Referat Evolutia Artei Dramatice In Literatura Romana

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Evolutia Artei Dramatice In Literatura Romana si de asemenea puteti face Download Referat Evolutia artei dramatice in literatura romana

Citeste fragmente din Referat Evolutia Artei Dramatice In Literatura Romana

Evoluţia artei dramatice în literatura română Apărută din cele mai vechi timpuri, la popoarele antice ale lumii, arta teatrală s-a dovedit una din cele mai îndrăgite progenituri ale literaturii. Ca mod de comunicare, jocul teatral pare a fi unul dintre cele mai vechi, el putând fi observat nu numai la oameni, dar şi la unele premiate, deci imitarea unor anumite lucruri, fiinţe nu este o acţiune care necesită un efort intelectual ridicat. Dar jocul teatral nu este nici pe departe un reflex automat, el se naşte din necesitatea umană de comunicare şi evoluează pe baza nevoii de dezvoltare a raţiunii şi simţirii. Teatrul îşi creează un microunivers propriu, în care dramaturgul se substituie naturii creând personaje şi locuri, făcând din vis realitate, punând în faţa spectatorilor o lume nouă, uneori complet diferită ce cea reală. Actorii dau naştere personajelor plăsmuite în imaginaţia dramaturgului, un adevărat Prometeu care creează viaţă din nimic. Nu putem aprecia exact când au apărut primele reprezentaţii teatrale, definiţia jocului teatral ne lasă în umbră, ea categorisind drept teatru orice manifestare imitatoare care lasă impresia unui joc imaginar, ori astfel de manifestări au fost întâlnite încă dinaintea apariţiei Homo Sapiens. Ce putem aprecia ca sigur este faptul că manifestările teatrale au luat avânt în vremea Greciei antice, când s-au cristalizat primele genuri ale stilului dramatic. În Atena antică s-au format primii dramaturgi precum Aristophan, Sofocle, Horaţiu filozofi greci care au observat predilecţia oamenilor pentru reprezentările teatrale. La noi în ţară teatrul are rădăcini la fel de vechi ca şi teatrul grecesc, dar spre deosebire de acesta piesele au un caracter laic, ele fiind create de oamenii din popor şi cizelate pe parcursul vremii. Lipsa unui artist care să fi pus bazele pieselor de teatru a dus la un caracter oarecum spartan al acestora, ele nefiind cizelate precum cele ale marilor dramaturgi precum Alecsandri sau Caragiale, cu toate acestea ele au fost savurate de-a lungul secolelor de publicul format din oameni din popor, care vedeau în astfel de jocuri teatrale o alinare a durerilor şi o rază de speranţă. Această manifestare s-a concretizat în teatrul popular, cea mai veche formă de artă dramatică din ţara noastră. Teatrul popular reprezintă totalitatea producţiilor dramatice populare, incluzând drama rituală. Jocurile cu măşti, drama liturgică, teatrul de haiduci, teatrul cu subiecte istorice. Pe teritoriul ţării noastre elemente de artă teatrală au existat în cadrul riturilor arhaice cu mult înainte de contactul cu civilizaţia greacă şi romană. În substratul traco-dac au pătruns cu timpul scheme, subiect, teme şi chiar eroi ai mitologiilor elene şi latine, în special ale antesteriilor păgâne, ale sionisiacilor, saturnaliilor şi kalendelor. Primele forme de dramă rituală au fost cele referitoare la vânătoarea primitivă. Acestora le-au urmat jocurile crescătorilor de animale şi apoi cele cu caracter agrar, care foloseau măşti vegetale şi antropomorfe, reprezentând demoni ai vegetaţiei, personificând primăvara (ca în Paparuda) sau referindu-se la rituri ale fertilităţii solului (precum Căluşul, Cucii). Cultul morţilor a generat o altă categrie de jocuri rituale: jocurile grupurilor de bărbaţi, care întruchipau, deghizându-se, spiritele strămoşilor. Cu timpul, toate aceste forme ale dramei rituale şi-au pierdut sensurile iniţiale, accentuându-se caracterul ludic. Rudimente ale câtorva drame rituale, Căluşui (Căluşarii), Caloianul, Paparuda, s-au păstrat până în zilele noastre. Dimitrie Cantemir menţionează în Descrierea Moldovei puterea magică, terapeutică, ce se atribuia jocului ritual al Căluşului. Elementele teatrale arhaice din jocul Căluşului sunt: măştile de pânză albă ale căluşarilor, masca mutului, mimarea luptei cu toiagele şi interdicţia de a vorbi în timpul jocului. În ceea ce priveşte vechimea, s-ar putea să existe o legătură între jocul Căluşului şi dansul ritual de origine tracă kolovrismos, descris de Xenophon, dans al cărui rost era de asemenea vindecarea bolilor. O variantă a căiuţului poate fi considerată drama rituală Crăiţele, existentă la românii din Timoc, cu funcţii magice, de fertilitate, fecunditate şi profilaxie. Obiceiul Caloianul (Scaloianul, Ududoiul) simbolizează sacrificiile umane făcute divinităţilor fenomenelor atmosferice, precum a le capta binevoinţa. La ceremonia rituală a Caloianului, care se practică în timpul perioadelor de secetă, participă, de regulă, numai femeile şi fetele. Acest fapt, asociat cu prezenţa unui simbol falic, arată că este vorba de o magie practicată şi în vederea fecundităţii. Ceremonialul constă în îngroparea unei păpuşi de lut (Caloianul) la marginea unui lan de grâu, sau în punerea acesteea într-un sicriu lăsat să plutească pe o apă curgătoare. Caloianului i se atribuie rolul de ajutor al Sf. Ilie. Simbioza dintre elementele păgâne şi cele creştine constă în faptul că denumirea obiceiului este luată din calendarul creştin, în timp ce forma şi conţinutul său relevă un rit anterior creştinismului. Un ritual de secetă este şi Paparuda sau Paparudele, în care se utilizează dansul mimic şi măştile fitomorfe, combinate cu elemente de magie homeopatică (udatul cu apă al paparudelor). Caloianul (păpuşa de lut), cămaşa ciumei (momâia de paie îngropată în cămaşa de in, care era aprinsă pentru stăvilirea molimei), Uitata (păpuşa din colac împletit dăruită pentru pomana morţilor) sunt simboluri ale unor străvechi practici teatrale. Cele mai vechi jocuri cu mâşti au fost cele ce ţineau la tracii sud şi nord-dunăreni, de sărbătorile solstiţiului de iarnă şi ale echinocţiului de primăvară şi toamnă. Creştinismul încearcă să combată jocurile cu măşti, travestirile de orice fel fiind interzise încă de la Sinodul al VI-lea (Constantinopol 692). Cu timpul, o parte din obiceiurile creştine au fost contaminate de rituri precreştine, în aşa măsură încât ele devin mai mult laice decât religioase. Tematica jocurilor cu măşti a evoluat de la faza ritual-spectaculară spre spectacolul fără rit axat spre creaţia mimo-dramatică şi apoi spre cea fono-dramatică. Capre (Ţurca, Brezaia) este jocul care prezintă ponderea cea mai mare în cadrul sprectacolelor cu măşti ale Anului Nou. Se întâlneşte pe tot cuprinsul ţării, dar cu o frecvenţă şi o varietate tipologică sporite în Moldova. Descinzînd din travestirile animaliere proprii culturilor vânătoreşti, imaginea caprei a pătruns în jocurile cu măşti din epoca feudală şi continuă să apară şi astăzi în contextul unor petreceri populare, cu deosebire în cele de la Anul nou. Prima fază de trecre a dramei rituale către teatru este prezentarea dramatică a unor episoade lucide. Substratul magic, ce atribuia Caprei rostul de a influenţa pozitiv vânătoarea şi căreia i se substituie în societatea de agricultori un rol fertilizator, este înlocuit acum prin explicarea acţiunii mimetice, văduvită însă de sensurile iniţiale. De regulă, spectacolul cuprinde o parte introductivă, descriptivă (în care se schiţează portretul măştii), urmată de moarte aparentă a animalului şi reînvierea acestuia prin descântecul Blojului (Moşului, Ciobanului, Urâtului) care-l însoţeşte. Textul Poetic prezintă vădite înrâuriri ale cântecului liric, strigăturii, descântecului şi este posterior pantomimei. Masca propriu-zisă, construită din lemn cu maxilarul inferior mobil, iniţial stilizată, se transformă dintr-un element de recuzită teatrală într-un obiect decorativ, fiind împodobită excesiv cu mărgele , hurmuz. Panglici, oglinzi, flori de hârtie, clopoţei. Acest obicei a exercitat o puternică influenţă asupra tuturor jocurilor cu măşti, care reproduc, în general, aceeaşi acţiune: Berbecii, Boul, Cerbul, Ţapul, Cămila, Leul, Struţul, Păunul etc. În schimb, Calul şi Ursul – primul având la noi o arie de răspândire ce nu depăşeşte spaţiul moldovenesc prezintă similitudini cu jocul Caprei sau al Cerbului numai în cazuri izolate. O formă derivată a Caprei de la Anul Nou este jocul, cu acelaşi nume, ce se practică la priveghi cu scopul de a crea o atmosferă de bună-dispoziţie în serile premergătoare despărţirii de cel răposat. Moşnegii (Uncheşii, Urâţii) sunt jocuri cu măşti antropomorfe ce provin din riturile arhaice de cinstire a morţilor. În jocurile de priveghi din Sud-ul Moldovei (Vrancea), dar şi în acelea din Oltenia sau Maramureş, măştile Uncheşilor reprezintă pe bătrânii înţelepţi ai obştei, reîntorşi în sat să peptreacă în noaptea de priveghi. Izolaţi de ritul iniţial şi incluşi în jocurile ţărăneşti cu măşti de la Anul Nou, Moşnegii devin în epoca feudală, reprezentanţi ai comicului popular, echivalând cu măscăricii spectacolelor de burg. Diversificată, imaginea arhaică a unchiaşului stă la baza ceării a numeroase personaje: Moşnegii cu tigve din jocul Cucilor, Blojul din jocul Căluşarilor, Moşul şi baba din jocurile Caprei şi al Ursului ... Jocul Cucilor este pomenit pentru prima oară de Dosoftei în Viaţa şi petrecerea Svinţilor fiind asemănat cu un spectacol popular grecesc, prilejuit de sărbătoarea Katagonghion. Obiceiul se practică şi astăzi în mai multe localităţi din Oltenia şi Muntenia, acţiunea sa referindu-se la căsătoria dintre un cioban şi o ciobăniţă sau dintre un ţăran şi o ţărancă. După căsătorie, din motive diferite, soţul este ucis şi apoi prohodit parodistic de un „preot”. Scena se încheie cu învierea celui mort. Cucilor li se stribuie o origine tracă. Peste acest joc trac a fost posibilă o suprapunere de elemente greceşti antice (dionosiace) sau de elemente slave (cultul zeului Cupala). Din spectacolul păgân, ce însoţe a solstiţiul de iarnă, Cucii devine un joc semireligios ce se practică la lăsatul secululi (echinocţiul de primăvară). Actualmente, spectacolul s-a laicizat, devenind un alai popular. Principale tipuri de măşti specifice acestui obicei sunt cele arhaice, confecţionate din „traistele de cai” sau din piele („cheile” – simple obrăzare), şi cele de dată mai recentă – „tigvele” şi „chipurile” (măşti montante, ca nişte sorcove imense). De la formele cele mai simple cu două-trei personaje, jocurile cu măşti au evoluat spre forme mai complexe, cu cetele de colindători (alaiuri). Numele generic al acestora este variat: ceată, crilă, bandă (bantă), partie, malancă. Denumirile grupurilor provin, de asemenea, şi de la măştile mai importante în jurul cărora s-au constituit alaiurile: Capra, Căiuţii, Ursarii, Arnăuţii, Damele etc. Unele cete aveau caracterul confreriilor ludice (spre exemplu Toana transilvăneană), altele derivă din organizaţii paramilitare (Hurta bucovineană). Deosebirea constă în aceea că organizaţiile paramilitare funcţionau tot anul, în vreme ce confreriile se destrămau, de obicei, după colindat. După stuctura şi funcţia lor ludică, cetele pot fi: ce copii (Căpriţa copiilor, Căiuţii copiilor), de fete (Drăgaica), de feciori (cele mai numeroase alaiuri cu măşti), de însurăţei (Malanca, Giamala) şi de vârstnici (Moşnegii, Munţii, Urâţii). În Evul Mediu, când intervenţia bisericii în spectacolele populare devine imensă, jocurilor cu măşti le sunt opuse forme de manifestare ale teatrului religios. Cultivată mai întâi de dascăli şi dieci, drama liturgică a fost susţinută de boierime şi domnitori, pentru ca în cele din urmă să fie adoptată şi de mase. La români, drama liturgică pătrunde mai târziu, fenomenul fiind vădit înrâurit de teatrul popular apusean, în special de cel german şi maghiar. Autorii acestui tip de teatru s-au inspirat din evangheliile apocrife, legendele hagiografice, cântecele de vitejue şi chiar din romanele populare. Spectacolele care alcătuiesc repertoriul dramei religiase sunt: Irozii, Mironosiţele, Adam şi Eva (Jocul cu pomul) şi Lăzărelul. Cunoscută în cea mai mare parte a Moldovei, drama Irozii sau Vicleimul circulă în Muntenia şi sub numele de Tăierile iar în Transilvania, alături de varianta Viflaimul, apar denumirile Craii sau Magii. Existenţa dramei este menţionată de Miron Costin încă din secolul al XVII-lea. În Transilvania, acest teatru a cunoscut o puternică înflorire datorită interesului arătat de clerul local, şi şcolile din Şcheii Braşovului, din Sibiu şi Blaj, dar şi datorită influenţei dramelor populare ale secuilor şi saşilor. În Moldova şi în Banat pătrunderea Vicleimului a fost probabil, impulsionată de ruteni, polonezi şi ,respectiv, de sârbi. Tributară, din punct de vedere tematic, în foarte mare măsură, textului evanghelic, piesa Irozii cuprinde următoarele episoade: naşterea lui Iisus Hristos, călătoria magilor, adorarea pruncului şi ucidera pruncilor de către Irod. În varianta moldovenească a Vicleimului apare un personaj neîntâlnit în celelalte, harapu, a cărui tentativă de a-l ucide pe Irod sporeşte dramatismul acţiunii. Intervenţiile pline de umor ale personajelor laice (ciobanii) precum şi numărul mare de colinde pâtrunse în repertoriul Irozilor sunt factorii care au contribuit din plin la folclorizarea acestei reprezentări teatrale. Vicleimul a constituit, de asemenea, un foarte bun mijloc de popularizare a psalmilor lui Dosoftei. În ţinutul Săliştei se joacă Mironosiţele, piesă religioasă considerată drept unicul „misstere de la passion” din dramaturgia noastră. Asemănarea cu misterele apusene de tipul Die Marie am grabe (Maria la mormânt) sau Marienklage (Plângerea Mariei) este evidentă. Totuşi punctul de plecare al acestei reprezentări teatrale îl constituie un poem dramatic de creaţie locală al cărui autor este de obicei cunoscut. Acţiunea descrie plângerea mironosiţelor la mormântul lui Iisus şi reînvierea acestuia. Drama religioasă Lăzărelul cunoscută astăzi doar în câteva zone ale Munteniei şi la românii din Sud-ul Dunării are la bază un obicei ancestral, simbolizând reînvierea naturii şi a fost răspândită cândva în toată Paninsula Balcanică. Povestea morţii lul Lazăr şi plângerea lui de către Lăzăriţe amintesc riturile orientale, evocând figurile lui Osiris, Atys sau Adonis. Treptat, Lăzărelul a devenit o colindă de Florii, pierzându-şi caracterul dramatic iniţial. În Transilvania a circulat sporadic drama religioasă Adam şi Eva sau Jocul cu pomul, care este, de fapt, traducerea românească a piesei Paradeisspiel (Jocul Raiului), imbogăţită cu colinde autohtone. În cartierele mărginaşe ale marilor oraşe, în oreşele mici şi chiar în localităţile rurale s-a dezvoltat teatrul de umbre şi de păpuşi. Spectacolele româneşti de acest gen sunt vădit influenţate de teatrul de pâpuşi oriental, în special de piesele ale căror erou era turcul Karagöz, precum şi de reprezentările similare ale polonezilor şi ucrainienilor. „Chivotul” păpuşilor de forma „eslei” (Vertep-ul ukrainian) sau a „colibei” (szopka poloneză), apărea în de obşte alături de „tacâmul” Irozilor, drama liturgică fiind însoţită de spectacolul laic. Personajele care participă la realizarea jocului Paiaţa, moş Ghiorghe, Iaurgiul, Bragagiul, vânătorul , ursarul popa etc adaugă în variantele moldoveneşti pe Gaciţa şi Napoleon Bonaparte. Păpuşile folosesc o limbă pestriţă, în care idiotismele, neologismele neasimilate, provincialismele şi barbarismele abundă, contribuind la satirizarea personajellor. Paiaţa (Vasilache) reprezintă înţelepciunea populară şi poate fi comparată cu vestitele păpuşi Petruşka şi Kuparek. Prin spiritul lui satiric, acest teatru a dat mult de furcă autorităţilor, variantele cele mai cunoscute şi unitare ale teatrului de păpuşi sunt comunicate de G. Dem. Teodorescu, pentru Muntenia şi T.T. Burada pentru Moldova. Spectacolele populare de acest gen vor fi existat şi în Transilvania, dar culegerile folclorice de aici nu le consemnează. Pe o anumită treaptă de evoluţie a teatrului popular, eroul mitic este înlocuit prin eroul social (haiducul). În secolul al XIX-lea, haiducii se bucură de o mare popularitate în rândul maselor şi inspiră numeroase creaţii folclorice (cântece lirice, balade,poveşti). Aşa se explică şi succesul deosebit al piesei lui Matei Millo şi I. Anestin, Jianul căpitan de hoţi, jucată în Moldova în jurul anului 1850. Pătrunderea acestei creaţii culte în mediile săteşti, folclorizarea ei, a dus la simplificarea piesei, păstrându-se, însă, aproape intactă, structura. Asemenea altor reprezentări dramatice populare, teatrul de haiduci este o formă de artă sincretică la realizarea căreia contribuie şi gesturile, mimica şi costumaţia. În afara unor cântece populare ca Foaie verde măr domnesc, Eu mă duc, codrul rămâne, Jelui-m-aş şi n-am cui, sunt puse în circulaţie, pe această cale melodii ce amintesc de creaţia lui Al. Fletchtenmacher, Ed. Caudella, sau de romanţele, cântecele ostăşeşti şi imnurile şcolare ale vremii. Drama este liniară, cu un decor sumar, iar vocabularul abundă în expresii deformate, mai ales prin lipsa de asimilare a neologismelor. Pe schema apectacolului cu Iancu Juanu s-a constituit întregul repertoriu al teatrului de haiduci şi de hoţi, care cuprinde astăzi un mare număr de nume: Bujor, Groza, Gruia, Novac, Păunaş, Radu, Roşu, Coroi, Dragul Florilor, Făgurel, Grigoraş, Merişor, Palenciuc, Terente, Trandafir ... Teatrul de haiduci cunoaşte în prezent o maximă înflorire în Moldova. Inspirată de ceremonialul nunţilor săteşti, Piesa Nunta ţărănească este o creaţie laică, aria ei de răspândire fiind, cu precădere, jumătatea de Nord a Moldovei. Prima variantă cunoscută datează din anul 1885 şi a fost culeasă din Bucium-Iaşi. Contaminate de teatrul de haiduci, unele variante ale Nunţii ţărăneşti au devenit prolixe, supralicitând burlescul acţiunii. Sub impresia Războiului de Independenţă din 1877 a luat naştere piesa Predarea lui Osman sau Căderea Plevnei, după modelul căreia s-au creat şi celelalte reprezentări dramartice care alcătuiesc repertoriul teatrului istoric popular. Acţiunea pune faţă în faţă oştirile române reprezentate prin generalii Sofronie, Cernat, Cerchez şi cele turceşti în fruntea cărora se află Ali-Paşa, Abu-Suliman şi Osman-Paşa. Replicile personajelor alternează cu imnuri ostăşeşti (Fiii României, Deşteaptă-te, române!) sau cu cântece de căinare a turcilor (O, aman Osman, Bazülderim). După Primul Război Mondial, pe tiparul Căderii Plevnei este creată piesa Pacea Generală (Incheierea păcii sau Masa verde), de această dată românii fiind puşi să dialogheze cu nemţii sau austriecii. Unele variante imaginează încheierea tratului de de la Versailles, între personaje numărându-se câte un reprezentant al fiecarei ţări participante la conflagraţia din 1914-1918. In fine, din aceeaşi zonă folclorică cuprinsă între Bârlad. Fălticeni, Târgu Neamţ şi Roman s-a ivit după Cel de-al Doilea Război Mondial, Banta capitulării sau Căderea Berlinului. Monotonia acţiunii, lipsa de acurateţe şi de şlefuire a textelor, la care se adaugă şi ascendentul puternicii tradiţii a teatrului de haiduci sunt factorii care au determinat o mică popularitate a acestor piese. Un loc aparte în cadrul teatrului istoric îl ocupă drama Cântare verş la Constantin inspirată de tragicul sfârşit al lui Constantin Brâncoveanul, creaţie a minerilor din regiunea Baia Mare. Ceata reprezenta, la Anul Nou, uneltirea boierilor la curtea otomană şi ucidera domnitorului muntean.Intrată în circulaţie la mijlocul secolului al XIX-lea, această dramă nu se mai joacă astăzi în Transilvania. În schimb, în Moldova, este semnalată în mai multe localităţi piesa Brâncovenii, generată de aceleaşi evenimente, dar independentă de spectacolul transilvănean. Vasta răspândire a dramaturgiei folclorice a dus la apariţia şi dezvoltarea şi a altor forme teatrale. Se cunosc, astfel, piese populare, cum ar fi: Barbu Lăutarul, Movila lui Burcel, Făt Frumos, Stejarul din Borzeşti, rezultate din folclorizarea unor creaţii culte. La acest proces au contribuit în mare măsură şi elevii, realizatorii cu predilecţie ai spectacolelor amintite. Relaţiile ce se stabilesc între teatrul popular şi alte specii folclorice se rezumă. De regulă, la includerea unor doine, cântece propriu-zise, strigături şi chiar descântece în structura reprezentărilor dramatice respective. Interferenţa cu creaţiile culte, însă, este reciprocă. Şi unele din comediile lui V. Alecsandi şi Matei Millo se resimt puternic de influenţa teatrului popular de păpuşi tot aşa cum multe dintre spectacolele de teatru popular poartă amprenta literaturii scrise. Piesele ce alcătuiesc repertoriul teatrului popular continuă să se bucure de multă preţuire şi conferă sărbătorilor de iarnă o strălucire unică. Trecând de la teatrul popular la teatrul cult, observăm că acesta din urmă a apărut mult mai târziu decât primul şi coexistă acum cu acesta. Primele manifestări ale teatrului cult s-au concretizat în încercările de adaptare a pieselor străine, în special a celor franceze la limba şi obiceiurile româneşti. Printre primele încercări de acest gen s-au remarcat cele ale lui Gheorghe Asachi. Printre adaptările sale, cea mai cunoscută a fost Mirtil şi Hloe de Florian, după Gessner, pe care scriitorul mărturiseşte că a folosit-o pentru a demonstra virtuţile limbii române. Asachi este direct influenţat de literatura dramatică a lui Aug. von Kotzebue, din care a tradus şi localizat câteva piese: Lapeirus, jucată de elevii Conservatorului în 1837, Văduva vicleană sau Temperamentele, Pedagogul, Fiul pierdut. Activitatea dramatică originală a lui Asachi începe destul de târziu, ăn 1834, cu prezentarea compoziţiei Serbarea păstorilor moldoveni şi a piesei Dragoş, întâiul domn suveran al Moldovei. Piesele care au urmat, Înturnarea plăieşui din Anglia (1850), Turnul Butului, Voichiţa de Românie, Elena Dragoş de Moldavia (1863), Petru I, ţarul Rusiei, la Iaşi (1868) şi Desperaţia unui eremit (1863) nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor, ele fiind mai mult un semn de patriotism, prin care Asachi aducea aminte de istoria zbuciumată a românilor. Contribuţia lui Gh. Asachi la patrimoniul cultural românesc s-a manifestat şi indirect, el fiind îndrumătorul lui Matei Millo, cel mai bun actor român din secolul al XIX-lea, autor de piese dramatice şi deschizător de drumuri în arta teatrală. El a compus prima operetă română, Baba Hârca, a cărei premieră a avut loc la 26 decembrie 1848. Creaţia sa literară s-a legat stric de meseria sa de actor, însă lucrările sale s-au bucurat de o mai mică popularitate decât talentul său actoricesc. Talentului interpretativ al lui Matei Millo i se datorează apariţia unor piese ale lui Vasile Alecscndri care a creat personaje special pentru acest talentat actor român. Dar lăsând premergătorii teatrului românesc să îşi primească gloria cuvenită, nu putem să nu ajungem la adevăraţii întemeietori a dramaturgiei româneşti, titani ai literelor precum Vasile Alecsandri, I. L.Caragiale sau, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Barbu Delavrancea. Dacă ar fi să o luăm în ordine cronologică, dar şi în ordinea aportului adus la formarea artei teatrale în România, nu am putea omite pe Vasile Alecsandri, om politic, prozator, poet şi dramaturg, omul care a pus bazele teatrului naţional românesc. Când Alecsandri ajungea, în 1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, dramaturigia autohtonă se afla, în pofida unor meritorii încercări într-un stadiu de început. Constatând penuria de piese originale, sufocate, câte erau, de concurenţa multelor tălmaciri, el se însărcinează să creeze anume un repertoriu de piese româneşti. Demersul său e mai întâi de ordin cultural. Dramaturgul practică, mărturisit şi cu tot din adindul, o artă cu tendinţă morală, dar şi de imediată eficienţă politică, contribuind şi el la înfierbântarea spiritelor în preajma revoluţiei de la 1848. Epoca e colorată de contraste, iar scriitorul, care e un satiric indulgent şi şugubăţ o fixează într-o amplă panoramă comică, unde se amestecă şi se înfruntă moravuri şi năravuri pitoreşti, tipuri şi personaje originale, un amalgam de patimi, vechi şi noi, şi de figuri curioase, dintre acelea ce răsar şi se înmulţesc într-o perioadă de adânci frământări şi prefaceri sociale. O piesă reprezentativă este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului (1844). E înfăţişat aici un proces între două generaţii, arbitrat de un moderat, care, de fapt, nu e altul decât autorul, indecis la început între a amenda inerţiile şi opacitatea conservatorismului ruginit, sau a lua în derâdere ridicolele stridente care decurg din imitarea cu orice preţ a manierelor occidentale, dar optând până la urmă, pentru bunul şimţ şi înţelepciunea bătrânească, patriarhală, a boierului Enache Damian. Cosmopolitismul, dispreţul pentru tot ce e românesc îl irită şi îl îngrijorează pe dramaturg, tot aşa cum mai târziu va fi mâhnit constatând fie trădarea, fie degradarea vechilor idealuri paşoptiste. Personaje plăsmuite de-a lungul câtorva decenii, în scenă păşesc, rând pe rând, tot soiul de paraziţi, de parveniţi, ciocoi (ca Lipicescu din Boieri şi ciocoi), demagogi politici (Clevetici ultrademagogul, Tribunescu), combaterile ostile oricăror înoiri (Sandu Napoilă ultraretrogradul), pedanţi latinişti (Galuscus din Rusaliile în satul lui Cremine), postulanţi (Millo director sau Mania posturilor), cucoane cam trecute, dar împopoţonate cu ifose franţuzite (precum Gahiţa Rozmarinovici din Iorgu de la Sadagura, cucoana Chiriţa), străini cărora scriitorul, într-o regretabilă dispoziţie şovină, le pune în cârcă mai toate păcatele. Apar, tot odată şi boieri vechi de ţară, oameni de nădejde (Stâlpenanu din Boieri şi Ciocoi), sau ţărani puşi pe şotii, mereu cu zâmbetul pe buze (precum Nunta ţărănească). Corupţia din politică şi administraţie, mascarada parlamentară sunt sancţionate de scriitor, care găseşte puritate în special la sate. La ţară, viaţa i se pare trandafirie şi surâzătoare, acolo are loc câte o idilă, cu aer pastoral, în care îndrăgostiţii triumfă în ciuda oricăror piedici. O înduioşătoare, dar ireală concordie ţine înfrăţiţi pe boieri şi ţărani (Nunta ţărăneasce, Cinel-Cinel), toate relele fiind puse pe seama veneticilor, arendaşi şi cămătari (Lipitorile satelor). Debutând în 1840 cu Farmazonul din Hârlău, Alecsandri compune la început piese facile, cu o mişcare vodevilistică şi bufonă, speculând mai mult comicul de situaţii, adesea frivol, fără prea multă inventivitate, operete (Crai nou, Scara mâţei, Harţă Răzăşul, Paracliserul sau Florin şi Florica). Sunt în majoritate localizări la realităţile autohtone, autorul adaptând cu destulă dibăcie vodeviluri şi comedii franţuzeşti. El recurge la scriitori precum Molliere, Regnard, Labiche, Rolland şi alţii. În piesele consacrate faimoasei Chiriţa, de pildă, cu multipele ei înfăţisări (Chiriţa în Iaşi su Două fete şi-o neneacă, Chiriţa în provincie, Chiriţa în balon, Cucoana Chiriţa în voiagiu), autorul a profitat de pe urma unor piese ca La Comtesse d’Escarbagnas de Molliere La Fausse Agnes de Destouches. Personajul rămâne totuşi, prin implantarea într-un mediu specific cu moravuri de neconfundat, o creaţie originală, plină de haz, care l-a destinat unei cariere triumfale, aceasta şi datorită unui interpret genial ca Matei Millo, actor care, cu talentul său l-a stimulat mult pe Alecsandri în opera de dramaturg. Chiriţa. prototip al micului proprietar ahtiat să parvină în protipendadă, e o cucoană cu teribile fandoseli cosmopolite, debitând cu candoare un stupefiant jargon franţuzit. Chiriţa poate fi socotită ca o caricaturizare a tendinţelor exagerat sau pretins inovatoare, aşa cum ursuzul şi greoiul Bârzoi încarnează conservatorismul sclerozat în vechi tabieturi şi vrăjmaş oricărei primeniri. În cariera de comediograf a lui Alecsandri personajul Cucoana Chiriţa rămâne cel mai izbutit. Scriitorul e un moralist cu principii de creaţie deduse din normele clasiciste. Alcătuindu-şi „cânticele comice” – fiziologii, de fapt – scriitorul configurează o întreagă galerie de tipuri „contimporane”, unele imortalizând figuri pe cale să dispară (Surugiul, Paraponisitul, Barbu), altele înfăţişând ipochimene (demagogul retrogradul) care nu sunt legate de o anume epocă. Comediile lui Alecsandri sunt structurate în jurul unui caracter, a unei monomanii (gelozie, zgârcenie etc) sau vizează păcate şi neajunsuri care ţin de o anumită apocă. Tehnica e în deobşte de vodevil, asumându-şi faceţea şi ingenuitatea farsei populare. Dialogul, de o mare naturaleţe şi cu un pitoresc nu tocmai subţire este adesea în excese, între care, cu deosebire caricaturizarea vorbirii străinilor. În 1873 apare drama, de care Alecsandi era foarte ataşat, Boieri şi ciocoi, unde se întreprinde o critică a politicianismului vremii, idealizându-se tot o dată vechea boierime de ţară. După 1874, în afara unor localizări, Alecscndri nu mai scrie comedii, totuşi, în 1880 el compune o încântătoare feerie, Sânziana şi Pepelea, de inspiraţie folclorică, dar şi presărată cu tâlcuri şi aluzii politice străvezii. Nici în drame, în cele de până la 1878 (Lipitorile satelor – 1860), de fapt nişte melodrame, comicul nu e absent, convertindu-se insă în grotesc. M de comic şi de tragic (figura stranie a nebunului Cubăr Vodă, surescitat de visuri de mărire petru a deveni spre sfârşit un călugăr fanatic şi răzbunător). Despot este un aventurier mânat de ambiţia încoronârii, care piere nu datorită unui destin potrivnic, ci fiindcă în patima lui pentru putere încalcă legile şi tradiţiile pământene, şi prin abuzuri îşi îndepărtează încrederea celor in jur, dar mai cu seamă a poporului. Ca să-şi mai alunge tristeţea care-l mai vizita din când în când în anii din urmă, Alecsandri se cufundă în lectura unor clasici ai antichităţii (Horaţiu, Ovidiu, Vergiliu), meditând cu o oarecare amărăciune, dar şi cu înţelepţie, la condiţia poetului care, la o vârstă când se cade să renunţe la patimile lumeşti îşi găseşte o nobilă consolare în studiu şi creaţie. Astfel, Fântâna Blanduziei (1883) – o capodoperă a lui Alecscndi, el însuşi un horaţian – e şi o profesiune de credinţă, scriitorul exprimându-şi prin Horaţiu, ca şi prin Ovidiu din drama cu acelaşi nume propriile frământări şi nelinişti. În aceste din urmă scrieri, versificaţia armonioasă, muzicală ajunge la rafinament. În Ovidiu viziunea poetului muribund resuscită idealurile paşoptiste de odinioară. Alăturându-se mişcării paşoptiste de modernizare, uneori chiar forţată, a literaturii şi culturii, în general, a societăţii româneşti, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi-a adus şi el contribuţia la evoluţia artei dramatice, deschizând drumul dramelor istorice, care fară să respecte întru totul buchea cărţii de istorie, trezeau în inimile românilor spiritul patriotic. Atras de virtuţile dramatice ale subiectelor istorice, B. P. Hasdeu are încă din primele manuscrise numeroase încercări de piese inspirate din trecut. În 1862 publică drama Răposatul postelnic, iar în 1868 – Domniţa Ruxanda (aparută în altă versiune cu titlul modificat – Femeia). În prefaţa la Răposatul postelnic Hasdeu se compară cu Sofocle şi cu Shakespeare prin străduinţa de a da vieţii eroilor o valoare general umană, dincolo de determinarea strict istorică. Dar în şirul de drame istorice ale lui Hasdeu, abia Răzvan şi Vidra este o creaţie armonioasă. Ea este în acelaşi timp şi cea dintâi lucrare de valoare în evoluşia dramei istorice româneşti. Prezentată pe scenă în 1867, apărută tot atunci în foiletonul ziarului Perseverenţa şi în volum, piesa purta titlul Răzvan-Vodă. A treia ediţie, din 1869, avea titlul Răzvan şi Vidra, ce se păstrează şi în ediţia a patra din 1995. Drama (Hasdeu o numeşte mai târziu „poemă dramatică în cinci cânturi”) îşi desfăşoară acţiunea în Moldova, la sfârşitul secolului al XVI-lea. Pe un fundal social larg, în care autorul surprinde contradicţiile acestei epoci dominată de nedreptate şi cruzime, se conturează destinul neobişnuit al lui Răzvan, un rob ţigan eliberat care, în ciuda provenienţei umile, ajunge domn al Moldovei. Cele dintâi tablouri ale piesei îl prezintă ca pe un revoltat împotriva asupririi boierilor. Prin semeţia vorbelor şi prin pamfletele lui îi instigă la revoltă pe cei din jur. Ameninţat cu moartea, iar apoi din nou cu robia (pentru un galben luat din punga unui boier), Răzvan este nevoit să ia calea codrului şi, aici, este ales căpitan de haiduci. Acum o cunoaşte pe Vidra, ostatecă de neam nobil, care uitând de prejudecăţi, se îndrăgosteşte de el. Vidra, nepoata boierului Moţoc, născută sub zodia ambiţiilor strămoşilor, desluşeşte în Răzan o energie care nu semăna cu a oamenilor obişnuiţi. Ea îi transmite treptat, cu inteligenţă şi tenacitate, patima măririi. Răzvan părăseşte codrul, intră în armata polonă, unde se remarcă repede ca un bun ostaş. Cu toată ascensiunea, este încă mistuit de sentimente contradictorii. Ca şi Răzăşul şi Vulpoi, deveniţi şi ei din haiduci ostaşi, Răzvan are nostalgia meleagurilor sale. Prins în mrejele Vidrei, el are incă puterea să respingă onorurile nedemne. Dar robit de himera puterii, într-un moment prielnic, răstoarnă pe Aron Vodă şi-i ia tronul. Fostul rob nu era însă pregătit pentru treburile complicate ale ţării şi visul se spulberă repede. Răzvan moare, apărându-şi tronul, zidurile Sucevei, de năvala armatelor leşeşti. Acest final, altul decât cel istoric, purifică în bună parte eroul. De cele întâmplate e acuzată Vidra, femeia aprigă care îl împinsese atât de nesăbuit la domnie. În drama lui, Hasdeu păstrează viziunea paşoptistă asupra evocării trecutului. Tabloul social e permanet şi semnificativ. Personajele, boieri, ţărani, târgoveţi, haiduci, ostaşi, întruchipează mentalitatea, psihologia diferitelor stări sociale şi întreţin în jurul eroului principal un comentariu sugestiv. Hasdeu îşi îndreaptă critica sarcastică spre boierii de felul lui Sbierea şi Başotă. Cu înţelegere şi simpatie el se apropie de cei apăsaţi ca Moş Tănase, Răzăşul şi Vulpoi. Acestora din urmă, şi mai ales lui Moş Tănase, li se dă rolul de raisonneur. Integrate în context istoric şi social, personajele lui Hasdeu au însă o viaţă cu semnificaţie mai generală. Ca nişte adevătaţi eroi romantici, Răzvan şi Vidra trăiesc intens visul măririi, ambiţia puterii şi apoi amărăciunea prăbuşirii. Răzvan, ca şi Ruy Blas al lu V. Hugo, este înzestrat cu însuşiri ce-i dau o nobleţe mai presus de cea a sângelui. Dar rătăcirea lui, într-un moment de răscruce, se dovedeşte până la urmă fatală. Vidra, personaj mai puţin contradictoriu, poate fi considerată nu numai un caracter opus lui Răzvan. Dacă între cei doi nu ar fi existat o asemănare esenţială, acea voinţă de a nu trăi fără glorie, ei nu s-ar fi putut lega atât de strâns. Voluntară, orgolioasă şi malefică în iubirea ei, Vidra este înrudită cu Lady Macbeth, personaj shakespearian. Drama lui Hasdeu, scrisă în versuri, alternează spectaculos impetuozitatea, retorismul tumultos, cu tonurile pline de gravitate şi de lirism. Alte momente au o vioaie tentă comică, de sorginte populară. Răzvan şi Vidra se ridică deasupră modalităţii tradiţionale a dramei paşoptiste. V. Alecsandri şi mai ales Al. Davila şi B. Delavrancea au găsit în piesa lui Hasdeu un model. Cu disponibilitatea scriitorului înclinat în acelaşi timp spre „ideal”, dar şi spre „sarcasm”, Hasdeu încearcă şi o comedie, Orthonerozia (1871-1872) care va purta apoi titlul Trei crai de la răsărit (1879). Este o comedie îndreptată în primul rând împotriva stricătorilor de limbă şi intriga este construită în acest sens. Din cei trei pretendenţi la mâna Mariţei, fiica băcanului Hagi-Pană, este ales Petrică, băiat de prăvălie, „curat român”, ceilalţi doi, copistul Jorj, franţuzit ridicol, şi profesorul Numa Consule, latinist fanatic, fiind respinşi. Piesa este de fapt o comedie de moravuri, cu tipuri sociale înfăţişate, cu luciditate critică, într-o manieră comică superioară celei din vodevilurile lui V. Alecsandri. Personaje ca Hagi-Pană, Mariţa, Jorj premerg pe jupân Dumitrache, Ziţa şi Rică Venturiano din O noapte furtunoasă în care I. L. Caragiale a fost fără îndoială influenţat de comedia lui Hasdeu. După Hasdeu, drama istorică a început sa prindă contur şi să devină din ce în ce mai câutată, tot în această perioadă anumite caracteristici ale dramei culte istorice au pătruns şi în folclorul românesc unde s-au concretizat în teatrul de haiduci. Un pas înainte se constată printr-o mai mare rigurozitate istorică, dar şi printr-o semnificativă îmbunătăţire calitativă a prezentării piesei. Cel care a ilustrat cel mai bine în operele sale istoria patriei, în special pe cea a Moldovei, a fost Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor şi dramaturg care a îmbogăţit patimoniul cultural românesc cu trilogia formată din dramele Apus de soare, Viforul şi Luceafărul. Din pasiunea lui Delavrancea pentru teatru s-au născut şi Irinel, dramatizare după propria-i nuvelă, reprezentată în 1911, drama psihologică A doua conştiinţă o interesantă anticipare a pieselor de factură lirică ale lui Maihai Sebastian şi V.I. Popa, publicată fragmentar în 1914 iar integral abia postum, precum şi piesa Războiul, scrisă cu puţin înaintea morţii şi neterminată. Dramaturgul îşi dăduse însă măsura în trilogia care reînvie istoria Moldovei din prima jumătate a secolului XVI-lea, prin figurile domnitorilor Ştefan cel Mare (Apus de soare), Ştefăniţă (Viforul) şi Petru Rareş (Luceafărul). Continuând o tradiţie mai bine de jumătate de secol a dramei istorice româneşti, Delavrancea aşează în centrul pieselor sale motivul puterii. Ca şi în dramele anterioare, puterea este raportată la interesele ţării. Spre deosebire de predecesorii săi B.P. Hasdeu (Răzvan şi Vidra), V. Alecsndri (Despot Vodă), Al. Davila (Vlaicu-Vodă), Delavrancea scrie o suită de drame, care formează o galerie de portrete paralele. În viziunea autorului, puterea apare în trei ipostaze, simbolizată în trei elemente cosmice diferite: soarele, viforul şi luceafărul. Conflictele dramatice sunt situate în fuincţie de un simbol etic reprezentat de personalitatea lui Ştefan cel Mare. Pentru prima oară în dramaturgia româneacă, monumentalul personaj întruchipare a iubirii de ţară îşi află creatorul inspirat. Cu o intuiţie remarcabilă, dramaturgul alege în Apus de soare zilele din urmă ale lui Ştefan, când acesta, încercat de boală, pândit de zavistnici, rămâne neclintit în voinţa de a lăsa Moldova în mâini bune, aşa cum fusese ea timp de 47 de ani. Presimţindu-şi sfârşitul, voevodul ştie să-şi pecetluiască hotărârea prin biruinţa asupra slăbiciunii sale omeneşti, prin actul de dreptate pe care îl face când pedepseşte aprig pe boierii uzurpatori Ulea, Drăgan şi Stavăr. Legatul credinţei şi slujirii ţării este trecut unui urmaş investit în numele voinţei domnitorului, una cu voinţa Moldovei. În atmosfera curţii, înconjurat cu o dragoste evlavioasă, Ştefan este asemenea unui patriarh care predică în rosturi adânci virtutea strămoşească. El meditează la faptele domniei sale, rememorate cu transfigurare. Voievodul, ca şi Mircea cel Bătrân din Scrisoarea III a lui Eminescu este în acelaşi timp grandios şi simplu. Pentru Doamna Maria, pentru Oana, pentru cei apropiaţi, are gesturi de mare delicateţe. Deşi e bătrân, obosit şi hărţuit de dureri, nu tiranizează pe nimeni. Cu propriile-i suferinţe îşi mărtriseşte, câte o dată sibilinic zburdălniciile tinereţii, dorind iertare şi înţelegere. Apus de soare devine astfel un poem dramatic, un oratoriu închinat marelui domn. Construită printr-o alternanţă de planuri epice, lirice şi dramatice, piesa este o sinteză unică în evoluţia teatrului istoric românesc. În ea converg efluvii romantice, sugestii naturaliste. Înscenarea are autenticitate istorică, psihologică şi contrapunctic, aură mitologică hieratică, precum şi în eposul popular. Delavrancea realizează o armonizare de procedee stilistice care par divergente, topind într-un flux unic naraţiunea dramatică sau elegiacă, meditaţia lirică, notaţia realistă. Acţiunea trece dese ori în plan secund, dramatismul fiind dat de atmosferă. De aceea, cuvintele, rostite în largi monologuri, în dialoguri repezi, li se acordă un rol precumpănitor. Cuvântul are valoare dramatică, este capabil să resuscite trăiri, emoţii intense, fiind, totodată, şi ornamental. Stilizând în genere limbajul popular, autorul obţine sugestia de arhaic datorită nuanţei ceremonioase, întorsăturilor sentenţioase ale exprimării. Graiul personajelor devine alteori simplu, familiar. Delavrancea este mai puţin preocupat de respectarea graiului moldovenesc, de unde unele inadvertenţe a căror impresie se estompează însă graţie structurii muzicale a frazării. În replici, unele extrem de dinamice, sunt folosite, cu o ştiinţă desăvârşită a efectelor retorice, enumerările, repetiţiile, elipsele. Cea de-a doua dramă a trilogiei, Viforul, reprezintă un caracter aflat la antipodul lui Ştefan, pe Ştefăniţă, domnitor despotic, torturat de orgoliu şi neputinţă, om bicisnic, scelerat. Pentru a-şi impune puterea, el are de luptat cu amintirea sfântă a bunicului, cu boierii din grupul lui Luca Arbore, bătrânul hatman care îl slujise cu credinţă pe Ştefan, trebuie să înfrunte pe Oana şi pe Doamna Tana, pe cei ce-l mustră pentru nevrednicie, amintindu-i vitejia şi înţelepciunea lui Ştefan. Egocentric, obsedat de himera puterii, sfidează totul cu nesăbuinţă şi semeţie, ajungând la fapte odioase. Boierii care-i stau în calle sunt înlăturaţi, dar, la fel ca un alt tiran, Al. Lăpuşneanul din nuvela lu C. Negruzzi, Ştefăniţă îşi va primi pedeapsa. El va muri otrăvit chiar de mâna soţiei sale. Viforul este o dramă construită după alte reguli decânt Apus de soare. Personajul nu mai este un erou, iar ritmul poematic nu-şi mai are loc aici. Mai mult decât în piesa anterioară, Delavrancea profită de modelul dramei shakesperiene, al cărei spirit îl atrăsese din tinereţe. Sursa dramaturgului se află în întâmplările de pe scenă; dramaticul, în frământarea sufletească a personajelor. În preajma unui domn dezaxat, sanguinar, fiecare încearcă zadarnic să-şi afle liniştea. Prevestirile, amintirile, devin cu repeziciune fapte, tlburând ordinea firească a vieţii. Ticluitorul răzbunărilor sângeroase este ros şi el de nelinişte, încordarea lui atinge uneori paroxismil, în ciuda aerului cald sfruntător. Acţiunea se precipită, schimbul de replici este iute, aspru, tăios. Doar câţiva eroi mai păstreză, ca pe o moştenire preţioasă lirismul sentenţios din Apus de soare, Luceafărul ultima piesă a trilogiei, este scrisă cu gândul ilustrării unei alte feţe a destinului Moldovei. Înfăţişând o perioadă în care puterea dreaptă a domnitorului a putut fi uzurpată de boierii trădători, piesa nu reuşeşte însă o reconstituire viabilă literar a acestei dramatice prime domnii a lui Petru Rareş. Sentimentele patriotice sunt exprimate declarativ, într-un şir de tirade lirice trenate sau în obositoare pasaje narative. Acţiunea, circumscriind timpul dintre venirea lui Rareş în ţară şi fuga lui forţată peste graniţă, este destul de dezlânată, fără un relief dramatic autentic. Evocând o epocă şi un personaj lipsit de grandoare, Delavrancea a transpus totuşi aici multe din procedeele folosite în Apus de soare. Tabloul apare astfel ca o imitaţie, luminat încă de emoţie, dar cu contururi şterse. Câteva chipuri de oameni simpli, creionaţi în maniera realismului simbolic, caracteristică scriitorului se desprind mai pregnant. Cu toate imperfecţiunile ei, piesa nu poate fi desprinsă din corpul trilogiei dramaturgice a lui Delavrancea, care avea între proiecte o altă trilogie, închinată de data aceasta unor domnitori ai Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, Vald Ţepeş şi Mihai Viteazul. Dar românii au ştiut totodată şi să se distreze, facând uneori haz de necaz sau încercand să privească mai mult partea bună a lucrurilor decât pe cea rea. Un excelent interpret al stărilor sufleteşti ale oamenilor a fost Ion Luca Caragiale, marele nostru nuvelist şi dramaturg, deşi nu prea bine văzut în cercurile literare ale vremii datorită caracterului său acid, ilustrând cu o precizie dureroasă decăderea morală a societăţii secolului al XIX-lea. O viziune de dramaturg pecetluieşte aproape întreaga operă a lui Caragiale. Artistul era un pătimaş al scenei, cu o vocaţie histrionică frapantă: mimică grăitoare, gesticulaţie vie şi o voce care se putea adapta uşor oricăruia dintre personajele sale. Replici precaragialiene se găsesc atât la C. Caragiali (acţiunea unor piese