Referat Scrisoarea III - Comentariu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Scrisoarea III - Comentariu si de asemenea puteti face Download Referat Scrisoarea III - comentariu

Citeste fragmente din Referat Scrisoarea III - Comentariu

Scrisoarea III -Portretul politicienilor liberali- Partea a doua a poemului "Scrisoarea III" contine satira propriu-zisa. In satira originalitatea eminesciana e mai puternica decat oriunde. In prima parte a poeziei, poetul folosea imagini si cuvinte frumoase, intre care epitetul ornant isi avea locul lui bine stabilit. Despartindu-se de trecut, poetul mai lasa sa se auda aceste acorduri de neuitat: "Ramaneti dara cu bine, Basarabi si voi, Musatini, Descalecatori de tara, datatori de legi si datini, Ce cu spada si cu plugul ati intins mosia noastra De la Tisa pan-la Mare si la Dunarea albastra." Dimpotriva, in cea de-a doua parte, un loc larg il au epitetele si metaforele drastice cum ar fi: "capistea spoielii", "canalie de uliti", "masti...din comedia minciunii", "negru, cocosat si lacom", "quintesenta de mizerii" etc., diformitatea fizica fiind mereu asociata cu cea sufleteasca. Bunaoara, in expresia "privire improscata" (privire ce se strecoara dintr-o claie de par) se sugereaza animalitatea, ferocitatea, insul care sta la panda avand insa si atributele degenerescentei: "la falci umflat si buget, negru, cocosat si lacom". Cu alte mijloace tipul va fi realizat de I.L.Caragiale in persoana lui Agamita Dandanache. La satirizarea epocii respective au mai contribuit si Alecsandri, Bolintineanu, Hasdeu si multi altii. Daca am face o comparatie intre "Satira. Duhului meu" si "Scrisoarea III" se observa ca exista multe asemanari, mai ales tematice: "Domnisorul cela, care toate le stie" cartoforul din satira lui Grigore Alexandrescu este chiar "stalpul de cafenele" al lui Eminescu. Acesta, spre deosebire de Alecsandri si Alexandrescu, care foloseau in satira acul fin al ironiei, nu este caracterizat de ironia fina. In cosecinta satira lui se transforma adesea in invectiva directa. Il caracterizeza insa ironia amara sau ironia romantica, ceea ce presupune o alta atitudine estetica, ea realizandu-se prin punerea in contrast a trecutului glorios fata de prezentul decazut: Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer? N-o sa aflu intr-ai nostri vreun falnic juvaier? Au la Syrbaris nu suntem langa capistea spoielii? Nu se nasc glorii pe strada sau la usa cafenelii? Torentul de invective, acea pictura in noroi a tabloului vremii, in care domina demagogia politica, este strabatut de eul subiectiv al poetului prin dispretul si umbra de scepticism in care pluteste. Partea a doua a poeziei a fost compusa mai inainte de partea intai, inca de prin 1878. Avea aspectul unui pamflet versificat, cu multe atacuri la persoana, pentru a sublinia si mai mult satira. Astfel se realizeaza portrete caricaturale. Politicienii sunt acuzati de prostie si incultura prin versul "Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa". Ii acuza de ipocrizie, fatarnicie, mimand sentimente patriotice pe care nu le traiesc: "Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul De a-i crede ca viata-i e curata ca cristalul". Poetul ii ridiculizeaza mai ales pe cei straini de tara dar care au un loc in ierarhia politica: "Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire; Toate mutrele acestea sunt pretinsa de roman, Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!" sau "Tot ce-n tarile vecine e smintit si starpitura, Tot ce-i insemnat cu pata putrejunii de natura, Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii, Toti se scursera aicea si formeaza patriotii". Incapaciatatea de a conduce tara ii determina pe acestia sa-i invinuiasca pe altii: "Azi, cand fraza lustruita nu ne poate insela, Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa". Eminescu ii acuza de pocirea limbii si de faptul ca si-au batut joc de tara, de trecut si de folclor: "Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara, Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara, Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei, Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti-niste misei!" Ultima parte, sau epilogul poeziei, cuprinde o invocatie retorica foarte arzatoare, adresata lui Vlad Tepes, singurul care ar putea sa-i pedepseasca pe cei care stau la conducere: "Cum de nu vii tu Tepes doamne, ca punand mana pe ei, Sa-i imparti in doua cete : in smintiti si in misei, Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!" Eminescu a dat in "Scrisoarea III" un verdict asupra epocii sale, asemanator celui dat de Caragiale. Daca in satirele lui Grigore Alexandrescu, ale lui Vasile Alecsandri si chiar ale lui Hasdeu exista o solutie pentru indreptarea raului social, Eminescu respinge orice solutie. Partea a doua a poemului "Scrisoarea III" contine satira propriu-zisa. In satira originalitatea eminesciana e mai puternica decat oriunde. In prima parte a poeziei, poetul folosea imagini si cuvinte frumoase, intre care epitetul ornant isi avea locul lui bine stabilit. Despartindu-se de trecut, poetul mai lasa sa se auda aceste acorduri de neuitat: "Ramaneti dara cu bine, Basarabi si voi, Musatini, Descalecatori de tara, datatori de legi si datini, Ce cu spada si cu plugul ati intins mosia noastra De la Tisa pan-la Mare si la Dunarea albastra." Dimpotriva, in cea de-a doua parte, un loc larg il au epitetele si metaforele drastice cum ar fi: "capistea spoielii", "canalie de uliti", "masti...din comedia minciunii", "negru, cocosat si lacom", "quintesenta de mizerii" etc., diformitatea fizica fiind mereu asociata cu cea sufleteasca. Bunaoara, in expresia "privire improscata" (privire ce se strecoara dintr-o claie de par) se sugereaza animalitatea, ferocitatea, insul care sta la panda avand insa si atributele degenerescentei: "la falci umflat si buget, negru, cocosat si lacom". Cu alte mijloace tipul va fi realizat de I.L.Caragiale in persoana lui Agamita Dandanache. La satirizarea epocii respective au mai contribuit si Alecsandri, Bolintineanu, Hasdeu si multi altii. Daca am face o comparatie intre "Satira. Duhului meu" si "Scrisoarea III" se observa ca exista multe asemanari, mai ales tematice: "Domnisorul cela, care toate le stie" cartoforul din satira lui Grigore Alexandrescu este chiar "stalpul de cafenele" al lui Eminescu. Acesta, spre deosebire de Alecsandri si Alexandrescu, care foloseau in satira acul fin al ironiei, nu este caracterizat de ironia fina. In cosecinta satira lui se transforma adesea in invectiva directa. Il caracterizeza insa ironia amara sau ironia romantica, ceea ce presupune o alta atitudine estetica, ea realizandu-se prin punerea in contrast a trecutului glorios fata de prezentul decazut: Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer? N-o sa aflu intr-ai nostri vreun falnic juvaier? Au la Syrbaris nu suntem langa capistea spoielii? Nu se nasc glorii pe strada sau la usa cafenelii? Torentul de invective, acea pictura in noroi a tabloului vremii, in care domina demagogia politica, este strabatut de eul subiectiv al poetului prin dispretul si umbra de scepticism in care pluteste. Partea a doua a poeziei a fost compusa mai inainte de partea intai, inca de prin 1878. Avea aspectul unui pamflet versificat, cu multe atacuri la persoana, pentru a sublinia si mai mult satira. Astfel se realizeaza portrete caricaturale. Politicienii sunt acuzati de prostie si incultura prin versul "Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa". Ii acuza de ipocrizie, fatarnicie, mimand sentimente patriotice pe care nu le traiesc: "Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul De a-i crede ca viata-i e curata ca cristalul". Poetul ii ridiculizeaza mai ales pe cei straini de tara dar care au un loc in ierarhia politica: "Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire; Toate mutrele acestea sunt pretinsa de roman, Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!" sau: "Tot ce-n tarile vecine e smintit si starpitura, Tot ce-i insemnat cu pata putrejunii de natura, Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii, Toti se scursera aicea si formeaza patriotii". Incapaciatatea de a conduce tara ii determina pe acestia sa-i invinuiasca pe altii: "Azi, cand fraza lustruita nu ne poate insela, Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa". Eminescu ii acuza de pocirea limbii si de faptul ca si-au batut joc de tara, de trecut si de folclor: "Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara, Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara, Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei, Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti-niste misei!" Ultima parte, sau epilogul poeziei, cuprinde o invocatie retorica foarte arzatoare, adresata lui Vlad Tepes, singurul care ar putea sa-i pedepseasca pe cei care stau la conducere: "Cum de nu vii tu Tepes doamne, ca punand mana pe ei, Sa-i imparti in doua cete : in smintiti si in misei, Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!" Eminescu a dat in "Scrisoarea III" un verdict asupra epocii sale, asemanator celui dat de Caragiale. Daca in satirele lui Grigore Alexandrescu, ale lui Vasile Alecsandri si chiar ale lui Hasdeu exista o solutie pentru indreptarea raului social, Eminescu respinge orice solutie. Ü¥eÀ