Referat Padurea Spanzuratilor2.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Padurea Spanzuratilor2.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Padurea spanzuratilor2.rtf

Citeste fragmente din Referat Padurea Spanzuratilor2.rtf

Liviu Rebreanu Pagina 1 Pădurea spânzuraţilor - prezentare generală - Liviu Rebreanu Critica literară este unanimă în a-i recunoaşte lui L. Rebreanu ctitoria romanului nostru modern. “Adevăratul, preţiosul modernist - nota odată publicistul Rebreanu - înseamnă râvna de a produce valori estetice îmbrăcate în spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât al epocei precedente. Adevăratul artist trebuie să-şi însuşească organic tot ce s-a produs valoros în domeniul său până la dânsul şi să adauge în plus ceea ce are el.” Trebuie subliniat pentru început modul în care în Pădurea spânzuraţilor un element biografic se desprinde de reconstituirea propriu-zisă şi devine motiv sau problemă de roman, cu semnificaţii mult mai largi, dincolo de cazul particular. Elementul biografic se referă la împrejurările în care fratele scriitorului Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, a fost condamnat la moarte şi spânzurat, pe frontul de la Ghimeş-Palanca, acuzat că ar fi încercat să treacă în liniile româneşti. În acest context, pentru unul dintre cele mai valoroase romane ale lui L. Rebreanu trebuie să consemnăm câteva aspecte ale plusului modernist şi contribuţiei sale originale la dezvoltarea romanului românesc. Pădurea spânzuraţilor analizează drama dezechilibrului şi prăbuşirii sufleteşti a unui om cu o conştiinţă zguduită de împrejurări vitrege ale vieţii şi războiului. Din necesităţi de simetrie compoziţională, romanul începe, rupând firul cronologic al acţiunii, cu un element hotărâtor pentru pierderea echilibrului interior, cu scena execuţiei prin ştreang a soldatului ceh Svoboda, nume simbolic, în limba cehă acest cuvânt însemnând “libertate”. Capitolul doi, ca într-o retrospectivă cinematografică, vizual-dinamică, derulează selectiv pelicula vieţii şi antecedentele psihice, sociale, naţionale, spirituale şi educative ale lui Apostol Bologa, care vor explica la mari intervale de timp comportamentul său. Iniţial, ca toţi oamenii elementari ai scriitorului, fie ei citadini sau rurali, intelectuali sau ţărani, Apostol Bologa, este un temperament robust, cu instincte puternice dar bine strunite, liniştit ca apele unui lac adânc, neproblematic, deşi din fire excesiv de şovăielnic. Este nevoie de un impuls extrem de puternic, o întâmplare nefericită sau, ca să folosim titlul unei nuvele pregătitoare, de o catastrofă care să activeze contradicţii şi latenţe sufleteşti nebănuite, să dezvăluie întreaga complexitate a fiinţei umane. Războiul, ucigător de energii, va sparge ca o piatră suprafaţa aparent netedă şi echilibrul precar al vieţii şi conştiinţei locotenentului Bologa. Firul evoluţiei şi metamorfozelor sale sufleteşti este foarte încurcat, cu sinuozităţi şi contorsiuni derutante. În numele unor ideii pur teoretice, abstracte, de patrie, lege, datorie, stat, Apostol Bologa are conştiinţa împăcată că, votând pentru executarea dezertorului Svoboda, şi-a făcut datoria. Realităţile brutale ale vieţii concrete şi ale războiului, confruntarea cu alte ideologii şi destine constituie începutul dezechilibrului său sufletesc. Acumularea progresivă de fapte, obsesii, întâmplări, culminând cu vestea că va trebui să lupte pe frontul românesc împotriva fraţilor săi îl pun într-o situaţie limită, dilematică. Înfruntând inflexiunea, rigiditatea şi brutalitatea generalului Karg, reprezentantul oficial al statului abstract în numele căruia până atunci acţionase Apostol Bologa, alegând calea riscului sau chiar a morţii, ia o hotărâre radicală - dezertarea. Pe echilibrul aparent restabilit se altoieşte apoi dragostea Ilonei. Din acest moment romanul alunecă vertiginos spre un final de esenţă mistică, creştină, sentenţios biblică. Acceptarea senină şi iluminată a morţii ca soluţie salvatoare dintr-o situaţie dilematică dezeroizează personajul, înlocuieşte aureola lui de lumină cu nimbul aspru, neîndurător al ştreangului şi face să transpară o concepţie pesimistă, tragică, despre destinul omului. Conflictul romanului este declanşat de incertitudinea şi dificultatea opţiunii între două datorii: datoria convenţională, formală, contractată prin “mistica jurământului militar” şi datoria sau responsabilitatea morală, puternic resimţită lăuntric, faţă de neamul său. Întreaga viaţă a lui Apostol este un efort torturant de a pătrunde în adâncurile lui de întuneric pentru a se cunoaşte mai bine pe sine, de a restabili un echilibru statornic între lumea sa şi lumea dinafară, de a-şi lumina şi mântui sufletul hărţuit de îndoieli şi remuşcări. Explicaţiile tainelor vieţii lui Apostol clocotesc în adâncurile fiinţei lui. Rădăcinile persistente, nepieritoare ale sufletului său prezidează din umbră, imperativ şi enigmatic viaţa sa plină de contradicţii. În acest sens, cu o intuiţie surprinzătoare, T. Vianu observase că Rebreanu este un analist al stărilor de subconştient, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice. Pădurea spânzuraţilor este construită în întregime pe schema unei obsesii, dirijând destinele eroului din adâncimile subconştientului. Obsesia determinantă, deşi nu cea mai frecventă, nu este cea legată de privirea sfidătoare a lui Svoboda, ci vocea interioară surdă a tatălui Iosif Bologa, dosită în adâncul sufletului cu pietatea şi respectul părintesc cuvenit: “De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea dinafară. Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!…” Shakespeare, ca să exteriorizeze vocea lăuntrică a bănuielilor lui Hamlet introdusese un personaj fantomatic - umbra şi vocea sonoră a tatălui său. L. Rebreanu este un analist al secolului nostru care, profitând de progresele psihologiei şi literaturii moderne, tratează în consecinţă raporturile dintre stările de conştiinţă şi determinările înlănţuite ascunse ale manifestărilor. Conştientul lui Svoboda şi inconştientul lui Bologa sunt de o tulburătoare identitate. De aici decurg similitudinile neaşteptate de situaţii, destine şi, în consecinţă construcţia circulară a romanului care sugerează pe plan filozofic mecanica tragică a rotirii destinelor. În această privinţă, L. Rebreanu anticipează tema foarte frecventă în literatura contemporană a “vinovatului fără vină” sau a “judecătorului vinovat”. Sporul cel mai însemnat de modernitate a lui L. Rebreanu constă în ponderea acordată subiectivităţii, în lărgimea sferei de investigaţie psihologică şi coborârea analizei în străfundurile opace, greu sondabile ale sufletului omenesc. Particularităţile artistice ale scrisului, derivate din sinceritatea lipsită de iluzii şi menajamente, sunt sobrietatea şi notaţia exactă, nudă, aproape ştiinţifică, fără culoare şi sentimentalitate. Numeroase fragmente analitice legate de experienţele nodale ale vieţii personajului principal (scena execuţiei, vestea mutării războiului pe frontul românesc, dialogul cu prizonierul român, asociaţia provocată de pădurea spânzuraţilor etc.) alcătuiesc o veritabilă monografie anatomică a obsesiei. Imagismul, folosit de L. Rebreanu ca mijloc şi nu ca scop, natura, peisajul sunt întotdeauna subordonate analizei. Dintre imaginile poetice, epitetul şi comparaţia au frecvenţa cea mai mare. În Pădurea spânzuraţilor ele realizează, printre altele, o obsesie a cromatică a albului. Lucirea ochilor lui Svoboda era din ce în ce mai albă. Spânzurătoarea se albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar. Fruntea copilului Apostol era albă şi frământată de gânduri. Bologa a fost prins şi executat în anotimpul alb. Alb era şi lemnul spânzurătorii sale. Semnul unor emoţii puternice sau epuizări nervoase este aproape invariabil albul (obraji albi, faţă albă). Lumina orbitoare a reflectorului era albă. Până şi tăcerea şi liniştea erau albe. Să fie aceasta oare o obsesie legată de hârtia albă de scris care aşteaptă uneori foarte mult să se aştearnă pe ea eforturile creatoare ale activităţii creatoare? Înaintea morţii Apostol Bologa cere hârtie de scris dar ea rămâne albă. Albul ar putea sugera greutatea confesiunii, dificultatea pătrunderii şi exprimării inefabilului, necunoscutului, efortul de o viaţă întreagă al eroului şi condiţie similară a scriitorului în general. Analizând termenii cu care se face comparaţia, constatăm să ei aparţin sferei semantice a obiectelor torturante sau armelor albe. Multe din cuvintele acestea (ace, sfredel, cuţite, cleşte, ştreang) se repetă cu o deosebită frecvenţă sau sunt însoţite de determinări care potenţează şa maximum impresia de durere: cleşte rece, baionetă vrăjmaşă, cleşte fierbinte, gândac greţos, cleşte de foc. Pentru a reda starea de semiconştienţă halucinatorie sau pierderea controlului raţiunii se foloseşte deseori imaginea sugestivă a prăpastiei fără fund: “Mă plimb veşnic între două prăpăstii… Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu… Şi la fiece poticnire mă uit în fundul prăpastiilor”. Natura la L. Rebreanu este demitizată şi depoetizată. Peisajul autumnal, hibernal sau al începutului de primăvară este înecat în ceaţă, umed şi rece. Cadrul în care se desfăşoară acţiunea are la orizont “crestele munţilor ce se desenau pe cer ca un fierăstrău uriaş cu dinţii tociţi”. Pământul e galben, lipicios, cu colibe ca bivolii culcaţi; cu răni deschise, urâte, gălbui. Deasupra lor - cerul cenuşiu sau ciuruit de stele. Prin sinceritate, acuitatea observaţiei şi adâncimea psihologică, Pădurea spânzuraţilor constituie o contribuţie majoră la cunoaşterea autentică a complexităţii umane şi totodată o capodoperă a literaturii analitice naţionale şi universale.