Referat Trasaturile Caracteristice Ale Limbii Lui Eminescu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Trasaturile Caracteristice Ale Limbii Lui Eminescu si de asemenea puteti face Download Referat Trasaturile caracteristice ale limbii lui Eminescu

Citeste fragmente din Referat Trasaturile Caracteristice Ale Limbii Lui Eminescu

Trasaturile caracteristice ale limbii lui Eminescu Conform studiului lui Ibraileanu, in creatia eminesciana putem distinge doua mari etape in care intreg stilul poetic a variat mult pe anumite coordonate.Astfel putem observa o perioada de inceput in care poezia de dragoste si cea a sentimentului naturii erau strans legate una de cealalta, in care iubirea era posibila si tangibila.Figurile de stil erau numeroase iar efectul stilistic era bogat, semnificatiile psihologice fiind insa mai restranse.In cea de-a doua parte insa sentimentul naturii apare doar ca o completare a celui de iubire, aceasta din urma nemaifiind ca in prima parte tangibila ci doar ipotetica.semnificatiile filozofice sunt mult mai adanc inradacinate in contextul operei sale din cea de-a doua perioada dar totul se desfasoara pe un fundal de repros si regret pentru cea ce a ratat nemurirea prin refuzul de a fi cuprinsa in poeziile sale.Insa cea mai frapanta schimbare petrecuta intre aceste etape este evolutia limbii poetului care, in loc sa foloseasca serii de figuri de stil, concentreaza adevarate bijuterii descriptive in cuvinte laconice dar cu o bogata conotatie semantica. Limba, in principal, este cea care imprima poeziilor lui Eminescu acel caracter national si specific poporului roman care face din opera sa manifestarea si exponentul perfect a intregii spiritualitati romanesti, a poporului roman in ceea ce are mai bun de dat universalitatii.Limba folosita insa de Eminescu este una cu totul speciala datorita insumarii caracteristicilor mai multor trasaturi linvistice cu cea creata de geniul poetic pentru a rezulta in final o limba ce are in compunere si farmecul glasuirii vechi a cronicarilor, si melodicitatea folclorica si exprimarea contemporana inglobate intr-un aspect unic, de mare expresivitate si putere de sugestie. Cercetarea liricii eminesciene releva o seama de aspecte majore privind apartenenta unor elemente de expresivitate la diferite niveluri ale limbajului. In acest fel, putem deosebi in lexicul eminescian trei straturi de baza, cuvintele transmise din limba vie a poporului, cuvinte preluate din limba veche si neologismele. Trasatura dominanta a lexicului folosit de poet consta in proprietatea termenilor si (mai ales) in bogatia sensurilor obtinute prin nuantare, adancire si uimitoare disocieri. Din punct de vedere gramatical, printre fenomenele sintactice cu puternice implicatii stilistice pot fi mentionate repetitia (care uneori imbraca aspecte originale, precum in “La inceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta”), enumeratia (“Vin tantarii lautarii, gandaceii, carabusii”), precum si propozitii exclamative, interogative. Din punct de vedere semantic, poezia eminesciana releva folosirea unei arii bogate de figuri de stil, precum epitetul ornant (“Cezarul trece palid, in ganduri adancit”), epitetul cromatic (“lacul codrilor, albastru”), pecum si epitetul dublu sau multiplu (“dulci si mandre primaveri”). In poeziile de tinerete comparatiile sunt mai frecvente, avand o structura complexa; ulterior, in cea de-a doua perioada a creatiei sale, acestea vor fi inzestrate cu o mare capacitate evocatoare (“Si cazand in fata-n spate ca si crivatul si gerul”). Deosebite sunt si metaforele eminesciene, prin bogatul lor sens si variatele interpretari posibile, dezvaluind uneori sensuri profunde (“Un ciubar rotind pe ape peste care luna zace”), aliteratiile (“Vajaind ca vijelia”), alegoriile si , in general, toate figurile de stil. Alte cai si mijloace prin care poetul inoveaza in spatiul limbajului poetic romanesc sunt pluralele neobisnuite, iesite din uz ori inventate in spiritul limbii vechi(“fortune”, ”grindine”, “aripe”, ”snopuri”), prin acorduri inedite intre substantiv si adjectivul atribut (“umezi morminte”, “opasuri melancolici”, “pustie ganduri”), prin utilizarea frecventa a formelor inversate ale timpurilor compuse cu efecte neasteptate asupra ritmului (“suna-vei”, “cerut-am”, “rugamu-ne”); apeleaza la o sintaxa afectiva, ordinea cuvintelor fiind impusa de insemnatatea unuia anume (“semnelor vremii profet”, “lungi genele tale”, “cu de-argint aripe albe”),rezultand rime surprinzatoare, de o mare frumusete si folosind doar cuvinte familiare, prozaice (“gandul / luminandu-l”, “recunoasca-l / dascal”); de asemenea, putem observa o imbogatire a ritmurilor folosite si imbogatirea celor existente cu forme pe cat de originale pe atat de muzicale, precum cel din “Sara pe deal” unde intalnim in acelasi vers un coriam, doi dactili si un troheu. Prin Eminescu are loc iesirea din conventionalitate si artificiu naiv a stilului poetic romanesc, atingerea varstei mature a limbii si poeziei deopotriva, o largire fara precedent a vocabularului prin innobilarea limbajului comun, diferenta dintre termeniii poetici si nepoetici pierzandu-se pentru prima data prin folosirea cuvintelor noi ce nu au mai aparut in poezii si prevestind reformele poeticii moderne (precum la Arghezii, de pilda). Eminescu este prin urmare cel mai mare creator de limba din istoria literaturii, farmecul limbajului sau fiind sursa de inspiratie si piatra de temelie pentru poezia ce va urma in secolul XX. Limba romana nu a fost niciodata asa armonica, fireasca sau atat de naturala pana la aparitia poemelor sale.Dovada ca glasuirea operelor sale a avut o influenta decisiva in dezvoltarea ulterioara a graiului este faptul ca acum, la peste 100 de ani de la creatia sa, limba este in continuare proaspata si curata. Limpezimea si echilibru sunt corelate, in mod surprinzator, cu o spontaneitate uluitoare ce da impresia unei limbi firesti si nemuncite, desi manuscrisele poetului ne spun cu totul altceva in privinta alegerii cuvintelor; putem astfel descoperi pana la 20 de variante pentru un cuvant extrem de important in economia poemului. Poate cele mai importante elemente determinante ale limbii eminesciene sunt sursele bogate de inspiratie pe care le-a folosit in “turna in forma noua limba veche romaneasca”, scopul declarat al inovatiilor sale lingvistice. Astfel limba populara si textele vechi vor da acea nota de autenticitate, folclorul oferind prin excelenta o armonie onomatopeica, inbogatind specificul limbii cu forme populare si familiare, in vreme ce expresiile tipice populare precum “acu-i acu” sunt menite a exprima o parte din experienta de viata a poporului. Totusi inbogatirea stilului este fantastica la Eminescu, specifice fiind rimele cu totul noi, rime rezultate in urma unor migaloase cercetari; ele confera operei o muzicalitate exterioara ce poate pune in valoare continutul interior al operei si poate releva intelesul ascuns, filozofic. In definitiv, elementele caracteristice ale limbii poeziilor eminesciene sunt naturaletea si prospetimea. Acestea apar prin influenta mai multor izvoare de inspiratie corelate cu inspiratia poetica pentru a crea ceva nou si frumos.Astfel, prin folosirea formelor populare, arhaice (“nesat”, “letopiset”), dar si prin expresia intelectualizata, aleasa pentru notiuni abstracte ca rezultat al pregatirii sale si cunostintelor in domenii diferite, naturaletea este prezenta in orice opera, indiferent de sursa acesteia, populara sau intelectuala. Pentru prima oara in literatura romana apare jocul rimelor care este realizat prin folosirea numelor proprii, o influenta a literaturii universale.Puterea limbii eminesciene de a evoca ceva este o noutate absoluta pentru literatura acelei epoci, capacitatea sa vizionara avand puterea de a surprinde o gama extrem de larga de idei si imagini, de la micul la marele univers. Muzicalitatea din poeziile sale il inscrie teoretic pe linia marilor simbolisti si a predecesorilor lor (Poe, Nerval, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarme), cu tot caracterul romantic al operei sale, imbogatit cu o orchestratie moale si matasoasa, cobarand din “miscarea choreica a textelor arhaice” (G. Calinescu), ”o continua leganare,, o armonie de insomnrare a spiritului, un fel de mentinere, de echilibru muzical, intre somnul real si starea de trezie” (Vladimir Streinu). Mai mult, aceasta este o demonstratie ca un scriitor cu adevarat mare va anticipa literatura viitorului si va reprezenta curentul sau literar intr-un mod stralucit, indiferent de starea acestuia pe plan mondial , romantismul eminescian aducand o nota de originalitate intr-o perioada cand pe in literaturile straine acest curent literar era in cadere libera.Nu numai simbolismul a fost anticipat de poeziile lui Eminescu, ci si existentialismul si expresionismul. In concluzie, ceea ce a reusit poetul sa faca a fost sa savarseasca o reforma lingvistica in toata puterea cuvantului, una dintre cele mai importante reforme ce a pregatit limba prin poezie, dobandind un glas nou si proaspat pornind de la izvoare. Astfel, el a recreat un limbaj nou si plin de naturalete si prospetime bazandu-se numai pe suportul limbii vechi. Limpezimea clasica este cea mai importanta trasatura a celei de-a doua perioade ale creatiei. Ea este realizata prin despodobirea stilistica a creatiei prin eliminarea sufocantelor figuri de stil si permitand ca accentul sa cada asupra ideei. Limba folosita in acest caz este una simpla, echilibrata, lipsita de povara podoabelor artistice, in vreme ce fondul din spatele formei nu a devenit mai simplu, ci dimpotriva, a surprins probleme psihologice si filozofice nemaianalizate pana la el. Ca dovada a cestui lucru putem da ca exemplu “Luceafarul”, capodopera eminesciana, in care 89 de adjective sunt folosite in 125 de sensuri. Expresia gnomica, aforistica, este si ea prezenta (in special in “Glossa” si “Oda in metrul antic’), dovada a capcitatii superioare de sintetizare, concretizare si abstractizare de care dispune poetul.Insa un element deloc de neglijat in privinta limbii eminesciene este puritatea ei, prin folosirea preponerenta a termenilor de origine latina, uneori chiar prin inprumut din aceasta limba, vrand , se pare, a demonstra faptul ca instrumentul lingvistic si gramatical pus la dispozitia poetilor si scriitorilor romani este mai mult decat suficient pentru opere superioare, combatand astfel infuzia de cuvinte nespecifice (de origine slava) ce inca intrau in graiul romanesc in acea perioada. Edgar Papu aprecia despre Eminescu si opera sa: A patruns inlauntrul cuvantului, in cutia sa de rezonanta, unde i-a surprins ca nimeni altul toate tonurile posibile. Eminescu stapaneste in tot adancul sau universul cuvantului romanesc, in vreme ce Nicolae Iorga il aprecia pe Eminescu a fi: O fericita sublimare a specificitatii romanesti dupa doua mii de ani, al doilea geniu dupa Zamolxe. Maiorescu este cel ce aprecia ca poezia secolului XX va debuta si isi va revendica originile din opera lui Eminescu. Aceasta profetie s-a dovedit a fi adevarata mai ales in privinta limbii de o mare expresivitate, factor determinant in creatia in versuri sau in proza a artistilor contemporani. Ü¥eÀ