Referat Joc Si Joaca - Eseu5

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Joc Si Joaca - Eseu5 si de asemenea puteti face Download Referat Joc si Joaca - eseu5

Citeste fragmente din Referat Joc Si Joaca - Eseu5

Joc si joaca in literatura Jocul nu este doar o tema culturala si literara, ci si, in buna masura, un mod de existenta. Intr-un anume fel, copilaria se confunda cu jocul. La aceasta varsta jocul este o forma de participare benevolta la cadrul si conventiile jocului. Joaca este depasita dintr-o nevoie de evadare, venita odata cu inaintarea in varsta, din imediat si de trecere intr-o lume a implinirilor virtuale. Jocul insemana nu doar placere, ci si indrazneala si risc, inteligenta, vocatie si experienta, acesta fiind o activitate umana complexa, greu de cuprins intr-o definitie unitara si multumitoare, data fiind marea diversitate a formelor sale de manifestare. Dupa Roger Caillois, jocul nu este numai „activitatea specifica pe care o denumeste, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activitatii respective, sau functionarii unui ansamblu complex”. Caillois realizeaza o grupare a jocurilor in patru clase, identificand doua principii ale acestuia: pe de o parte „Paidia” se refera la o oarecare fantezie necontrolata, un principiu comun de divertisment, lipsa regulilor si a constrangerilor; la extremitatea opusa se situeaza „Ludus”, care presupune disciplina, supunerea in fata unor conventii, a unor imperative. Nu se pot opune, afirma scriitorul, jocurile de carti celor de indemanare. Trebuie sa se tina seama de atmosfera jocului si de natura participantilor, de modul in care ei sunt angrenati in joc. Un joc poate mobiliza mai multe energii sau calitati. Jocurile pot deveni, astfel, AGON (competitie), ALEA (noroc), MIMICRY (simulacru) si ILINX (vertij). Principalele trasaturi ale jocului sunt evidentiate in studiul „Homo Ludens”: jocul „poate fi numit o actiune libera, constienta ca este <> si situata in afara vietii obisnuite, o actiune care totusi il poate absorbi cu totul pe jucator, o actiune de care nu este legat nici un interes material direct si care nu urmareste nici un folos, o actiune care se desfasoara in limitele unui timp determinat anume si ale unui spatiu determinat anume, o actiune care se petrece in ordine, dupa anumite reguli (...) Jocul este mai vechi decat cultura, pentru ca notiunea de cultura, oricat de incomplet ar fi ea definita, presupune in orice caz o societate omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om ca sa le invete sa se joace. Ba chiar se poate afirma, fara risc, ca civilizatia omeneasca nu a adaugat nici o caracteristica esentiala notiunii generale”. Literatura insasi este un joc al timpului si al spatiului, al miscarii epice semnificative, al epocilor si al modelor. Poezia e un joc de cuvinte care creeaza un spatiu imaginar de o complexiatate fascinanta. Tema jocului a fost tratata atat in texte fictionale, cat si nonfictionale. Tudor Arghezi este unul dintre autorii care au valorificat cel mai mult tema jocului in creatiile lor fictionale. Poezia „Prefata”, spre exemplu, din volumul „Tara piticilor”, explica, sub forma de joc, cum se infiinteaza cartea, ca o constructie colectiva, un joc, un exercitiu competitiv interpretat ca forma de implinire si de realizare a frumosului: „Intr-o zi, pe inserat,/ Ce sa vezi? Ne-am apucat,/ Doi parinti si doi copii,/ Din cartea cu jcarii,/ Sa mintim, sa povestim”, prin urmare, sa realizeze intriga unei lumi. In poezia „Prefata”, tenta ludica ofera discursului poetic o nota de voiosie, in care fiecare element constitutiv dobandeste functie expresiva sau valoare simbolica. Actul artistic, atat de misterios in plan estetic, este explicat in registru colocvial, prin termeni de cea mai curenta folosinta, dar cu o ambiguitate suficienta pentru a crea efecte poetice, „Sa mintim, sa povestim/ Ce-am stiut si ce nu stim”, potentialii cititori fiind „alti copii, mai mici,/ Nici chiar mici de tot, dar nici/ Mari, ca de insuratoare”. Motivatia artistica este, ca in orice joc, „un ramasag” aparent didactic: „Cine poate scri mai iute/ Stihuri vreo cateva sute”. Initial, productia pare strict cantitativa, trudnica: „Si ne-am asternut pe scris./ Ochii ni s-au cam inchis,/ Mana ne-a cam amortit”, dar prin aparitia momentelor analizei estetice, efectul este contramandat: „Am citit in adunare/ Ce scrisese fiecare,/ Si din toate, vrea nu vrea,/ S-a ales povestea mea”. Rasplata creatiei nu iese, insa, din sfera ludicului cotidian aceasta fiind: „Am avut un sfert de mar/ Impartind un mar cretesc”, cu grija ca lacaomia copilareasca sa nu reuseasca a intuneca frumusetea reusitei: „Nu cumva ca sa jignesc/ Pe tovarasii de coate,/ Mancand sferturile toate.” Astfel se incheie prima parte a poeziei, de reconstructie a lumii, prin joc. Noua etapa, de trimitere a cartii in lume, completeaza ideea de arta poetica implicita sugerata in prima parte. Paralel cu aceasta, adresarea directa catre cititor scoate poezia din sfera ce o facea sa apartina exclusiv jocului de copii, completand procesul de creatie artisitca cu semnificatii noi, neexplorate inca. Tonul se schimba, pare sa se transforme intr-unul solemn, ridicat la un punct de contemplare mai obiectiva a actului creatiei, parca pregatind cititorul pentru receptarea unei creatii artistice insolite. Poetul devine sceptic, isi cere scuze in mod ironic: „Domnule, care citesti/ Multe altele povesti,/ Mai frumoase si mai scrise,/ N-o sa-ti placa, pare-mi-se(...)Nu ma osandi, vai mie!/ C-am cazut in saracie”. Pentru o receptare acurata este necesara intoarcerea la varsta copilariei, la timpurile creatoare de atunci, aceasta fiind singura perioada compatibila cu registrul stilistic al artei autentice. „Esti prea mare. Fa-te mic./ Uita regula o data/ Si, cu cartea dezvatata,/ Mergi nitel de-a busile”. In aceste cuvinte simple, se inchide o intreaga arta poetica, ca in orice alta opera de-a lui Arghezi. „Regula” o reprezinta „dogma” ce limiteaza creatia poetica autentica, fiind necesar un teritoriu nou de creatie, „cartea dezvatata”, care „Da alean si sanatate”, singura conditie fiind sa iesi „din dogma si, tiptil,/ Fa-te la citit copil”. Raspunzand invitatiei lui Arghezi, in final, cititorul ar trebui sa lase „cartea dezvatata”, sa reinvete sa mearga „de-a busile” si „incet, incet” sa intre in „Tara piticilor”, in suflet cu dorul de copilarie si de povesti. „Fa-te suflete copil” este un indemn irezistibil pentru oricine. Acest tip de arta poetica disimulata intr-un exercitiu ludic, intr-un simplu joc de copii, in care fiecare cuvant are un grad ridicat de ambiguitate semantica, astfel incat intregul text se inscrie in sfera alegoriei. Eforturile creatiei se zaresc, insa in spatele exercitiului ludic. Se urmareste proiectarea unei lumi imense, comparabila cu creatia initiala, pe un fundal ludic, al intrecerii intre copii („Mana ne-a cam amortit/ Si-a ieist ce a ieist”), urmarind, insa, modelul democratic, existent in lumea moderna („Am citit in adunare/ Ce scrisese fiecare”), ceea ce justifica pendularea permanenta dintre sacru si profan, dintre exercitiul divin si cel ludic, de altfel jocul reprezentand trasatura esentiala a marii creatii, infiripandu-se si dezvoltandu-se pe tot parcursul operei. „Profunditatea poeziei sta in aceea ca odata deschisa o usa, zece porti se dau la o parte zgomotos si simultan peste ametitoare perspective”. O alta opera in care jocul valorificat, scrisa de Ana Blandiana, poeta care „se infatiseaza dezarmata in fata publicului ironic de azi”, se numeste „Un joc”. Jocul propus, in acest eseu, ofera multiple posibilitati imaginative, dezvaluind dorintele ascunse ale omului, aparute in urma lipsei comunicarii: „Ce-ar fi fost daca...”, acestea putand continua la nesfarsit: „Ce-ar fi fost daca as fi calatorit prin Cosmos la nesfarsit?”, „Ce-ar fi fost daca as fi trait intr-o societate avansata?”, „Ce-ar fi fost daca oamenii n-ar fi murit?”, intrebari tabu, fara raspuns concludent, bazate pe caracterul relativ al existentei. Insa, pentru multi, lipsa de ideal, de realizare a lumii, impinge la intrebari de acest tip, raspunsul provocand o ratare apriorica, datorita aparitiei intrebarilor secundare: „Cum de m-am conformat neputintelor vietii?”, „De ce n-am fost ce-am vrut?”. „Totusi, cine discuta cu o scriitoare cu statut de clasic in viata este inevitabil tentat sa-i puna si intrebari indiscrete, sa o ia prin surprindere, sa o determine sa apara fara fard in fata lumii. Ana Blandiana raspunde cu o noblete intangibila acestor provocari”. Intrebarea „Ce-ar fi fost daca...”, implicand devenirea, are un singur raspuns: „Ar fi fost frumos!”, dar, din pacate, acest „frumos” este greu de realizat, datorita inclinatiei omului spre rau, spre pesimism in loc de optimism si bine, lucru congener cu natura sa intrinseca. Continuarea intrebarii se poate multiplica: „Ce-ar fi fost daca nu ar fi fost razboaie?” „Ar fi fost extrem de frumos”, dar razboiaele izbucnesc mereu, la tot pasul. Intrebarea pusa de autoare se poate transforma la infinit, pentru ca ea se poate formula si in urmatorul fel: „Ce-ar fi fost daca longevitatea omului ar fi fost prelungita?”. Raspunsul vine dintr-un spatiu atemporal: „foarte frumos!”. Dar cine are timp sa se ocupe de asemenea lucruri copilaresti, fara importnata? Nimeni. Preocuparile trebuie sa fie „serioase” numai in aparenta, deoarece desfasuratorul temporal, aproape batut in cuie, trebuie respectat: activitatile difera de la o epoca la alta si timpul trece devastator, iremediabil, iar cei care nu au avut curajul sa-si puna intrebarea raman tristi, sau cu o veselie artificiala, inserati in propriul univers iluzoriu, ce nu presupune deschidere, nu presupune nici macar „o raza de soare”. Ideea fundamentala a jocului este aceea de luare in discutie a universului cotidian, de redirectionare a granitelor acestuia, in sensul dorit: omul preia o parte din puterea divina, din actul demiurgic, pentru a-l folosi intr-un scop propriu: omul trebuie sa ramana o fiinta mult mai frumoasa, spiritualizata, mai puternica decat este. Redescoperirea unui univers primordial este mereu prezenta in sensul acestei intrebari. Poate ca aceasta intrebare ofera cheia la intrarea in universul existent in illo tempore, refuzat omului modern, astenizat de atata civilizatie. „Jocul meu (...) nu mai este un joc, ci o maieutica plina de riscuri si de responsabilitati, din care pot decurge nu numai invataminte, ci si suferinte, nu numai semnificatii, ci si salvari.” Tot Ana Blandiana trateaza tema jocului in poezia „Gluma (II)”. „Nu trebuie sa se inteleaga ca poeta exploateaza efectul pe care il are ingenuiteatea feciorelnica asupra unor constiinte mature, rascolite de nostalgia inocentei pierdute.”. Titlul acesteia exprima, prin mimesis in registrul ludic, un act de creatie demiurgica a legilor de aranjare a puzzle-ului dimensional. Pentru a potenta aceasta sugestie in grafica textului se inclina strofele, se numeroteaza aleator, iar secventialitatea lor creeaza un peisaj solar, in care razele de lumina constituie un tablou mirific. Soarele devenise material: „Ploua soare peste mine/ Si ma uda cu lumina/ Eu in joc stropesc cu soare/ Coala zarilor, velina”. Sufletul devine o unda transmateriala, folosita pentru a sterge, prin intermediul unei carpe iluzorii, „lumina” din zari. Dar lumina dispare, expresie a unei lumi dominate de clasicism, iar soarele copilaresc contribuie la conferirea de pete ucenicului vrajitor, care incearca sa structureze lumina dupa alte principii decat cele cunoscute. Zarea, expresie a unui spatiu potential, nu poate fi inghitita: „Zarea as putea s-o-nghit/ Si-ar fi ascunsa bine/ Dar mi-ar lumina tot trupul/ Si-ar putea ghici oricine”. Dar soarele poate sa ramana, pentru a lumina lumea banala, unde doar copiii se pot ocupa de aceste fapte transcendente, de ocultatie a astrului ceresc. O alta opera in care este valorificata tema jocului o reprezinta „Dupa melci”, scrisa de Ion Barbu. Aceasta este un text fictional, deoarece reprezinta o transfigurare verosimila a realitatii, facand parte din ciclul poemelor initiatice, in care procesele de cunoastere tind sa redobandeasca valoarea acelor primordiale, cand incantatiile magice aveau puteri creatoare. Proiectia in spatiul magic este sustinuta prin forma baladesca a discursului poetic. Initial apare copilul nazdravan: „Numai eu rasad mai rau/ Mai nauc, mai natarau/ Dintr-atatia (prin ce har?)/ Ma brodisem sui, hoinar”. Iesirea din matca sugereaza nevoia de compensare a fiintei prin intrare in orizontul nevazut al lumii, in vremurile mitice ale creatiei primordiale. Reconstruirea hartii mitologice determina o adevarata aventura, in care copilul, lipsit de capacitatea de intelegere transcendenta, rateaza cu usurinta, prin predestinare: „Eram mult mai prost pe-atunci...” Primul tablou il prezinta pe eul liric, mai putin voinic decat ceilalti copii, obosit, oprindu-se sa se odihneasca: „Rupt din fuga/ Sub o gluga/ De aluni, pe buturuga/ Odihnii/ Si eu curand”. Energizat de vremea frumoasa, copilul simte dorinta de a se juca, venindu-i astfel ideea de a cauta melcul „bland”, care astepta „Omul sa-l dezgroape”. Faptul ca perceptia lumii se realizeaza in registru ludic traduce intentia poetului de a recrea lumea sub semnul inocentei copilaresti, care „mentine treaza sensibilitatea pentru revelarea adevarurilor primare”. Trecerea de la real la ireal se realizeza prin intermediul unui totem, melcul fiind o fiinta cu o simbolistica profunda, aceea a increatullui ascus in spirala cochiliei, simbol al temporalitatii proiectate spre infinit. Melcul apare ca un pretext de a reconstrui lumea vegetala perfecta, de a o transforma dupa dorinta copilului. Prin invocarea unui totem, copilul se joaca, fara a-si da seama de fragillitatea formelor biologice, cu acest ghem de viata, incercand sa descopere, prin dezghiocarea lui, intregul univers: „Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vargat/ Si ferecat;/ Lasa nopatea din gaoace/ Melc natang, si fa-te-ncoace.” Melcul, prin insasi existenta sa retrasa, reprezinta o ordine naturala, care nu trebuie deranjata, ci ocrotita, pentru ca, in caz contrar, se ajunge la tulburarea ordinii generale, a ierarhiei cosmice, faptele rasfrangandu-se negativ, in cazul unui esec, asuprea initiatului. Copilul joaca aici rolul unui ucenic vrajitor care dezlantuie fortele negative, fara posibilitatea de a lemai opri. Se intra astfel, intr-o zona in care fantasticul desemneaza un univers al imaginatiei copilaresti, creat prin invocarea lumii magice, nepatrunse. Lumea creata de un demiurg fals, fara puterea de a o stapani, este diforma, un bestiar al formelor izvorate dintr-o imaginatie terifianta, amplificand spaimele existentiale ale copilului neexperimentat. Degringolada elementelor naturii este starnita de tulburarea ordinii magice: „Toata noaptea viscoli.../ Inca bine n-ajunsesem/ Ca porni, duium, sa vie/ O vifornita tarzie/ De Paresemi.”. Printr-o simetrie subtila, se produce deplasarea in sens invers, de la ireal la real, in spatiul comun, al faptelor si gesturilor lipsite de stralucire. Singura eterna in acest spatiu este natura, ramasa neschimbata in orizontul cosmic, proiectata in timpul fantastic al unei nopti valpurgice. Fenomenul de „camuflare a sacrului in profan”, de care vorbea Mircea Eliade, se destainuie in aceasta alegorica inlantuire a faptelor: copilul prinde acele „puncte de confluenta” ale sacrului disipat in profan, pentru a deschide, prin descantec, portile taramului celuilalt, magic. In schimb, inevitabilul s-a produs: melcul a murit, „scorojit” de apasarea frigului, iar limba ii este „vanata, sucita”. Crucificarea melcului, ca principiu al biologicului, este totala: el este prins, in „zale reci”, de o „nuia”, iar „o frunza moarta” ii tine loc de mormant. Un fenomen atat de simplu ca moartea nu poate fi eliminat de fiinte cu o putere magica redusa, instinctiva. De aceea, carcasa materiala a melcului se sfarama cu zgomot: „Doua coarne de argint,/ Rasucit, sa faramara.” Amintirea acestei incercari, de a dezlantui magicul, salasluieste de acum numai in memorie: melcul este luat si conservat in podul casei, iar timpul se asterne asupra faptelor tragice, situate, treptat, intr-un trecut indepartat: „Iarna coarnele se frang,/ Melc natang,/ Melc natang!”. Prin urmare, in poemul „Dupa melci” asistam la o reiterare, in forma ludica, a mitului nemuririi din epopeea akkadiano-sumeriana. Opera lui Ion Barbu, in comparatie cu cea a lui Tudor Arghezi, un alt autor care a valorificat tema jocului in operele sale, prezinta similitudini si diferente: amandoi scriitorii proclama estetica uratului in poemele lor, tratand puterea cuvantului primordial, al logos-ului. La amandoi poetii, aspectul ludic al poemelor este evident, cei doi considerand creatia a fi atat un joc, cat si un mestesug. In timp ce la Barbu, tema joculuui este un camuflaj pentru tema initierii si cunoasterii, la Tudor Arghezi, aceasta ascunde tema creatiei; totusi, jocul duce la Thanatos in opera lui Barbu. La amandoi autorii, se observa evolutia: la Barbu, personajul se transforma din increat in creat si moare, pe cand la Arghezi, acesta este multifatetat, evoluand pe parcursul operei. Poezia lui Barbu „este inca foarte frumoasa in elevatia ei, intr-o tristeta a marilor probleme, prin nostalgia recilor tinuturi ale eternitatii si printr-un inedit lirism astronomic”, dorind sa fie inteleasa nu numai ca o rasfrangere potentiata, ci si ca un mijloc. Intre forma si continutul ei de intuitii, se introduce o noua diferenta de potential si este una din marile satisfactii pe care ni le rezerva aceasta poezie, faptul de a ghici sub recea armura a unei forme riguroase, flacara unui spirit in suprema tensiune. Elementul ludic in cultura este identificat de catre Johan Huizinga, in cartea sa „Homo ludens”, text nonfictional, scris de catre acesta spre sfarsitul vietii. Pentru a-si sustine demonstratia, autorul abordeaza jocul ca fenomen de cultura (cap. I), urmareste notiunea de joc la nivel lingvistic (cap. II), jocul ca functie creatoare de cultura (cap. III), dupa care jocul este raportat la justitie (cap. IV), la razboi (cap. V), la intelepciune (cap. VI), la poezie (cap. VII), la imaginatie (cap. VIII). Autorul identifica ludicul in filosofie (cap. IX), in arta (cap. X), urmarindu-l in diferite perioade (in Imperiul Roman, in cultura medievala, baroca, renascentista, romantica – cap. XI), iar in ultimul capitol, Johan Huizinga se ocupa de prezenta elementului ludic in lumea moderna. „Jocul...”, spune autorul, „...este o actiune care se desfasoara inlauntrul unor anumite limite de loc, de timp si de sens, intr-o ordine vizibila, dupa reguli acceptate de buna voie si in afara sferei utilitatii sau necesitatii materiale. Starea de spirit a jocului este cea a distragerii si a extazului, fie sacru, fie doar festiv, indiferent daca jocul e consacrare sau divertisment”. Jocul are o componenta sacra, pentru ca zeilor le revine capacitatea de a se situa in afara timpului, de a nu se grabi, pentru ca atemporalul le dainuie in taramurile lor incognoscibile. Activitatile ludice ale omului conduc spre recuperare a starii initiale: „Este aproape cu neputinta de tagaduit ca din aceasta sfera a jocului fac parte, in mod ca si firesc, toate activitatile creatiei poetice: impartirea metrica sau ritmica a cuvantarii vorbite sau cantate, gasirea de rime sau asonante nimerite, ascunderea intelesului, constructia artistica a frazei.” Indiferent daca jocul literar duce la constructia unei opere cu viziune mitica, daca are ca tema fapte din preistorie, daca este dramatica, epica sau lirica, scopul lui este unul singur: de a trezi imaginatia, de a capta atentia lectorului. Pentru ca jocul literar sa fie mai bine compus, sarcina ce revine eroului trebuie sa fie cat mai grea, fiind legata de o fagaduinta, aceste motive ducandu-ne cu gandul la un joc agonal. Simbolurile pe care le impun competitia si poezia sunt sacre si artistice. De cele mai multe ori, poezia impune prezentarea unei realitati sacre, existente doar sub forma ermetica in lumea profana. Poezia se exprima prin imagini deosebite fata de cele obisnuite, tocmai pentru ca vizeaza o alta realitate, vizand transfigurarea artistica a ascultatorului. Rolul poeziei se structureaza tocmai pe capacitatea de a transcende universul banal, de a-l recompune in versuri accesibile imaginatiei vizuale a omului. Poezia are rolul de a dezvolta limbajul, de a-i conferi noi valente semantice, conferind o alta viziune aupra lumii. Imaginile poetice sunt compuse, prin intermediul poeziei, ca intr-un joc. Regulile jocului poetic sunt acelea de a descoperi noile fete ale lumii, fara a eluda misterul. Rolul sacru al poeziei indeplineste o functie totemica, generalizatoare, stabilind punti de legatura cu universul arhaic, cufundat in uitare in lumea contemporana. Jocul poeziei devine, in acest context, un regres ad infinitum, largeste granitele lumii, confera o elevatie a spiritului deasupra spatiului inchis tridimensional. Jocul de-a poezia devine un joc atemporal, o metafora a lumii fara limite, a lumii care se afla deasupra realului obisnuit. Aceasta lume poate fi definita ca un supraunivers, ce le contine pe toate celelalte. Poezia permite accesul, pe o filiera transcendenta, in aceasta noua lume. Jocul in literatura este jocul cu literatura. Iar jocurile literaturii sunt jocurile vietii. Ideea ca scriitorul e acel adult care, prin activitatea sa, incearca sa redevina copil e banala. Tocmai principiul creator al jocului ne arata ce se ascunde dincolo de aceasta banalitate. Bibliografie: Soare, Hadrian; Soare, Gheorge, Limba si literatura romana, (Pitesti, Editura Carminis, 2001, 528 pagini). Sindrilaru, Florin; Craciun, Gheorge, Mari teme literare, dictionar-antologie de texte, (Pitesti, Editura Paralela 45, 2005, 454 pagini). Mirea, Doinita, Teoria literaturii, (Constanta, Editura Steaua Nordului, 2005, 192 pagini). Stefanescu, Alex, Istoria literaturii romane contemporane 1941-2000, (Bucuresti, Editura Masina de scris, 2005, 1175 pagini). Calinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, (Bucuresti, Editura Minerva, 1982, 1060 pagini). Huizinga, Johan, Homo ludens”, (Bucuresti, Editura Humanitas, 2003, 328 de pagini). Costache, Adrian; Ionita, Florin; Lascar, M. N.; Savoiu, Adrian, Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a IX-a, (Bucuresti, Grupul Editorial Art, 2004, 208 pagini). Blandiana, Ana, Autoportret cu palimpsest (Bucuresti, Editura Eminescu, 1986, 192 pagini). Arghezi, Tudor, Stihuri (Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1974, 324 pagini). Huizinga, Johan, Homo ludens (Bucuresti, Ed. Humanitas, 2003, 328 de pagini, paginile 37, 38). Arghezi, Tudor, Stihuri (Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1974, 324 pagini, pagina numarul 234); Idem 2. Idem 2. Idem 2. Idem 2. Idem 2. Idem 2. Calinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (Bucuresti, Editura Minerva, 1982, 1060 pagini, pagina numarul 809). Stefanescu, Alex, Istoria literaturii romane contemporane 1941-2000 (Editura Masina de scris, 2005, 1175 pagini, pagina numarul 397). Stefanescu, Alex, Istoria literaturii romane contemporane 1941-2000 (Editura Masina de scris, 2005, 1175 pagini, pagina numarul 402). Blandiana, Ana, Autoportret cu palimpsest (Bucuresti, Editura Eminescu, 1986, 192 pagini, pagina numarul 51) Stefanescu, Alex, Istoria literaturii romane contemporane 1941-2000 (Bucuresti, Editura Masina de scris, 2005, 1175 pagini, pagina numarul 398). Costache, Adrian; Ionita, Florin; Lascar, M. N.; Savoiu, Adrian, Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a IX-a, (Bucuresti, Grupul Editorial Art, 2004, 208 pagini, pagina numarul 15). Costache, Adrian; Ionita, Florin; Lascar, M. N.; Savoiu, Adrian, Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a IX-a,( Bucuresti, Grupul Editorial Art, 2004, paginile 15, 16). Mincu, Marin, Costache, Adrian; Ionita, Florin; Lascar, M. N.; Savoiu, Adrian, Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a IX-a, Grupul Editorial Art, Bucuresti, 2004, 208 pagini, pagina numarul 16. Costache, Adrian; Ionita, Florin; Lascar, M. N.; Savoiu, Adrian, Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a IX-a, Grupul Editorial Art, Bucuresti, 2004, 208 pagini, pagina numarul 17. Costache, Adrian; Ionita, Florin; Lascar, M. N.; Savoiu, Adrian, Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a IX-a, Grupul Editorial Art, Bucuresti, 2004, 208 pagini, pagina numarul 18. Costache, Adrian; Ionita, Florin; Lascar, M. N.; Savoiu, Adrian, Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a IX-a, Grupul Editorial Art, Bucuresti, 2004, 208 pagini, pagina numarul 19. Calinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini pana in present (Bucuresti, Editura Minerva, 1982, 1060 pagini, pagina numarul 892. Huizinga, Johan, Homo ludens (Bucuresti, Ed. Humanitas, 2003, 328 de pagini, pagina 196). Huizinga, Johan, Homo ludens (Bucuresti, Ed. Humanitas, 2003, 328 de pagini, pagina 208). 쥁@