Referat Comentariu Stilistic Al Poeziei Lacul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Comentariu Stilistic Al Poeziei Lacul si de asemenea puteti face Download Referat Comentariu stilistic al poeziei lacul

Citeste fragmente din Referat Comentariu Stilistic Al Poeziei Lacul

Comentariu stilistic al poeziei  “Lacul” de Mihai Eminescu Între marile teme ale poeziei eminesciene, slăvirea naturii şi a iubirii ocupă un loc însemnat, cele două sentimente îngemănate regăsindu-se exprimate în majoritatea poeziilor sale, de la cele de debut literar până la ultimele publicaţii. Chiar dacă poartă amprenta temperamentului vârstei, a culturii sau a experienţei de viaţă, creaţiile poetice axate pe această tematică prezintă natura şi iubirea ca pe unicul izvor de echilibru interior, de entuziasm neîntrerupt în faţa frumuseţilor lumii. De o simplitate aparentă, poezia degajă un farmec aparte, o vrajă care-l cuprinde treptat pe cititor şi care se naşte din inegalabilul talent eminescian de a îmbina cuvinte simple si felurite procedee stilistice într-o ţesătura unică, prezentând un colţ din natură ca un colţ de rai. Elementele cadrului natural sunt cele îndrăgite de poet: codrul, lacul, lumina lunii, vântul. Momentul ales este seara, când umbrele întunericului şi lumina lunii se întreţes, sporind misterul. Epitetele cromatice din prima strofă: „Lacul…albastru”, „Nuferi galbeni”, „cercuri albe” înviorează peisajul prin petele de culoare şi corespund stării sufleteşti, de încântare în faţa creaţiilor naturii, de plenitudine. Cele două inversiuni întâlnite tot în prima strofă atrag atenţia asupra principalelor componente ale peisajului: lacul, codru, nuferii, barca. Lacul apare albastru şi limpede la adăpostul codrului, oferind o oază de linişte şi intimitate. Frumuseţea lui este sporită de bogăţia florală a nuferilor galbeni. Culoarea caldă, aurie a acestora amplifică gingăşia cu care ei împodobesc undele albastre. Lacul vibrează de emoţia şi nerăbdarea îndrăgostitului, iar personificarea devine sugestivă: „Tresărind în cercuri albe/El cutremură o barcă.” Mişcarea lacului, schimbarea culorii lui, glasul cu care murmură iubirea („Îngânaţi da glas de ape”) trădează emoţia, bucuria pe care i-o transmite tânărul îndrăgostit. În strofa a doua, repetiţia adverbului „parca” alăturat verbelor „ascult”, „aştept” sugerează starea de aşteptare a ceva nelămurit, care se concretizează în versul următor în imaginea iubitei: „Ea din trestii să răsară”. Scrierea cursivă a pronumelui „ea” ne face să înţelegem că nu e vorba de o persoana anume, ci de „iubita” in general, proiecţie imaginară ideală, de a cărei imagine diafană poetul are sufletul plin. Chipul ei nu este conturat, ea este o prezenţă vaporoasă, imaterială, tocmai prin faptul că totul este o iluzie, o dorinţă de iubire, o plăsmuirea minţii poetului îndrăgostit mai mult decât imaginea iubirii. Această idee de dorinţă este susţinută şi de folosirea verbelor la modul conjunctiv: „să răsară”, „să sărim”, „să plutim”, „să scap” care nu exprimă o acţiune sigură, ci doar posibilitatea realizării ei. Repetiţia verbului „a scăpa” („Şi să scap din mână cârma,/ Şi lopeţile sa-mi scape”) sugerează uitarea de sine, trăirea intensă a clipei de fericire până la abandon. Enumeraţia prezentă în strofa a IV-a („lumina blândei lune”, „Vântu-n trestii”, „Unduioasa apă”) dă impresia de participare a elementelor naturii la starea afectivă a poetului. Imaginile vizuale („Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă”, „Sub lumina blândei lune”) se îmbină cu cele auditive („îngânaţi de glas de ape”, „Vântu-n trestii lin foşnească / Unduioasa apă sune”), sugerând nu doar armonia ce domneşte în natură, ci şi comuniunea ei cu omul. Natura dătătoare de echilibru şi speranţă predispune în acelaşi timp şi la visare şi constituie decorul cel mai potrivit pentru sufletul tânăr, dornic de iubire. 쥁