Referat Eugen Lovinescu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Eugen Lovinescu si de asemenea puteti face Download Referat Eugen lovinescu

Citeste fragmente din Referat Eugen Lovinescu

Critic literar si teoretician al culturii , Eugen Lovinescu si –a pus adanc pecetea asupra domenilor pe care le-a frecventat . Teoria sa despre cultura s-a pus printr-o metoda de tip istoric in cadrul careia elementul fundamental il constituie legea sin- croniei . Aces concept pivot desemneaza , dupa E.Lovinescu , acel tip de necesitate sociologica de interdependenta a tuturor fenomenelor vietii conteporane.In acest context , se arata ca si arta trebuie sa se conexeze la toate celelalte fenomene sociale si spirituale ale epocii , ca si ea este supusa , in general , legilor imitatiei.Conceptul de imitatie este preluat de la Gabriel Tarde , psihosociolog francez al sec al XIX-lea , dar E.Lovinescu extinde semnificatia conceptului la intregul camp al culturii. Adept, in acelasi timp , al mobilitatii culturare se ridica impotriva teoriilor conservator-re- actionare, impotriva oricarui tip de “imobilism” ,“provincialism” si “traditionalism”. Intre conceptia sa sociologica globala si teoria sa estetica exista o stransa conexiune dupa cum usor se poate constata din “Istoria civilizatiei romane moderne” (1924-1925) si “Istoria literaturii romane contemporane”vol VI “Mutatia valorilor estetice” Eugen Lovinescu considera ca este inposibil de formulat o estetica stiintifica pen tru ca “esteticul nu e ... o notiune univerasala, uniform valabila , ci numai expresia unei placeri variabile, individuale” . Ca atare tot ceea ce este posibil in acest caz este doar o circumscriere a variatiilor sentimentului estetic. “Conditionand esteticul de factorul istoric, Lovinescu se opune conceptiei lui Mihail Dragomirescu despre este-tic ca realitate psiho-fizica , nealterata si neatinsa de circumstantele temporale . Fara a crede in puritatea eterna a esteticului si fara a sustine autonomia absoluta a esteti- cului , autorul “Mutatiei valorice estetice” va sustine insa si va accentua de nenuma-rate ori esteticul cu valoare specifica in arta” – (Gr.Smeu) , “Istoria literaturii romane contemporane” ramane o opera eminamente critica. Totusi , punctul de vedere evolutiv nu-i lipseste. Contributiile ultimelor decenii sunt situate in serii istorice. Samanatorismul e prezentat ca o miscare izvorata din ideolo- gia eminesciana . Gandirismului i se indica radacinile in tendintele traditionaliste care l-au precedat. Poporanismul “Vietii romanesti” e pus si el in legatura cu ideea specificului national , asa cum o schitase Kogalniceanu , la “Dacia literara” . Simbo- lismului, vazut ca un efect al contactului poetilor nostri cu lirica franceza , mai noua, i se urmareste evolutia catre ermetism si imagism. Filiatiile istorice intra si in carac- terizarile autorilor. Lovinescu descopera ecouri eminesciene la Iosif , la Goga, la Arghezi . In poezia lui Pillat regaseste viziunea idilica a naturii, seninatattea si sim- plitatea mijloacelor verbale care-l caracterizeaza pe Alecsandri, trecute insa prin tot progresul suferit sub raportul sensibilitatii de lirica romaneasca in cinci decenii. Nichifor Crainic e raportat la Vlahuta ; Demostene Botez si Camil Baltazar sunt urmasi ai lui Bacovia . Povestitorii moldoveni pleaca de la Neculce ca sa ajunga , prin Negruzzi , Creanga , Nicu Gane si Hogas , la Sadoveanu ; Rebreanu descinde din rasa prozatorilor ardeleni cu un puternic simt realist : Slavici, Agarbiceanu . ( Ovid Crohmalniceanu ) Graind despre sensul general al lucrarii elaborate , Eugen Lovinescu precizeaza : “Istoria civilizatiei romane” isi va capata astfel ,o aplicare literara in “Istoria lite-raturii romane contemporane “ : scriitorii vor fi judecati si din punctul de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale si cu mul-tiplele intretaieri de curente ideologice , dar si din punctul de vedere al efortului de diferentiere fata de ce a fost inainte , diferentiere de material , de inspiratie , in sen-sul evolutiei preocuparilor momentului istoric,si de expresie in planul capacitatii limbii de a se innoi prin imagine si armonie . “Omul este intr-adevar frumos , plin de noblete fiziognomica.Inchipuiti-va un atlet enorm , cu liniile insa rotunjite , berniniane , cu masca gigantica , efeminata si suava, cu ochii fara scantei , indiferenti si enigmatici , cu piept greu , cu pulpe grele, facut parca dintr-o marmura moale.Genunchii sai uriasi, ca acela al lui Moise din San Pietro in Vincoli pe care Michelangelo l-a izbit cu ciocanul , rupeau stofa;laba tare a piciorului ca aceea antica de pe una din ulitele Romei spargea incaltamintea , carnurile sale suceau vesmintele.Criti-cul era gigantic si aveai impresia ca punand urechea pe toracele sau monstruos spre a-i asculta bataile inimii , ai fi auzit un motor imens , o orga de apa. Venustatea corporala a omului nu trebuia , ca si monumentele , privite de aproape .El se imbraca neglijent, sumbru;perii fetei sale erau adesea nerasi. Dar tinuta generala , albinozitatea inghiteau amanuntele si conservau eleganta masivului.La masa manca si bea repede , vorbind printre inghitituri, fara sa aibe totusi aerul lacomiei , intre–atat gura sa de Folifem parea de incapatoare pentru oasele unui pui.” “Numele sau , respectabil pentru orisicine pretuieste constiinta si talentul , starneste totusi invectivele energumenilor.Nu i se iarta sinceritatea cu care isi sustine convingerile , inchinate cu exclusivitate frumosului.Armei teribile a ironiei , magistral manuita ,i se opune rea-credinta si ura.Maestrul criticei literare contemporane si-a vazut barate toate drumurile care duc unde se cuvenea sa ajunga , la Universitate si la Academie , pentru ca nu si-a ascuns niciodata gandul.Pacatul sau suprem , in climatul ideal al conformismului , a fost stapanirea unui caracter, nedeprins cu tranzactiile.Temperament receptiv, prevazut cu un admirabil instrument de expresie , a fost nevoit sa se resem-neze a detine un singur avut inalienabil:condeiul.Cu acest minuscul instrument a creat un lucru de nimic , care este stilul critic de azi.” “Dar daca admiratia mea aspira cu aceeasi intensitate catre oricare din punctele cardinale ale activitatii d-lui E.Lovinescu , afectiunea mea , mai bine zis induiosarea mea se indreapta catre amfitrion , catre patronul cenaclului , la care prezida de aproape un sfert de veac si prin care s-a perindat , vorba poetu-lui , toata “floarea”cea vestita a literatilor nostri.Malitiosii sustin ca nicaieri nu s-a realizat mai bine d. E. Lovinescu decat in oficiul d-sale de amfitrion , asa cum , dupa spusa lui Valèry, si Mallarmè era inegalabil in sedintele cenaclului sau. E neindoios ca , la fel cu Titu Maiorescu si cu d. Mihail Dragomirescu , patronul “Sburatorului” a adus in exercitarea obligatiilor de gazda literara , aceeasi pasiune neconditionata pentru fenomenul literar-ceea ce nu ma impie- dica totusi sa nu vad in d-sa pe unul din marii mucenici , nu numai umanisti , ai literaturii noastre contemporane , caruia multe i se vor ierta , presupunad ca ar fi , pentru ca si mai multe a patimit.” “E de la sine inteles ca frumoasa varsta alba , pe care d.E. Lovinescu o poarta mai de mult printre noi , dar care numai azi , mai limpede , ne apare ca unul dintre cele cateva piscuri ninse ale culturii noastre , nu ma poate lasa nepasa-tor .In timpul tineretii noastre celei mai ostensibile si mai impodobite cu pla-cerea de a a necaji pe cei varstnici, tinerete pe care fiecare am avut-o,eu m-am patruns fara sa simt , frecventand pe d.E. Lovinescu de lectia unei foarte cura-te dezintersari , a unei vieti comandate exclusiv de telul ei idealist , a unei aproape inexplicabile seninatati.Sunt sigur in momentul acesta ca tot ceea ce voi putea face pana la sfarsitul carierei mele de critic literar se va intemeia , chiar daca nu se va vedea dintr-o data , pe fundamentele asternute in constiinta mea de indoitul exemplu al vietii si al carierei d-luiE.Lovinescu” “Ciudate si intoarse cai ale destinului nostru!S-ar putea ca pentru istoria literara , d. Lovinescu sa ramana cu rolul de indrumator al poeziei “moder-niste”.Si lucrul este in multe privinte adevarat , desi oarecum impotriva firii sale mai adanci.Caci d. Lovinescu n-are nici estetismul lui Densusianu, nici acel sentiment al modernitatii , mai viu la multi alti dintre scriitorii tineri . Natura sa nu se deschide cu placere influentelor celor mai noi.Omul are pana si in infatisarea sa fizica aparenta unui carturar din generatia veche si cand trecatorii il incrutiseaza pe una din strazile invalmasite ale Capitalei , ei recu- nosc in data in singuraticul si domolul trecator cu marii ochi obositi , nu pe un reprezentant al vietii moderne , ci pe cineva care s-a ridicat atunci dintre carti sau a coborat de pe catedra .”Modernismul” d-lui E. Lovinescu este produsul dezvoltarii unui punct de vedere , aplicarea unui criteriu estetic pazit de grija de a nu confunda domeniile si de a salva autonomia artei .” “Lovinescu este un mare stilist. Nimeni pana la el n-a dat limbii noastre atata expresivitate , suplete, eleganta, putere de disociatie si concentrare abstractiva, intelectula in comentarea literaturii . Gratie lui critica a castigat intr-adevar demnitatea unei arte . Tot asa cum dupa Arghezi nu s-a mai putut scrie o poezue ca inainte, o anumita exprimare rudimentara, pedestra a devenit izbitor anacronica in domeniul exegezei literare , dupa Lovinescu.El este fauritorul a insusi limbajului nou al criticii romanesti moderne . “ “Ironia concilianta , pe care Lovinescu o recunostea ca fiind propie si aproape absoluta intre atitudinile stilistice in cea de-a trea faza a activitatii sale ( ince- pute la Sburatorul ) , nu e insa unicul instrument al criticii.Mai des este cazul sarcasmului nimicitor. Acesta insusire , spirituala sa-i spunem , face din Lovi- nescu un mare polemist . Contestat nu o data in chiar priceperea si onestitatea lui literara , numit “ marele eunuc “ al literelor romanesti , insul refuzat de idee si de sensibilitate si , in deriziune , “ gratiosul critic” , “criticelul”, “subti- lul si subtiletul critic”, “pasarea colibrii”, “sensibilul critic colibrii”, animato- rul modernismului romanesc nu a reprezentat de loc , cum credea el insusi, spiritul traditional de resemnare, ci , intrat pana la gat in noroaiele polemicii , a raspuns mai totdeauna la atacuri inteligent , corosiv, lundu-si peste picior adversarii, speculand inconsecventele de gandire si insuficienta de expresie. A pastrat insa o atitudine intelectuala in discutie si , trebuind sa raspunda re- petatelor atacuri, nu a coborat polemica dincolo de limitele permise . Una din sfortarile criticului e tocmai aceea de a introduce in viata literara din epoca un climat favorabil discutiei , efort iluzoriu , a carui zadarnicie o constata, in amurgul carierei sale , cu amaraciune .” “Lovinescu este adeptul “formulei unice” de regula metaforica, reducand opera la o idee esentiala printr-o operatie de “simplificare” si apoi la “amplificare” pentru cuprinderea perspectivei intregului .” Cea mai importanta nuvela a lui E. Lovinescu ramane O dragoste florentina , publicata in cartea de debut in proza , Nuvele , si rescrisa , in volumul din 1912 cu titlul Crinul . Simpla comparare a celor doua variante ale textului narativ pune in evidenta amintita concentrre a substantei epice, realizata prin intermediul actiunii filtrului estetic; prozatorul renunta la o intreaga serie de pasaje descriptive (douasprezece mai importante) pentru a urmari “mai strans” firul epic si a pune in valoare ideea textului, care este aceea a neimpliniri erotice (ideea va fi relata apoi in toate romanele) ; prin eliminarea unor descriei femeii iradiind senzualitatea si insistand asupra “misterului” Igeei , prozatorul face din “prietenul” sau Leon (naratorul si personajul textului ) un personaj dilematic , a carui existenta sta sub semnul dramaticii confruntari dintre elementele senzualitatii si nevoia s structurala de idealitate: in limitele acestui raport vor evolua apoi Bizu, Andrei Lerian si eminescu.Desfasurarea epica a nuvelei , care povesteste idila lui Leon si a Igeei se consuma intr-un spatiu feminizat : feminizat ochiul indragostitului percepe in Florenta un cadru feminin si unul cultural in care cauta atributele primului . Astfel , el admira o madona de portelan , opera unul ucenic al lui Della Robia , prin muzeele florentine cauta prezenta sentimentului adevarat chiar atunci cind re-prezentarea sa artistica este “vrednica de o man de copil” din operele lui Michelangelo,Ghiberti, Donatello , Verocchio sau Michelozzo, alege ipostazele feminitatii, ochiul oprindu-se asupra unor elemente dee la granita dintre arta si impuls erotic : “Peste tot, pe stalpi, sunt inimi de metal sau de ceara stapunse, inchinate fecioarei – inimi, pe care sagetile dragostei le-a stapuns si le-a adus la altarul icoanei facatoare de minuni” . Daca in reperul cultural naratorul – personaj cauta ipostazele Erosului cadrul “fizic” al Florentei ii ofera mai direct contururile obiectului pasiunii sale : “iesiram din Florenta pe “poarta romana” . Dinaintea nostra se desfacu pan- glica drumului cu inconvoieri de sarpe . Deoparete si de alta, copacii sta- teau dreptii ca niste curteni ce se pun pe doua randuri spre a lasa sa treaca o femeie frumoasa. Drumul parea in adevar o coada de rochie. Panglica drumu- lui care se desface ca o coada de rochie, copacii insiruiti ca niste curte- nii, apoi mires- mele rare care se ridica de peste coline , caii trasurilor impodobiti cu pangli- cute feminizeaza spatiul povestirii : “Jos se intinde Florenta , ca o femeie cul- cata , cu braul Arnului aruncat la oparte” . Atributele feminine ale spatiului exterior, atat in alcatuirea sa “naurala” (“deo parte si de alta a drulmului se rotunjesc stoburile lanurilor, ale stejarilor si ale pinilor maritimi” ) ca si in aceea “artificiala” (“de prin vitrine te privesc statu- ete de marmura, inchipuind cand vreo frumusete moderna cu trasaturi subtiri, cu buzele fine si ironice si cu gropite la obraz , cand vreo Venera cu frumuse- tea-i goala”) , converg spre imaginea aceea ce asi numi spantul – femeie, caracteristic prozei cu subiect erotic a lui Lovinescu dar si a lui Ibraileanu : Mi se paru ca zaresc golful rotund ca sanul si soldurile ei; mi se paru ca aud apa marii , batandu-se lin de tarm cu imladieri ca acelea ale glasului ei .”Peste in-treaga priveliste, soarele in amurg arunca raze duioase ca cele ce cadeau din ochii Signorei Igea “. Pentru personaj intreg universul se cuaguleaza in jurul unui “chip de femeie , de pilda, cu zambet tainic”. Cadrul feminizat (fizic si cultural ) este primul mecanism al provocarii erotice pe care naratorul o insinueaza subtil prin intermediu unei scene – pivot, plasa- ta semnificativ in primele pagini ale nuvelei : este scena care se petrece in domnul Santa Maria del Flore, in ziua in care “in toata Italia se serbeaza im-plinirea a 50 de ani de la statornicirea dogmei conceptiei fara pacat a fecioa- rei Maria de catre Papa Piu al IX –lea”. Aici soaptele rugaciunilor par “semne de ademenire” iar discursul predicato- rului, presarat cu elemente erotice , seamana cu acela al unui indragostit : “Pe tine , Maica a Domnului, te-a vazut David in Betleem, ca o Arca purtand un copil – Domnul. La tine s-a gandit Moise, cand mistic ti-a zis Coloana si Arca de aur in care trebuia sa se pastreze Sf Sfintilor Salve , Templu al Sfantului Spirit, templucel mai inalt al cerului. Pe tine prezicandu-te , Ezechiel te-a numit Poarta inchisa, pe unde nu va intra decat Dumnezeu. Pe tine Daniel te-a nmit Muntele din care se va desface piatra ungiulara, Iisus Hristos, ce va zdro- bii chipul sarpelui dracesc” . Discursul predicatorului – indragostit, cuprin- zand toate elementele erotice ale unui traiect ce pleaca de la idealitate pentru a sfarsii in creatie este stapanit de un “fior al iubiri” care anima auditoriul ; ca un ecou , vocea acestuia repeta numai elementele amintite (“Coloana ... Arca ... Poarta inchisa ... Munte ... Ce minunat !” , exclama o voce din public), ra- portand iubirea “mistica” la ce-a “literara” : “Ce sunt tanguirile de dragoste ale lui Romeo la balconul Julietei, ce sunt suspinele lui Cyrano la balconul Roxanei,pe langa cuvintele insuflate de iubire mistici a celui mai zmerit preot, nestiut de nimeni ?” . Aceasta scena – pivot deschide pista firului epic : provocat de spatiul exterior feminizat , de cuvintele predicatorului si de comentariul vocii din public Leon se indragosteste de Igeea, iar textul urmeaza de acum jocul erotica celor doi . De la iubirea mistica, prin cea literara la cea traita – aceasta este traiectul dragostrei lui Leon pentru Igeea, iar ‘ lantul slabiciunilor” continua: “Din col- tul unei strade , se desfacura doua umbre , un barbat si o femeie. Umbrele se oprira alaturi de noi in fata hotelului Albion . Deodata se desprinsera cateva note de mandolina , stabatand aerul ca niste pasari speriete. Apoi incetul cu incetul se inchiaga o plangere de dragoste . Un gla de tenor se ridica,cand in semn de rugaciune , cand in semnul unei dureri de drgoste neinteleasa sau inselata. Ma simtii prins de duiosie.Mi se parea ca bucuriile si toate durerile mi se topeau in aceste note ... Si fara sa vreau , ma apropiai cuprinzand mij- locul Igeei . Ea induiasata se lasa “mai intai spatiul exterior , apoi cuvantul, si in cele din urma , dragostea insasi provoaca dragostea. Cele doua personaje par a fi niste jucarii mecanice, victime naputincioase ale unei “fatalitati” a iubirii care va guverna, dealtfel, existenta personajelor din toate romanele lui Lovinescu . 쥁