea Cosmosului; fantastic şi vizionar, motivul umbrei. De fapt, epitetul "sărman" din titlu se referă tocmai la acest fapt: simbolizează eşecul încercării lui Dionis şi nu viaţa mizeră pe care o duce eroul. Acest Dionis este un tânăr copist, care, deşi se trage dintr-o familie de aristocraţi are o situaţie materială precară. Este crescut de mama sa cu preţul unor mari sacrificii. Personaj romantic, ca şi celelalte ale nuvelei, Dionis, care-şi duce existenţa într-o cameră cu pereţii umezi şi plini de mucegai, este nevoit să accepte realitatea potrivit căreia îşi poate atinge parţial idealul şi aceasta numai prin iubire, care în plan terestru înseamnă creaţie. Portretul său fizic se încadrează în tiparele romantice: este de o frumuseţe demonică, cu părul negru, "prelung, care curge în viţe pe spate; ochii îi sunt de o adâncime tulburătoare, iar faţa copilărească poartă în acelaşi timp amprenta maturităţii". In această nuvelă, unde filozofia se îmbină cu literatura, Dionis, înzestrat cu o capacitate de înţelegere ieşită din comun, apare ca un om cu vădite înclinaţii spre meditaţia filozofică. Şi, pentru că speculaţiile lui nu sunt suficiente, apelează la învăţăturile lui Ruben, la cartea de astrologie împrumutată de la Riven. Sunt relevante, de asemenea, paginile care ni-l înfăţişează pe Dionis, la 18 ani ca un devorator de cărţi pe care le avea cu sutele - "câteva sute de cărţi vechi", cu o preferinţă pentru cele de cultură bizantină. "El era un ateist superstiţios - şi sunt mulţi de aceştia ", elemente de portret esenţiale. Aplecat peste un vechi "manuscript de zodii", manuscript de astrologie, Dionis descifrează caracterele scrise, într-un roşu viu ca sângele, ale alfabetului chirilic, "caractere slave, de o evlavioasă, gheboasă, fantastică arătare" - dragi lui Eminescu. Astrologia de origine bizantină studiată este bazată pe sistemul geocentrist, sistem care admite Pământul ca centru al arhitecturii lumeşti şi pe om drept creatură pentru a cărei plăcere Dumnezeu ar fi făcut lumea. Titlul era scris în latineşte - "arhitecturae cosmice sive - astronomiae geocentricae compendium" (învăţătură despre tainele lumii, orânduială dumnezeiască, după cum toate pentru Pământ ar fi zidite, se arată de către îndemnatul Dumnezeu). Toate scot în evidenţă pasiunea de bibliofil a lui Eminescu. Astfel, într-o seară ploioasă şi rece se cufundă în descifrarea acestei cărţi, dar la un moment dat lumânarea se consumă, iar el continuă să citească la lumina lunii. Acum vede chipul îngeresc al unei fete la fereastra casei vecine, care va dispărea curând în întuneric. Pentru a putea descifra cartea, Dionis se întoarce în timp, pe vremea lui Alexandru cel Bun, sub chipul călugărului Dan, elevul dascălului Ruben. De altfel, spaţiul şi timpul sunt coordonate fundamentale ale nuvelei. La îndemnul umbrei sale, Dan (Dionis) purcede la o călătorie cosmică în lună alături de iubita sa, Maria. Călătoria siderală a personajului excepţional, care acţionează în condiţii excepţionale, este o încercare de a-şi depăşi condiţia. Din lună, Dan sau Dionis vede Pământul ca pe un bulgăre negru şi neînsemnat, imperiile sunt ca nişte "fărămăturele", iar oamenii nişte vietăţi minuscule în comparaţie cu imensitatea Universului, această idee fiind prezentă şi în Scrisoarea I: "Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul". Pe această planetă, Pământ, o meschinărie, martoră a unor lungi şiruri de crime, Dionis se răzbună, transformând-o într-un mărgăritar albastru pentru salba iubitei. Spaţiul selenar satisface exigenţele eroului, dar, pentru că şi aici fericirea este relativă, Dan îndrăzneşte să se considere părintele Universului, însuşi Dumnezeu - " Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însuşi Dumne…", fapt care îi aduce prăbuşirea, întoarcerea la condiţia telurică. Trezindu-se, Dionis îşi dă seama că, de fapt, adormise într-o grădină. După ce se deşteaptă, din nou vede la fereastra casei de vizavi o fată ce corespunde celei din vis. Îi trimite o scrisoare în care îşi mărturiseşte pasiunea pentru ea, apoi leşină. Este îngrijit de tutorele Mariei, după care se căsătoreşte cu aceasta, căsătoria fiind văzută ca o împlinire a unei iubiri, a unei existenţe umane. De fapt, Dionis, căruia i se răpesc tabloul şi cartea pentru a fi împiedicat să mai aibă o nouă experienţă, este un om de geniu care aspiră spre absolut, însă având revelaţia imposibilităţii de a atinge acest absolut, el trăieşte o adevărată dramă. Aceasta este şi drama poetului, ca exponent al spiritualităţii universale. Dar şi drama oricărui om reflexiv, bolnav de frumuseţea lumii în care trăieşte. El ştie că s-a născut pentru a fi fericit, divinitatea l-a înzestrat cu darul creaţiei, dar omul e adesea neputincios în a-şi desăvârşi menirea. Iar când îşi înţelege rătăcirile este mereu prea târziu. Acum, la vârsta adolescenţei, Eminescu ne dăruieşte o lecţie de viaţă şi visare. Ea ar trebui să devină o arsură pe memorie, un semn şi o stare de căutare şi speranţă, care să ne marcheze definitiv şi să nu ne părăsească niciodată. 15 ianuarie 2001 Ovidiu Ţierean clasa a X-a F Bibliografie Rosa Del Conte - Eminescu sau despre Absolut. I.Coteanu - Modele de analize literare şi stilistice. Titu Maiorescu - Direcţia nouă în poezia şi proza română. Titu Maiorescu - Eminescu şi poeziile lui. Vasile Gr. Pop - Conspect asupra literaturii române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi în ordine cronologică. Tudor Vianu - Arta prozatorilor români. PAGE PAGE 8 쥁