Referat Formarea Limbii Romane

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Formarea Limbii Romane si de asemenea puteti face Download Referat Formarea limbii romane

Citeste fragmente din Referat Formarea Limbii Romane

Formarea limbii române Dacii alcătuiesc baza etnică a poporului nostru. Această credinţă o întemeiem pe următoarea argumentare: grosul populaţiei din Dacia Traiană l-au format dacii. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniştilor de limbă latină, ei au păstrat totuşi preponderenţa. Fiindcă dacii erau locuitorii satelor şi, oricât de numeroase au fost oraşele din noua provincie, totuşi satele le întreceau cu mult. Dacă romanismul a prins rădăcini atât de puternice şi atât de durabile în stânga Dunării, e fiindcă, purtător al unei civilizaţii superioare, a câştigat pe aceşti daci, pe băştinaşi. Puţinele informaţii de care dispunem asupra limbii strămoşilor noştri, constituie, evident, un handicap ; ele îngăduie, totuşi, câteva concluzii semnificative. Pe temeiul cercetărilor întreprinse în ultimele decenii, în special de I.I. Russu — cercetări care se întemeiază şi pe comparaţia cu limba albaneză, moştenitoare a vechii limbi ilire, care, la rându-i, era înrudită cu limba tracă, deci şi cu limba dacică s-au putut totuşi stabili un număr de 160 de termeni româneşti care sunt de origine geto-dacă. Aceşti termeni privesc o arie foarte largă, începând cu corpul omenesc (beregată, buză, ceafă, grumaz, guşă), cu familia (copil, prunc, zestre), cu locuinţa (vatră, cătun, colibă), cu îndeletnicirile agricole, păstoreşti, viticole şi piscicole (mazăre, ţarină ; baci, brînză, mînz, strungă, ţap, ţarc, urdă, zară ; butuc, curpen, gordin, strugure ; baltă, gard), cu mediul fizic (măgură, mal), cu flora (brad, brânduşe, brusture, bunget, copac, gorun, leurdă, mugure), cu fauna (balaur, barză, ghionoaie, melc, mistreţ, năpârcă, rânză, şopârlă, viezure, zimbru), cu diferite acţiuni (a răbda, a speria, a zburda) şi alţi termeni (ciucă, ţeapă) etc. Desigur, numărul acestor termeni va spori prin cercetările ulterioare. Ele ne vor arăta de asemenea şi alte aspecte ale moştenirii lingvistice ; de pe acum se consideră însă că aparţin acestei moşteniri sufixele atât de frecvente şi de caracteristic româneşti : -esc, -eşte (omenesc, crăiesc, bărbăteşte, trupeşte). Ni s-au păstrat până azi de la daci în mod sigur câteva nume de ape : în primul rând Dunărea care derivă dintr-un Dunaris dacic ; apoi Argeşul din Arges-sos (la Herodot, deformat: Ordessos) ; Bîrzava, al cărei nume se regăseşte în oraşul dacic Berzobis. Someşul: o inscripţie latină din ţinuturile udate de acest râu vorbeşte de „Samus"; este sigur că romanii au păstrat vechiul nume, autohton. Acelaşi lucru cu Oltul —, Aluta în izvoarele latine şi cu Tisa. In izvoarele mai târzii, apare sub forma Pathissus şi Tisia. Mureşul are foarte probabil o legătură cu vechiul Maris, pomenit de Herodot. Ampoiul redă un vechi nume autohton, printr-o formă intermediară latină ; Motrul este sigur dacic. Tot de la daci poate să vie şi Cerna, dacă numele ei este identic cu acela al oraşului dacic Tsierna, care se rnai găseşte în izvoarele istorice şi sub forma (((((( ( Ptolemeu : ( grecesc se pronunţă în româneşte dz ), Tierna (Tabula Peutingeri-ană), Dierna inscripţie latină), Zerna (Digestele lui Ulpianus). Adăugăm că oraşul se afla chiar la vărsarea râului în Dunăre. Buzăul credem a fi iarăşi dacic : un izvor grec din secolul al IV-lea ne-a păstrat numele lui sub forma ((((((; care poate fi foarte bine o transcriere greşită a lui (((((( (M( în greceşte se pronunţă b). De aceeaşi origine dacică par a fi şi numele râurilor Jiu, Gilort, Lotru, Ibru şi Vedea. În ce priveşte numele de localităţi, siguranţă n-avem pînă acum decât pentru Abrud. Acesta derivă din Abruttus: compară cu Abrittus din Moesia, pomenit în inscripţiile latine. Poate că şi Tapae, unde s-au dat cele două lupte între Decebal şi romani să se fi păstrat în numele satului bănăţean de astăzi Tăpia, după cum în topicele dobrogene Hîrşova, Băroiu şi Oltina s-ar putea să regăsim vechile Carsium, Berrhoe, Altinum (transformarea lui a în o — pentru ultimul exemplu o constatăm în celebra inscripţie privind sfârşitul lui Decebal, inscripţie în care numele împăratului Traianus este redat Troianus). Cât despre capitală, Sarmizegetusa, şi oraşele mari: Apullum, Napoca, Porolissum, Malva, Drobeta sau măcar celelalte centre urbane, nu s-a păstrat nici un nume. Lipsa de continuitate sub acest raport nu trebuie să mire : aşezările urbane au fost doar acelea asupra cărora s-au năpustit popoarele năvălitoare în primul rând : ele au şi dispărut în primul rând. Dar, dispărând viaţa municipală în Dacia — n-avem în limba română, cu excepţia termenilor cetate, din civitas şi pământ din pavimentum, nici un cuvânt care să amintească această viaţă municipală, instituţiile sau funcţionarii ei era natural să dispară şi numele oraşelor respective. Cât despre numele satelor, rămâne ca materialul nou documentar în genul, de pildă, al celui descoperit în tabulele cerate, să ne dea putinţa unei comparaţii din care să rezulte concluzii precise. Este sigur că printre înaintaşii poporului român un loc important îl ocupă coloniştii aduşi de imperiu în Dacia. Nu zicem „romani" fiindcă dacă e să luăm cuvintele în sensul lor propriu, romani adevăraţi, adică locuitori al Italiei, au fost, după cum am văzut, prea puţini. Au venit, în schimb, traci, iliri, panoni, răsăriteni, vorbind limba latină. Au mai venit de asemenea, dar Intr-o măsură mult mai mică, greci, precum şi locuitori de alt neam, dar vorbind limba greacă. Toţi aceşti colonişti la un loc n-au întrecut însă, ca număr, pe autohtoni, pe daci. Aşadar, sub raportul numărului, coloniştii de limbă latină ocupă al doilea loc. Ei ocupă însă primul în ce priveşte limba poporului care a rezultat din amestecul lor cu autohtonii. Limba română e o limbă romanică : structura ei, morfologia, sintaxa şi elementele fundamentale ale lexicului, acelea de întrebuinţare permanentă, de circulaţie intensă, sunt latine. Ceea ce au adăugat pe urmă slavii, în mai mare măsură, popoarele turceşti, în mai mică, n-a putut modifica acest oaracter iniţial şi fundamental al limbii noastre. Pentru toate categoriile esenţiale ale vieţii omeneşti întrebuinţăm termeni latini. Să dăm câteva exemple. Astfel, pentru a exprima noţiunile generale de om, bărbat şi femeie (homo, barbatus, familia; mulier din care a rezultat, în româneşte, muiere), precum şi pe acelea care privesc familia: părinte (parentem), fiu (filius), soră (soror), frate (frater), cumnat (cognatus), socru (socer), ginere (generem), nepot (nepos, -tem). Multe din însuşirile trupeşti şi sufleteşti, precum şi vârsta, se exprimă tot prin termeni latini: bun (bonus), frumos (formosus), tinăr (tener), bătrân (veteranus; pentru acest cuvânt, a cărui istorie are o deosebitâ însemnătate). ”   â  -(sicilare), a culege (colligere), a întoarce semănătura nerăsărită sau răsărită rău (intorquere). Apoi, grâu (granum), secară (secale), meiu (milium), orz (hordeum), alac (alica), termen. păstrat numai la nordul Dunării, dovedind deci continuitatea daco-romană, parîng (panicum), poate şi mălai. În legătură cu acestea, spic (spicum), paie (palea), neghină (nigellina). Tot astfel pământ (pavimentum ca şi pentru veteranus), câmp (campus), arie (area), agru (ager, agrum), falce (falx, fălcem), moină (moi din mollius), adică pământul fărămiţat, moale, în opoziţie cu ţelina care e pământul nelucrat. în sfârşit, câteva unelte : jug (jugum), furcă (furca), secere (sicilis, sicîlem) şi macedo-românul arat (aratum), în locul plugului nostru. Caracteristic e faptul că în cele două forme superioare de agricultură, în viticultură şi în grădinărie, şi, mai ales, contrar aşteptărilor, în ce priveşte ultima care e considerată de obicei ca o specialitate a vednilor slavi, marea majoritate a termenilor sunt tot latini. Astfel, pentru viticultiiră, notăm : vie (vinea), viţă (vitea), poamă (poma); auă, însemnând dialectal strugure cu bob mărunt, iar în macedo-română, strugure în general (uva), must (mustum), vin (vinum), vinaţ (vinaceus), poaşcă, adică vin prost, acru (posca; înseamnă, în latineşte, oţet), apoi coardă (corda) şi lăuruscă sau viţă sălbatică (Zabrusca). Din uneltele întrebuinţate, călcătorul (calcatorium), cada (cada). În sfîrşit, în legătură cu vinul, beat (bibitus), beţiv (bibitivus) şi a îmbăta (imbibitare). În ce priveşte grădinăria, poartă nume latine : ceapa (caepa), aiul sau usturoiul (alium), varza (virida, viridia) sau curechiul (cauliculus), ridichea (radicula), napul (napus), pepenele (pepo, pe-ponem), lăptuca (lactuca), lintea (lens, lentem), aromânul ţauă (faba). Tot latin e cuvântul legumă (legumen), care înseamnă nu numai fruct în formă de păstaie, dar şi tot ce însoţeşte mămăliga sau pâinea, adică brânza, carnea, peştele etc. Evoluţia semantică sau de înţeles a acestui cuvânt e caracteristică : ea arată partea însemnată pe care au avut-o întotdeauna legumele, în alimentaţia poporului nostru, de vreme ce s-a ales acest termen pentru a se designa orice se adaugă la masă mămăligii sau pâinii. Mulţi arbori fructiferi poartă de asemenea numiri latine. Mai întâi însuşi cuvântul generic pom (pomum), apoi mărul (melum şi malum), părul (pîrus), cireşul (ceresius, în loc de ceraseus, din cerasus), prunul (prunus), piersicul (persîcus), nucul (nux, nucis), alunul (abellana, aluna), gutuiul (cutoneus) şi cornul (cornus). Unele colective terminate în -et au aeeeaşi origine : Nucet (nucetum), vechiul nume al Coziei, cornet (cornetum), adică pădure de corni ( numele mănăstirii Cornet, pe valea Oltului), prunet (prunetum), peret (piretum) şi ulmet (ulmetum). De asemenea genericul pomet sau pomăt, oare derivă din pometum. Luna iunie, când se coc cireşele, a fost mimită, din această pricină, şi cireşar, după oum lunii septembrie i se zice în unele părţi şi vinicer, adică luna vinului. Interesantă de urmărit, sub raportul termenilor de origine latină, este operaţiunea transformării grâului în pâine. Grâul se macină (machinare) la moară (mola) sau se pisează (pinsare) în piuă (pîlla, din pttula, diminiutiv al cuvîntului pila), prefăcîndu-se astfel în făină (farina). Aceasta se cerne (cernere) cu ciurul (cibrum, prin disimilare din cribrum), se amestecă cu apă (aqua) şi cu alnat (allevatum), se frământă (fermentare), se soage (subigere), adică se dă formă de pâine şi se pune pe cârpător (coopertorium) sau în ţest (ţestum). Urmează apoi coacerea (coquere) în cuptor (coctorium) până când pâinea (panis, panem) e gata. Din făina de grâu se mai poate face plăcintă (placenta) şi vărzare (vir[i]diarîa), din cea de meiu, păsat (quassatum). Dacă am insistat asupra termenilor în legătură cu agricultura, este pentru a arăta în mod limpede caracterul sedentar, legat de pămînt, pe care 1-au avut strămoşii noştri în cursul evului mediu. Dacă am fi fost nişte păstori „nomazi", rătăcind cu turmele prin toată Peninsula Balcanică şi învăţând ttrziu agricultura de la slavi, aşa cum vor să ne prezinte unii istorici interesaţi să conteste continuitatea în Dacia Traiană şi unii istorici neinformaţi, o asemenea terminologie agricolă, viticolă, pomicolă, nu s-ar putea explica. Ea este dimpotrivă foarte naturală dacă admitem că daco-romanii şi-au văzut înainte de agricultură sub toate formele, plătind însă dijma (cuvântul e slav ) noilor stăpînl ai ţării. Alături de această îndeletnicire însemnată care asigura pâinea cea de toate zilele, ei au fost păstori şi crescători de vite. Şi în acest domeniu avem un important număr de cuvinte latine. Notăm astfel: oaie (ovem), miel (agnellus), berbece (vervex, vervecem), arete (arie-tem), capră (capra), ied (haedus), bou (bos, bovis), vacă (vacca), viţel (vitel-lus), taur (taurus), cal (caballus), iapă (equa), armăsar (admissarius), porc (porcus), scroafâ (scrofa). In legătură cu creşterea vltelor, sunt termenii turmă (turma), păcurar (pecorarius).. păstor (pastor), staul (stabulum), păşune (pastionem), iarbă (herba) şi fîn (fenum). Din laptele (lac, lactem) muls (mulgere), strecurat (stercorare) şi fiert (fervere) se pregăteşte, cu ajutorul chiagului (coag[u]lum), caşul (caseum). Unt (unctum), corastră sau colastră (colastra, din colastrum), jrupt (fructus) sunt iarăşi termeni latini. Şi în apicultură, termenii fundamentali au aceeaşi origine : albină (albina), miere (mele, din mel), ceară (cera), a-gure (favulus din favus) şi păstură (pastura). In domeniul milltar, am păstrat cuvintele oaste, al cărui etimon hostis a însemnat la început duşman, străin, adversar, apoi cetate din civitas, spată (spatha), arcul (arcus) şi săgeata (sagitta), juşti (fustis), un fel de suliţă (de aici fustaşii, din vechea armată română), coiful (cofea), ghioaga (clova, din clava) şi măciuca (matteuca). În domeniul organizării sociale şi a vieţii de stat, termenii de origină latină sunt mai puţin numeroşi. Avem, în primul rând, pe domn din dominus, după aceea jude şi judec, care au în primele documente româneşiti înţelesul, cel dintâi, de stăpân al rumânilor, cel de al doi-lea, de om liber şi derivă ambele din judex; apoi rumân şi vecin, întrebuin-ţate amîndouă pentru a designa pe ţăranii neliberi. Rumân, care e în acelaşi timp şi numele etoic al poporului nostru, derivă de la romanus, vecin din ve-cinus, vicinus, adică megiaş, vecin cu proprietatea. Cum a ajuns numele etnic să capete accepţiunea pe care o întîlnim în mii de documente interne româneşti este o problemă de cea mai mare însem-nătate pentru istoria neamului nostru în evul mediu timpuriu . 쥁@