Referat Mihai Sadoveanu - Baltagul -subiectul Ca Arta A Naratiunii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Sadoveanu - Baltagul -subiectul Ca Arta A Naratiunii si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Sadoveanu - Baltagul -subiectul ca arta a naratiunii

Citeste fragmente din Referat Mihai Sadoveanu - Baltagul -subiectul Ca Arta A Naratiunii

Baltagul de Mihail Sadoveanu Subiectul, arta naraÅ£iunii Intriga romanului este caracteristic realistă: un om a plecat să cumpere o marfă ÅŸi nu s-a mai întors; nu există veÅŸti despre el nici în alte locuri unde ar fi trebuit să ajungă; nevasta hotărăşte că trebuie să-l caute pentru a afla adevărul despre dispariÅ£ia lui: ori ÅŸi-a părăsit familia pentru altă femeie, ori s-a îmbolnăvit grav sau a murit. Printr-un mare efort de concentrare interioară, la care asociază practici religioase, dar ÅŸi de magie vrăjitorească, Vitoria Lipan ajunge la bănuiala că soÅ£ul ei, Nechifor, este mort. ÃŽl vede cu ochii minÅ£ii, fie în somn, fie în stare de veghe, cum se depărtează „tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de primvară”. ÃŽÅŸi reaminteÅŸte, până la detaliu, făptura soÅ£ului, vocea, obiceiurile, comportamentul în diferite împrejurări din lunga lor convieÅ£uire, nu totdeauna paÅŸnică ÅŸi armonioasă: „Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe; ÅŸi i le spunea, fără să miÅŸte buzele ÅŸi limba. I le spunea din lăuntru, cu bănuieli ÅŸi suferinÅ£i vechi. Altădată îl împunsese cu vorbe adevărate pentru plăcerea pe care o avea ele să-ÅŸi abată calul în preajma muierilor ÅŸi să poposească lângă ele. I-l pârâseră bacii cei bătrâni, care erau oameni cuminÅ£i ÅŸi iertaÅ£i de Dumnezeu. Acum, dacă a pierit, îi rămăsese dator cu acele zâmbete ÅŸi cu acele ceasuri. Se împlinesc nouă ani la Sfântu Gheorghe de când a sărit ca o caie asupra lui, să-i vâre căngile în ochi ÅŸi sub bărbie. El o dădea încet la o parte cu braÅ£ul ÅŸi râdea. Ea s-a învierÅŸunat mai tare, pomenindu-i de-o rea ÅŸi de-o slută de la gura Tarcăului. „Acolo-Å£i faci popasurile ÅŸi-Å£i cheltuieÅŸti averea”, îl împungea ea cu vorbe îndesate, ÅŸi iar îşi răşchira căngile. Atunci el întâi a lovit-o: Pe urmă a cuprins-o lapiept ÅŸ-a strâns-o în braÅ£e. Ea a tăcut deodată, ca ÅŸi cum ar fi murit. I s-a lipit cu fruntea subsuoară. A aÅŸteptat desmierdările ca o ticăloasă. Acu ÅŸapte ani a lovit-o pentru alta. ÃŽntr-un an au fost ochi negri; într-un altul niÅŸte ochi albaÅŸtri de nemÅ£oaică. ÃŽnÅ£elegea ea, într-o privinţă, că pentru un bărbat ca dânsul acelea-s petreceri – cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora; avea într-ânsa o putere ÅŸ-o taină, pe care Lipan nu era în stare să le deslege. Venea la dânsa ca la apa cea bună. Nu poate fi nici ovreică, nici unguroaică cu ochii verzi. El tot căzut undeva trebuie să fie. ÃŽl mai cheamă odată cu toată fiinÅ£a, iertându-l pentru orice, ÅŸi Nechifor Lipan nu-i răspunse”. ÃŽncercarea Vitoriei de a-l trimite pe fiu în căutarea tatălui eÅŸuează: „îl văzu sfios ÅŸi nesigur; pe când ea era plină de gânduri, de patimă ÅŸi durere. Oftă cu năduf (…). Din faÅ£a nădejdii pe care ÅŸi-o pusese în singurul bărbat al casei, înÅ£elegea că trebuie să deie înapoi. Asta era o mare mâhnire. Poate se aÅŸteptase la dânsa”. Gheorghiţă este încă un adolescent, fără serviciu militar satisfăcut; Minodora, ca fată ÅŸi fiică de oier, nu poate pleca singură de-acasă. Vitora ajunge la concluzia că „totuÅŸi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute ÅŸi braÅ£ul lui să lucreze. FiinÅ£a ei începe să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumină. Era ceea ce se numeÅŸte o problemă – cuvânt ÅŸi noÅ£iune cu desăvârÅŸire necunoscute unei muntence”. Rezolvarea „problemei” se face în etape: femeia Å£ine post negru douăsprezece vineri la rând; merge la icoana Sfintei Ana din biserica mânăstirii BistriÅ£a de la Piatra NeamÅ£; se sfătuieÅŸte cu părintele arhimandrit Visarion stareÅ£ul ÅŸi-i urmează povaÅ£a: „dumneata du-te la stăpânirea pământească în Piatra. Du-te la poliÅ£ai ÅŸi la prefect ÅŸi spune-le întâmplarea, ca să facă cercetări”. AudienÅ£a la prefect, care face presupunerea că pe Lipan „l-au prădat hoÅ£ii ÅŸi l-au răpus”, clarifică brusc bănuielile ÅŸi presimÅ£irile de până acum: „Drumul acela la Sfânta Ana ÅŸi la Piatra i-a fost de cel mai mare folos. Având într-însa ÅŸtiinÅ£a morÅ£ii lui Nechifor Lipan ÅŸi crâncenă durere, se văzu totuÅŸi eliberată din întuneric”. ÃŽn mintea femeii se organizează un plan amănunÅ£it: „Cum ajunse acasă, îşi lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale împlinirea unor hotărâri mari. Toate erau în dosul ochilor acelora aprigi ÅŸi ieÅŸeau una după alta”: - jalba către prefect o va scrie preotul în aÅŸa fel încât slujbaÅŸii să înÅ£eleagă bine „cum tot am aÅŸteptat degeaba” ÅŸi să înceapă căutările; - vinde negustorului evreu David toată marfa din gospodărie ca să aibă bani mulÅ£i; comandă baltag nou pentru fiul Gheorghiţă; o duce pe Minodora la mânăstirea Văratecului, ca să stea la maica Melania; lasă argatului Mitrea o rezervă de mâncare suficientă ÅŸi porunca de a păzi gospodăria; plăteÅŸte slujbe la biserică, face daruri, se împărtăşeÅŸte: „se curăţise de orice gânduri, dorinÅ£e ÅŸi doruri în afară de scopu-i neclintit”; „În zori de ziuă, vineri în 10 martie, munteanca ÅŸi feciorul ei au închingat caii cei pagi ÅŸ-au încălecat. (…) Pe omături moi fâşâia austrul ÅŸi cerul era ca floarea de zlac. Gheorghiţă purta aninat în laÅ£, în dosul coapsei drepte, baltagul. Vitoria potrivise ÅŸi legase puÅŸca cea scurtă dinapoia tarniÅ£ei. Umblau alături înaintea săniei jidovului. Când izbucni soarele în răsărit cătră BistriÅ£a, întâi munteanca ÅŸi pe urmă flăcăul îşi făcură de trei ori semnul sfintei cruci , închinând capul spre lumină”. Momentul plecării este fixat de scriitor în accente solemne, sugerând prin gestul închinării „spre lumină” importanÅ£a acestei clipe în viaÅ£a celor doi: ei părăsesc spaÅ£iul familiar, pornind spre necunoscut: „înspre locul acela de întuneric, care se chiamă Dorna”, cu scopul de a face lumină, deci de a afla adevărul despre dispariÅ£ia lui Nechifor. ExpoziÅ£iunea subiectului este inedită ÅŸi semnificativă în mai multe direcÅ£ii: romanul începe cu o povestire pe care Nechifor o spunea la petreceri, auzită „de la un baci bătrân care fusese jidov în tinereţă, ÅŸi binevoise Dumnezeu a-l face să cunoască credinÅ£a cea adevărată. Acel baci ÅŸtia ÅŸi altele ÅŸi cunoÅŸtea ÅŸi slovă, lucru de mare mirare între ciobani. De la el Lipan deprinsese ÅŸi unele vorbe adânci pe care le spunea cu înÅ£eles la vremea potrivită”. Povestirea reproduce în spiritul folclorului nostru mitul biblic al Genezei: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială ÅŸi semn fiecărui neam”, adică: pe Å£igan l-a învăţat să cânte „cu cetera”, pe neamÅ£ să folosească „şurubul”, pe jidovul Moise l-a însărcinat cu scrierea unei „legi”, pe farisei cu „răstignirea lui Iisus”, după care toÅ£i evreii vor îndura „năcaz ÅŸi prigonire”, dar Domnul va îngădui apoi „să curgă bani ca apele” spre neamul evreiesc; ungurului i-a dat „botfori ÅŸi pinteni ÅŸi răşină, să-ÅŸi facă sfârcuri la mustăţi”; să fie „fudul” ÅŸi să-i placă „petrecerile cu soÅ£ii”; turcului i-a menit să fie „prost”, dar să aibă „putere asupra altora, cu sabia”; sârbului i-a dat sapa; pe rus la învrednicit să fie cel mai beÅ£iv dintre toÅ£i ÅŸi să se dovedească bun cerÅŸetor ÅŸi cântăreÅ£ la iarmaroace; pe boieri ÅŸi pe domni i-a poftit Dumnezeu „la ciubuc ÅŸi cafea”, menindu-le să trăiască „în desmierdare, răutate ÅŸi ticăloÅŸie”; pentru care să faceÅ£i bine să puneÅ£i a mi se zidi biserici ÅŸi mânăstiri. La urmă au venit ÅŸi muntenii ÅŸ-au îngenuncheat la scaunul ÃŽmpărăţiei, Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă: Dar voi, năcăjiÅ£ilor, de ce aÅ£i întârziat? Am întârziat, Preaslăvite, căci suntem cu oile ÅŸi cu asinii. Umblăm domol: suim poteci oable ÅŸi coborâm prăpăstii. AÅŸa ostenim zi ÅŸi noapte; tăcem, ÅŸi dau zvon numai tălăncile. Iar aÅŸezările nevestelor ÅŸi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneÅŸte ÅŸi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde ÅŸi ape line. Apoi aÅ£i venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteÅ£i, dar n-am ce vă face. RămâneÅ£i cu ce aveÅ£i. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uÅŸoară ca să vă bucuraÅ£i cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; ÅŸi cel cu băutura; ÅŸi s-aveÅ£i muieri frumoase ÅŸi iubeÅ£e”. Se observă aici concepÅ£ia populară despre CreaÅ£ie cu rânduiala gospodărească făcută de un MeÅŸter priceput, pragmatic ÅŸi simpatic. Dumnezeu este accesibil, relaÅ£iile cu el sunt umane, familiare, cu el se poate sta de vorbă. Spiritul popular se desprinde ÅŸi din ideea că nu numai neamurile, ci ÅŸi clasele sociale sunt fixate din prima clipă a CreaÅ£iei, deci ÅŸi deosebirile dintre ele. Există ÅŸi ideea de fatalitate: nici Dumnezeu nu mai poate schimba ceea ce el însuÅŸi a făcut. Din această concepÅ£ie arhaică nu lipseÅŸte ideea de echilibru cosmic ce asigură armonia vieÅ£ii: tragicul este micÅŸorat prin împăcarea în necesitate. Finalul povestirii spuse de Nechifor are un tâlc pe care subiectul îl dezvăluie pas cu pas: muntenii duc o viaţă grea, dar Dumnezeu le-a hărăzit o inimă uÅŸoară, ei nu iau lucrurile în tragic. Aceasta înseamnă înÅ£elepciune, înseamnă capacitatea de a cunoaÅŸte lumea ÅŸi de a o accepta aÅŸa cum este, cuminÅ£enie ce pune la adăpost de tragic. Vitoria nu numai că are această capacitate, dar este ÅŸi conÅŸtientă de ea: „Eu te cetesc pe tine, măcar că nu ÅŸtiu carte”, îi spune lui Gheorghiţă. Iar despre ucigaÅŸul lui Nechifor afirmă: „El cearcă (…) să se ascundă după deget (…). Nu ÅŸtie, sărmanul, cum că ce i-i scris, i-i pus în frunte. Eu acum l-am deschis ÅŸi l-am cetit deplin”. Metafora lumii ca o „carte” ce poate fi „deschisă” ÅŸi „citită” de omul înÅ£elept sugerează că Vitoria verifică permanent, în căutarea adevărului, ideea din subtextul povestirii spuse de soÅ£ul ei, anume că lumea este armonioasă, are o coerenţă pe care nimic n-o poate distruge. ViaÅ£a merge înainte, lucrurile pot fi luate de la capăt. Vitoria respectă această ordine a lumii modelate continuu de legea morală cuprinsă în „vorba adâncă” a baciului bătrân: „Nimene nu poate sări peste umbra lui”, cu sensul că orice abatere de la armonia ÅŸi raÅ£iunea ce guvernează lumea este pedepsită. Semnificativ, în acest context, este faptul că scriitorul revine asupra ideii în a doua parte a romanului (cap. XII), atribuind-o domnului Toma din Sabasa: „Iar cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit ÅŸi dat pe faţă. Dator este să-l urmărească omul; rânduit este să-l urmărească fiarele ÅŸi dobitoacele. Dacă ai cunoaÅŸte înÅ£elesurile vântului ÅŸi Å£ipetelor de paseri, ÅŸi-a scheunatului dihăniilor, ÅŸi a umbletului gângăniilor, ÅŸi a tuturor urmelor care sunt – dar nu se văd dintr-o dată – atunci îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai târziu”. Povestirea lui Lipan are însă ÅŸi o semnificaÅ£ie de ordin estetic, în sensul că Mihail Sadoveanu are în vedere, în Baltagul, un model al povestirii concise, la obiect ÅŸi cu un tâlc moral-filosofic în subtextul ei. Spre deosebire de contemporanii săi Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu ÅŸ.a., preocupaÅ£i să construiască o lume cât mai asemănătoare cu viaÅ£a reală, Sadoveanu rezumă viaÅ£a, o sintetizează. Desfăşurarea acÅ£iunii (cap. VIII-XIII) acoperă partea a doua a romanului, istorisind călătoria Vitoriei ÅŸi a fiului ei pe urmele lui Lipan. Căutarea înseamnă întrebare: „… să-mi spuneÅ£i (…) cine aÅ£i văzut un om de la noi călare pe un cal negru Å£intat în frunte ÅŸi-n cap cu căciulă brumărie”. Mobilul căutării este mascat cu mare viclenie: „are greu năcaz c-o datorie de bani de la Dorna ÅŸi n-o mai poate împlini. ÃŽÅŸi cheltuieÅŸte ÅŸi paralele de nafură ca să răzbată pe vremea asta de iarnă. Nici până la BroÅŸteni nu ÅŸtie cum ajunge. Noroc că are acolo niÅŸte cunoscuÅ£i de la care va putea împrumuta ceva, casă răzbească unde are asemenea interes”. Călătoria o fac călare, modalitate prielnică nu atât lungimii drumului, cât faptului că este „cotit”. Negustorul David, cu care călătoreÅŸte până la Călugăreni, explică cu voce tare tâlcul acestei modalităţi: „Să zicem că te duci cu sania. Peste trei zile dă un dezgheÅ£ ÅŸi nu mai ai ce face cu dânsa. Dar poate ai a umbla pe margini de râpă, prin locuri unde au fost stâni. Cu sania nu poÅ£i face nimic, - mai ales când or porni puhoaie. Cu calu, poÅ£i trece. Vra să zică, dumneata ai pornit cu gând să întârzii, să cauÅ£i, să umbli cotind. Flăcăul văd că s-a bucurat de tren. ÃŽn tren eÅŸti olog, mut ÅŸi chior. Eu până la Dorna vreau să poposesc la hanuri, ori pe la oameni de prin sate, să văd, s-aud”. Vitoria îl aprobă: „Eu am hotărât să nu umblu decât între răsăritul ÅŸi asfinÅ£itul soarelui ÅŸi să mă alătur pe cât oi putea pe lângă oameni. Sunt pe lume destui răi, dar se află ÅŸi oameni de treabă”. Printre aceÅŸtia îl situează chiar pe tovarăşul de drum în care vede „om trimes”, fiindcă îi era de folos, era ager ÅŸi ÅŸtia să scormone „urma” lăsată de Lipan. Căutarea înseamnă popasuri: la Bicaz, la Călugăreni, la FarcaÅŸa (unde îl vede prima oară pe subprefectul Anastase Balmez, cel ce va ancheta crima, în Sabasa, ÅŸi unde stă de vorbă cu moÅŸ Pricop, fierarul potcovar, care ÅŸi-l aminteÅŸte bine pe Nechifor: „Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi, ÅŸi era încălÅ£at în botfori. (…) vrednic român”). Apoi la Borca participă la o cumetrie (botez), la Cruci este poftită la o nuntă, în „ţara Dornelor” priveÅŸte cu plăcere „neamuri de oameni frumoÅŸi ÅŸi curaÅ£i (…) cum petrec la crâşmă ÅŸi cum joacă cu mare aprindere ÅŸi patimă, parcă în puÅ£ine ceasuri avea să fie sfârÅŸitul lumii”. ÃŽn oraÅŸul Vatra Dornei – Å£inta cunoscută dinainte – nevasta ÅŸi flăcăul primesc un semn clar, oficial, despre Nechifor, căci în registrele comerciale este scris: „În luna lui noiemvrie, duminica întâia, Gheorghe Adamachi ÅŸi Vasile Ursachi au vândut oi trei sute lui Nechifor Lipan”. FuncÅ£ionarul îşi aminteÅŸte că bărbatul Vitoriei „a numărat paralele ÅŸ-a cerut adeverinţă”, apoi au băut cu toÅ£ii „adălmaş”, inclusiv cu cei doi gospodari „necăjiÅ£i” cărora le-a dat o sută de oi pe „puÅ£intel câştig”, omul ei arătându-se „galant” cu acei munteni: „Se vede că se cunoÅŸteau. Le-au cântat lăutarii, au băut, s-au îmbrăţiÅŸat; după aceea s-au dus după oi”, înspre un loc de iernat, la vale. Este momentul când Vitoria îşi pierde pentru întâia oară cumpătul; mai întâi plânge auzind numele soÅ£ului citi din registru, apoi „strigă cu năduf” la slujbaÅŸ dând în vileag tensiunea aÅŸteptării îndelungate: „De ce nu mi-a trimis răvaÅŸ? De ce nu mi-a venit nici un fel de ÅŸtire?” Bănuiala că „i s-a întâmplat ceva neplăcut” exprimată de două ori de către funcÅ£ionar răspunde ca un ecou propriilor ei gânduri. Acum are ÅŸi Gheorghiţă revelaÅ£ia adevărului despre comportarea mamei lui: „… deodată, privind pieziÅŸ la ochii ei, avu înÅ£elegerea că ea de mult bănuieÅŸte toate. Nu numai că bănuieÅŸte, ci ÅŸtie tot. De aceea se află ei aici, la Vatra Dornei”. Clipa de cumpănă interioară trece brusc, Vitoria zâmbeÅŸte ÅŸi vorbeÅŸte blând: „Cred că m-a ajutat Dumnezeu ÅŸi mi-a dat miros, să le-adulmec din urmă în urmă” – cu alte cuvinte, „cartea” poate fi „deschisă” ÅŸi „cetită” de acela care asociază înÅ£elepciunii sale o înÅ£elepciune mai mare ca a omului. Conform tradiÅ£iei arhaice, înÅ£elepciunea aceasta o are natura, în primul rând vântul, soarele ÅŸi lumina cu toate schimbările lor. Fără a fi mistică în alcătuirea ei intimă, Vitoria crede cu tărie ÅŸi în puterea divină, în ajutorul vădit pe care i-l dă Sfânta Ana la icoana căreia s-a rugat în genunchi ÅŸi cu inimă curată. Drumul de la Vatra Dornei în jos, prins atele ÅŸi crâşmele din „ţara Dornelor”, este presărat cu „urmele” lăsate de Lipan: într-un loc „a avut gust” ca preotul să facă o slujbă pentru turmă, plătind cu generozitate ÅŸi cinstit toate serviciile; grija faţă de câine, pe care „l-a hrănit el cu mâna lui”, a rămas vie în memoria unui cârciumar, acelaÅŸi care-ÅŸi aminteÅŸte despre tovarăşii lui Nechifor că erau „de treabă ÅŸi prieteni”, unul „mai puÅ£intel la trup ÅŸi negricios”, al doilea „mai voinic decât toÅ£i ÅŸi râdea des ÅŸi tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai ales acestuia îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea ÅŸi bea” – informaÅ£ia aceasta va fi „citită” de Vitoria ÅŸi pusă la baza planului ei de demascare a ucigaÅŸului lui Lipan. Cu fiecare nouă „urmă” găsită, Vitoria „simÅ£ea într-însa mare neliniÅŸte, dar ÅŸi o putere mare”; crede că vântul care o împingea de la spate către vale este „o bună îndrumare” venită de la Dumnezeu „după stăruinÅ£a Sfintei Ana. ÃŽn grabă cei doi călători parcurg drumul spre PăltiniÅŸ, apoi spre Dârmoxa, pe urmă spre BroÅŸteni, făcând popas doar când vedeau caii sfârÅŸiÅ£i de oboseală. La hanul cel mare de la BroÅŸteni, stăpân „era un neamÅ£ bătrân ÅŸi cuviincios” care ÅŸi-a amintit cu plăcere cuvintele de laudă pe care le-a primit de la călăreÅ£ul cu căciulă brumărie: Vitoria află că unul din asinii turmei ducea într-o desagă „trei căţei cruzi, iar căţeaua cea bătrână umbla dedesubt la picioarele măgăruÅŸului”. De la Borca, turma a cotit spre stânga, părăsind apa BistriÅ£ei ÅŸi intrând „într-o Å£ară cu totul necunoscută, cu nume de sate ÅŸi de munÅ£i pe care Vitoria nu le mai auzise”: Sabasa, unde a găsit urma oilor ÅŸi a celor trei călăreÅ£i; muntele StâniÅŸoara în al cărui pisc este crucea Talienilor; acolo, poposind, „a ascultat în tăcere bubuitul vântului în prăpăstii ÅŸi ÅŸuietele brazilor. ÃŽnspre soarele acela, care luceÅŸte pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan – cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit el ÅŸi s-a uitat departe”; apoi coborâră muntele, trecură prin satul Suha ÅŸi se opriră la crâşma domnului Iorgu Vasiliu, cu gând să pornească tot înainte, spre Prut, după popasul cuvenit. Dar nu va fi nevoie să plece spre Prut: „Ca o meÅŸteră încercată ÅŸi iscusită, aduse vorba despre afacerea ei” ÅŸi cârciumarul, cercetându-ÅŸi condica ÅŸi amintirile, îi confirmă că „au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodăria, cu câinii, cu asinii, iar după aceea s-au arătat ÅŸi stăpânii”. Apare un fapt nefiresc: ciobanii nu i-au aÅŸteptat pe stăpâni, ei doar „au apucat în treacăt câte-o pâne. S-au dus înainte. Åži stăpânii au sosit pe urmă, nu-i aÅŸa? Erau călări. ÃŽntocmai, au sosit pe urmă, cum spui, călări. Amândoi au descălicat ÅŸi le-am dat o gustare – ca ÅŸi dumneavoastră (…). Nu erau doi, zise cu liniÅŸte Vitoria. Erau trei. Ba erau doi (…). ÃŽÅ£i spun că erau doi ÅŸ-acum văd că le ÅŸtiu ÅŸi numele. De ce-mi vorbeÅŸti de trei? Vorbesc ÅŸi eu, îngână cu ochii pe jumătate închiÅŸi femeia; dar acum înÅ£eleg că erau atâţia cât spui”. ÃŽnÅ£elegerea că acolo, între satele Sabasa ÅŸi Suha de la poalele muntelui StâniÅŸoara, „trebuia să găsească ea cheia adevărului”, corespunde unui „semn” pe care i-l dă natura: „Ca ÅŸi cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu aÅŸteptând ÅŸi cugetând. Acum vedea adevărat ÅŸi bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, ÅŸi amuÅ£ise ÅŸi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. (…) trebuia să afle dacă Lipan s-a înălÅ£at în soare, ori a curs pe-o apă… Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă ÅŸi să le găsească. Sfânta Ana i-a ÅŸi dat semn, poprind vântul ÅŸi întorcându-l pe crângul său”. Scriitorul sugerează că Vitoria nu încetează să verifice coerenÅ£a ÅŸi raÅ£ionalitatea lumii, „citind” ÅŸi descifrând „semnele” echilibrului cosmic; vântul este, în primul rând, cel mai evident dintre toate, urmat de soare ÅŸi de glasul apelor. Alt semn i se arată după ce vorbeÅŸte prima oară cu Calistrat Bogza; îl vede cu ochii minÅ£ii pe Lipan întors către ea „şi grăind lămurit numai pentru urechile ei. ÃŽn vremea nopÅ£ii ÅŸ-a somnului, această vedenie s-a mai produs o dată. S-a adeverit ÅŸi altă aÅŸteptare a muntencei. Vântul a pornit din nou, venind acum către miazăzi”. Scriitorul consemnează laconic, prin această imagine de vis, încordarea scormonitoare a cugetului care a adunat deja informaÅ£ii grăitoare despre cei doi tovarăşi „prieteni” ai soÅ£ului ei; apoi el notează scurt: „Vitoria îşi urma un gând tainic al ei”. Cu ajutorul cucoanei Maria (nevasta cârciumarului Iorgu Vasiliu din Suha), Vitoria începe veritabile manevre de învăluire a celor doi, de cercetare a vieÅ£ii ÅŸi caracterului lor; amănunte din căsnicia acestora ÅŸi despre comportamentul nevestelor sunt rând pe rând „deschise” ÅŸi „cetite” de mintea ei ageră, apoi organizate într-o imagine unitară ÅŸi logică. Faptul că se gândeÅŸte să caute dulăul soÅ£ului ei apare ca „binecuvântare”, căci gândul i-a fost trimis de Nechifor: „El – se înÅ£elegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa ÅŸi-i dădea îndemnuri. Era ÅŸ-o hotărâre mai de sus – cătră care inima ei întruna sta îngenunchiată”. Comentariul autorului reliefează ÅŸi aici capacitatea intelectului Vitorie de a capta semnale ce-i sunt adresate nu pe cale subconÅŸtientului, ci pe calea înÅ£elegerii, a raÅ£iunii. ÃŽntâlnirea cu câinele Lupu este povestită sobru ÅŸi reÅ£inut. Pe Vitoria o călăuzeÅŸte pe uliÅ£ele satului Sabasa chiar domnul Toma (cârciumarul ÅŸi gazda totodată); ea „adusese cu dânsa beÅ£iÅŸorul alb” (care fusese un fel de martor mut la prima întâlnire cu Calistrat Bogza, de la primărie) pe care „îl purta subsuoară ca pe ceva folositor, deÅŸi nu-i era de nici un folos”. Intrând în curtea gospodarului despre care aflase că are un câine ciobănesc de pripas, ea „îşi trase de la subsuoară beÅ£iÅŸorul, ca să se apere. Domnu Toma păşi în urma ei, intrând cu luare aminte gâtul într-o parte, ca să vadă ce se întâmplă. Trei câni năvăliră cu zăpăituri supărate. Deodată, cel mai mare, cel din mijloc, se opri. Stătură ÅŸi ceilalÅ£i, apoi se răzleÅ£iră, lătrând din laturi. Cel din mijloc stătea neclintit ÅŸi aÅ£intit. Era un dulăi sir ÅŸi flocos, cu urechile ÅŸi cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor. Vitoria îşi trecu beÅ£iÅŸorul în stânga ÅŸi întinse spre el mâna dreaptă. Lupu! Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma. TotuÅŸi strigase din toate puterile ei lăuntrice. Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa ÅŸi i se aÅŸternu la picioare. Scheună încet, plângând, înalţă botul ÅŸi linse mâna care-l mângâia. Femeia avea în ea o sfârÅŸeală bolnavă ÅŸi-n acelaÅŸi timp o bucurie, găsind în animal o parte din fiinÅ£a celui prăpădit. (…) ÃŽl întreba în gând dacă are să-i fie de folos. Nu avea nici o îndoială că are să-i fie de folos – deoarece nu se îndreptase cătră el fără hotărârea altor puteri”. Organizarea tuturor „semnelor” într-o imagine coerentă ÅŸi eficientă, menită să ajute la descoperirea adevărului despre dispariÅ£ia lui Lipan, este subliniată de autor prin funcÅ£ia stilistică de insistenţă a repetiÅ£iei „are să-i fie de folos”. ExperienÅ£a ei ÅŸi a soÅ£ului despre puterea banului („dezleagă limbile ÅŸi descuie uÅŸile”) îi dictează un comportament pragmatic bine văzut pretutindeni; ÅŸi în împrejurarea de mai sus, mulÅ£umirea pentru serviciul făcut de gospodar se materializează într-o plată peste aÅŸteptări. ÃŽnainte de a vedea dacă dulăul „are să-i fie de folos”, Vitoria cu domnul Toma fac un drum cu căruÅ£a în satul Borca ÅŸi înapoi, „oprindu-se întruna ÅŸi cercetând pretutindeni”, încă o dată; dar „îndoiala putea fi pân-aici. Acum nu mai este. Lipan a rămas prăpădit între Sabasa ÅŸi Suha”. La această primă descoperire se adaugă altele scoase la iveală de intrigile viclene strecurate de cucoana Maria printre locuitorii din Suha care „spuneau (…) că ar fi nevoie să fie vreun judecător de la târg, să cerceteze cum a fost cu vânzarea oilor. Să vadă dacă se află hârtia lor de cumpărătură de la Dorna, ÅŸi dacă gospodarii (Calistrat Bogza ÅŸi Ilie CuÅ£ui) au chitanţă de paralele pe care le-au dat lui Lipan”. Astfel, Vitoria află că Bogza se îmbată crunt de la o vreme, îşi snopeÅŸte nevasta în bătăi ÅŸi „visează urât”, iar CuÅ£ui „umblă (…) în patru labe ca un căţel” pe lângă nevastă, deÅŸi ÅŸtie prea bine să-l înÅŸeală; ambelor familii „le-a căzut din cer avere (…) Nu mai pot de bine”. Hotărăşte să le viziteze pe cele două neveste. Ileana (a lui Bogza) ÅŸi GafiÅ£a (a lui CuÅ£ui): „am ÅŸi eu vorbe potrivite după pilda dumitale, dragă cucoană Marie, să le aţâţ ÅŸi să le otrăvesc, ca să le fac să lepede din ele tot. Dacă au ceva de spus, au să spuie”. NotaÅ£ia scriitorului concluzionează sec: „au să le înÅ£epe, au să le învălue, au să le fiarbă pe nevestele oierilor – până ce le-o vedea zvârcolindu-se ca viermele. (…) Iar după asta, munteanca se poate duce să caute. Rămâne soÅ£ia lui domnu Vasiliu să încurce laÅ£urile. IntenÅ£ia autorului este evidentă: nu se poate stabili nici o asemănare între „programul” de anchetă subtilă destinată dezvăluirii adevărului (anchetă carte apelează la metode ÅŸi practici diversioniste), pe de-o parte, ÅŸi „rugămintea” ciobănaÅŸului din MioriÅ£a către oaia năzdrăvană, de a ascunde adevărul, de a-l mistifica într-o alegorie. Baltagul nu se instalează în interiorul mitului, ci în interiorul celui mai autentic realism. . . ° ̤̀☊଀ņഀ߆ⰁĄ΄༆„ᄀ쒄市„怀쒄愂̤ ̤̀☊଀ņഀ߆ⰁĄ΄༆„ᄀ쒄市„怀쒄愂̤ Vitoria ÅŸi Gheorghiţă urcă iarăşi culmea StâniÅŸoarei, la început călări, apoi pe jos „cu frâul calului trecut pe după cot”. Câinele Lupu este ÅŸi el slobozit din zgardă, „dar nu caută să zburde”, ci „sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om. Petrecea ÅŸi el, uitându-se la frumuseÅ£ile lumii”. „Pădurea fâşâia lin din cetini ÅŸi răsufla aburi. ÃŽn poienile sorite, pământul se ochise bine ÅŸi înverzeau pajiÅŸti. ÃŽn frunzele moarte din marginea unei râpi, Vitoria găsi clopoÅ£ei albi. Coborî din tarniţă, ca să-i rupă, ÅŸi-i înalţă pe codiÅ£ele lor subÅ£iri, în lumină. Privi cerul albastru ÅŸi înghiÅ£i mireasma pădurii. (…) Trupul ei ar fi vrut să cânte ÅŸi să înmugurească; simÅ£ea intrând în el soare ÅŸi bucurie, dar în acelaÅŸi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoÅ£eii pe care-i Å£inea între degete ÅŸi care pieriseră”. Natura senină ÅŸi măreaţă îşi urmează singuratică propriile alcătuiri, nici o dispariÅ£ie nu-i clinteÅŸte echilibrul. TotuÅŸi Mihail Sadoveanu introduce în peisaj elemente de subtilă premoniÅ£ie: râpa frunzele moarte, setea pătimaşă de viaţă ÅŸi de bucurie care „se ofilea în ea grabnic”, în absenÅ£a bărbatului alături de care „ar fi vrut să cânte ÅŸi să înmugurească”, aÅŸa cum îi este hărăzit Femeii. Momentul găsirii lui Lipan (de către dulăul Lupu) într-o râpă o găseÅŸte pe Vitoria pregătită: „Având buna încredinÅ£are de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul în poala din faţă ÅŸi-ÅŸi dădu drumul alunecuÅŸ pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind, răzbi în ruptura de mal, în lătratul ascuÅ£it ÅŸi întărâtat al cânelui. Gheorghiţă zvâcnea de plâns cu ochii acoperiÅ£i de cotul drept înălÅ£at la frunte. Oase risipite, cu zgârcurile umede, albeau ţărâna. Botforii, taÅŸca, chimirul, căciula brumărie, erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuÅ£inat de dinÅ£ii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă ÅŸi poclăzi , zăcea mai încolo. Femeia răcni aprig: - Gheorghiţă! Flăcăul tresări ÅŸi se întoarse. Dar ea striga pe celălalt, pe mort. ÃŽngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele ÅŸi-i deosebi lucrurile. Căpăţâna era spartă de baltag”. Călătoria ÅŸi căutarea se încheie aici. Punctul culminant ÅŸi deznodământul formează ultima parte a romanului (cap. XIV - XVI). Se menÅ£in ritmul alert al povestirii ÅŸi dialogurile funcÅ£ionale, la obiect, dintre personaje, cu o singură ÅŸi foarte semnificativă excepÅ£ie: ceremonialul înmormântării. Mihail Sadoveanu parcă suspendă timpul pentru a aduce în prim-plan toate datinile impuse de datoria faţă de mort, datini creÅŸtineÅŸti, dar ÅŸi păgâne, intrate laolaltă într-un automatism respectat cu sfinÅ£enie. Vitoria plăteÅŸte cu generozitate atât serviciile religioase, cât ÅŸi ale bocitoarelor ÅŸi ale cârciumarului; banii pe care-i luase în călătorie erau „ai lui… ai mortului” – destinaÅ£i adică unei înmormântări pe potriva omului care i-a agonisit. Alături de pasajele destinate botezului ÅŸi nunÅ£ii, descrierea ritualului înmormântării creează atmosfera locală cu momente etnografice ÅŸi folclorice dintre cele mai semnificative. ÃŽn acest sens, Baltagul poate fi socotit o monografie a societăţii umane constituite în munÅ£ii Moldovei din vremuri imemoriale. Găsind rămăşiÅ£ele lui Nechifor ÅŸi recunoscând lovitura de baltag pe Å£eastă, Vitoria asamblează toate informaÅ£iile culese până atunci într-o versiune convingătoare pe care i-o prezintă subprefectului ca ipoteză. Argumentul că muntenii fac totdeauna tranzacÅ£iile de faţă cu martori obiectivi, atunci când n-au la îndemână o autoritate civilă unde „să se scrie hârtii”, îl convinge pe acesta să aibă încredere în intuiÅ£ia ÅŸi raÅ£ionamentul ei. Deci domnul Anastas Balmez începe audierea lui Calistrat Bogza ÅŸi a lui Ilie CuÅ£ui „cu o dibăcie de care se simÅ£ea cu drept cuvânt mândru”, amintindu-le (de faţă era ÅŸi Vitoria, care „stătea umilită”) că el nu acÅ£ionează fără dovezi indubitabile: „Crezi dumneata că pot eu să ridic un deget până ce nu am încredinÅ£are deplină?” Poate că această afirmaÅ£ie o convinge pe Vitoria să-i furnizeze anchetatorului „dovezile” care să-l „încredinÅ£eze deplin”. Ea ÅŸi-a dat seama că subprefectul „înÅ£elege cum stă chestia, căci nu-i nici chior, nici prost”, se va mai „juca” o zi, două cu Bogza, după care va aplica „rânduiala”. Din vorbele schimbate cu cucoana Maria, rezultă limpede că Vitoria intervine în desfăşurarea anchetei ÅŸi vrea să se amâne descoperirea adevărului ÅŸi din alte motive: „dar tare l-am rugat (pe anchetator) să mai îngăduie. Trebuie să iasă împotriva duÅŸmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ÅŸ-atunci doresc să-l văd zbătându-se cum s-a zbătut omul meu în râpă. Dac-aÅŸ putea să-l lovesc ÅŸi eu cu acelaÅŸi baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aÅŸ simÅ£i mai uÅŸurată. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghiţă, care-i încă prost ÅŸi copil, nu-l pot pune. AÅŸa că vreau să-l împung ÅŸi să-l tai altfel, ca să mai scot din mine obida care m-a înăbuÅŸit atâta vreme”. Deci resorturile sufleteÅŸti, în primul rând, îi dictează Vitoriei un comportament special, pe care anchetatorul îl înÅ£elege ÅŸi îl aprobă; el amână propria sa concluzie judecătorească, oferindu-i văduvei rolul justiÅ£iar. Semnificativ e faptul că amândoi păstrează secretul asupra loviturii de baltag de pe Å£easta mortului, asupra hârtiilor ÅŸi banilor găsiÅ£i în taÅŸca lui ÅŸi secretul că dulăul trăieÅŸte. Se ridică întrebarea: de ce subprefectul dă curs rugăminÅ£ii văduvei într-o chestiune oficială ca ancheta unei crime? Un răspuns pe care îl indică textul ultimelor capitole este că ÅŸi domnul Anastase Balmez, nu numai cele două femei, se pricepea „să cetească” oamenii; el ajunge să cunoască firea muntencei, să aprecieze efortul ei fizic ÅŸi material, curajul de a înfrunta necunoscutul pentru a afla ea însăşi adevărul despre dispariÅ£ia soÅ£ului. Mărturisirea pe care Vitoria o face cucoanei Maria rezumă în puÅ£ine rânduri toată odiseea ei, pe care ajunsese s-o cunoască ÅŸi domnul prefect aflat la Piatra NeamÅ£, adică superiorul ierarhic al domnului Anastase Balmez: „Stau ÅŸi mă mir într-o privinţă, cum de-am mai găsit în mine puterea să rabd atâtea ÅŸi să îndeplinesc toate. După ce l-am căutat ÅŸi l-am găsit, ar fi trebuit să mă pun jos ÅŸi să-l bocesc. Dar ÅŸtiu eu cine mi-a dat îndemn ÅŸi putere. Am făcut toate ÅŸ-am să mai fac, cât voi mai avea suflet. Am trecut muntele ista în toate felurile, am fost la Borca nu ÅŸtiu de câte ori, am cheltuit parale în dreapta ÅŸi-n stânga, am miÅŸcat oameni ÅŸi preoÅ£i; am vorbit, dragă cucoană Marie, ÅŸi printr-o sârmă, tocmai la Piatra. Eu eram de partea asta, în primărie la Borca, ÅŸi de partea cealaltă era domnu prefect, ÅŸi l-am rugat pentru omul meu, pe care l-am găsit risipit într-o râpă, că-mi deie voie să-l îngrop în Å£intirim. Să nu rămâie între lupi; să-l aduc între creÅŸtini. Am săvârÅŸit ÅŸi asemenea păcat, vorbind pe sârmă. Râdeau bărbaÅ£ii de mine cum m-am spăriat auzind glas de la Piatra. AM făcut multe altele; ÅŸ-acu s-apropie vremea să le sfârÅŸesc.” (cap. XV) Din toate investigaÅ£iile întreprinse pe diferite căi, Vitoria izbuteÅŸte să alcătuiască în mintea ei un scenariu posibil al crimei comise, ucigaÅŸul fiind fără îndială Calistrat Bogza, iar complice Ilie CuÅ£ui. ÃŽi adună pe protagoniÅŸti la praznic ÅŸi se foloseÅŸte de acest scenariu ca să le smulgă măştile. Deci urmăreÅŸte să obÅ£ină chiar de la făptuitorii omorului mărturisirea faptei, ca supremă „dovadă”, însă o mărturisire publică, într-un moment ritualic. Pentru aceasta, versiunea coerentă a faptelor, aÅŸa cum a elaborat-o Vitoria în imaginaÅ£ie, trebuie să fie cât mai aproape de realitatea petrecută cu câteva luni de zile în urmă ÅŸi pe care o ÅŸtiau doar bărbaÅ£ii implicaÅ£i: Lipan care „a spus ce avea de spus”, fiind acum în mormânt, ÅŸi „domnu Bogza ÅŸi domnu CuÅ£ui (…) prietini buni cu Nechifor Lipan”. La masa de praznic s-au adunat, după datină, preoÅ£ii ÅŸi poporenii din cele trei sate, jandarmii ÅŸi subprefectul, oficialităţile din Suha, Sabasa ÅŸi Doi Meri (satul ucigaÅŸilor). Vitoria este veselă, râde, îl îmbie mai ales pe Bogza să bea, îi admiră baltagul („frumos baltag”), apoi i-l cere („poftesc să-l văd”) sub pretextul comparării cu al lui Gheorghiţă, căruia îi dă arma, tot râzând. Bogza „rânji nu cu voie bună (…) întinse mâna spre armă; apoi ÅŸi-o retrase”. ÃŽn acest timp Vitoria lăudă vinul de OdobeÅŸti ÅŸi-l invită să mai bea în memoria soÅ£ului ei („Dumneata cunoÅŸti ÅŸi ÅŸtii tare bine că asemenea vin mai ales îi plăcea ÅŸi lui Nechifor Lipan”). Brusc, îşi schimbă vocea ÅŸi se întoarce către meseni: „Eu cred aÅŸa, (…). Eu cred aÅŸa, domnu Calistrat, că soÅ£ul meu umbla singur la deal pe drumul StâniÅŸoarei, ÅŸi se gândea la oile lui. Poate se gândea ÅŸi la mine. Eu n-am fost de faţă, dar ÅŸtiu. Mi-a spus Lipan, Cât am stat cu dânsul, atâtea nopÅ£i, în râpă. Ce Å£i-a spus? râse Bogza. Mi-a spus cum a fost, răspunde munteanca privindu-l aÅ£intit ÅŸi zâmbind. Asta n-oi mai crede-o. Ba s-o crezi. ÃŽÅ£i aduci aminte, domnu Calistrat, că Lipan avea cu el ÅŸ-un câne? Mi-aduc aminte. ÃŽi zicea Lupu. Era harnic câne, ÅŸi viteaz. Ei, vezi domnu Calistrat? Eu ÅŸtiu ÅŸi asta, că acel câne s-a pus pentru stăpânul lui, când i+a văzut în primejdie viaÅ£a. Se poate să se fi pus. Crezi că a pierit ÅŸi cânele? Nu cred. Mai degrabă s-a prăpădit. AÅŸa zic ÅŸi eu. Dar dacă s-a prăpădit, se poate găsi. Asta-i mai greu. Greu pân-într-atât, nu-i, domnu Calistrat, când este voinÅ£a lui Dumnezeu. Te rog, să mai bei ÅŸi acest pahar. Să-Å£i spun cum s-a întâmplat? Masa tăcuse. Interesat, domnu subprefect Balmez îşi puse coatele pe ÅŸtergar ÅŸi-ÅŸi întoarse urechea stângă, cu care auzea mai subÅ£ire, privind în acelaÅŸi timp ÅŸi cu coada ochiului. SimÅ£indu-se observat, Bogza se neliniÅŸti. Dumneata ÅŸtii ÅŸi eu nu ÅŸtiu, zise el cu îndrăzneală. Dacă ÅŸtii, spune. Să-Å£i spun, domnu Calistrat. Omul meu se gândea, vra să zică, la ale lui ÅŸi la mine ÅŸi umbla la deal în pasul calului, suind spre Crucea Talienilor. Femeia se opri. Ei? O îndeamnă, zâmbind, domnu subprefect. Spune. De ce te-ai oprit? Unii ar putea zice că venea la vale. Dar eu ÅŸtiu mai bine că se ducea la deal. Dar nu era singur. Avea cu el cânele. Åži se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie calului ÅŸi se grăbise spre pisc, ca să bage de samă dacă nu s-arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos, ÅŸi-ÅŸi ducea calul de căpăstru. Să ÅŸtiÅ£i că nu era noapte. Era vreme în asfinÅ£it. Unii cred că asemenea fapte se petrec noaptea. Eu am ÅŸtiinţă că fapta asta s-a petrecut ziua, la asfinÅ£itul soarelui. Când cel din deal a făcut semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul. Åži-a tras de la subsuoara stângă baltagul ÅŸi, păşind ferit cu opincile pe cărare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi. Lipan a repezit în sus mâinile, nici n-a avut când să Å£ipe; a căzut cu nasu-n coama calului, împingându-l în râpă. Chiar în clipa aceea cânele s-a azvârlit asupra lui. El l-a pălit cu piciorul dedesubtul botului. Calul tresărise de spaimă. Când a fost împins, s-a dus de-a rostogolul. Cânele s-a prăvălit ÅŸi el. S-a oprit întâi hămăind întărâtat; omul a încercat să-i deie ÅŸi lui o pălitură de baltag, dar dulăul s-a ferit în râpă ÅŸi s-a dus târâş după stăpân. Asta-i. Cel din urmă a încălicat ÅŸ-a grăbit după cel din vârful muntelui, ÅŸi s-au dus. Nu i-a văzut ÅŸi nu i-a ÅŸtiut nimeni până acuma. Munteanca tăcu ÅŸi se uită, cu buzele strânse, cătră cucoana Maria. Nevasta domnului Vasiliu, ca ÅŸi cei de faţă, sta într-un fel de încremenire ÅŸi aÅŸteptare. ÃŽn toată lumea de-acolo erau bănuieli. Vorbele ÅŸi iscodirile lucraseră cu hărnicie. Deci toată lumea înÅ£elegea întrucâtva istorisirea muntencei. Numaidecât cei mai mulÅ£i nu-ÅŸi putea da seama de ce muierea asta străină umbla cu pilde ÅŸi răutăţi. Dacă are vreo bănuială, să spuie; dacă are vreun prepus, să-l deie pe faţă. Asemenea cuget se aduna, cu mânie, mai ales în Calistrat Bogza. El de la început, de cum a văzut-o întâi ÅŸi întâi, a priceput că nevasta oierului vine asupra lui. Pe urmă a stat cu răbdare îndoindu-se că s-ar putea cumva descoperi asemenea faptă care n-a lăsat după ea nici o urmă. Femeia are să se zbată făr folos ÅŸi după aceea are să se ducă în treaba ei. Dar ea nu se ducea. Umbla cu vorbe ÅŸi cu intrigi proaste. Punea la cale pe nevasta lui CuÅ£ui. Strecura vorbe de vrăjmăşie Ilenei. Stârnea pe oameni cu feluri de feluri de închipuiri. O lăsa. Ce-i putea face_ îi era milă de dânsa într-o privinţă, căci era o văduvă care-ÅŸi căuta bărbatul. De mare mirare este cum l-a putut descoperi într-o râpă aÅŸa de prăpăstioasă ÅŸi singuratică. Mai de mirare sunt alte vorbe pe care le scorneÅŸte din nou. Åži acum – povestea întâmplării. Prost ÅŸi tâmp ar fi să-ÅŸi închipuie că ea a fost de faţă. Mai prost ÅŸi tâmp să creadă că mortul a putu vorbi. Asta n-o mai crede nimeni în ziua de azi. Åži totuÅŸi, muierea aceasta care-l urmăreÅŸte a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. Să fie adevărat, cum spune Ileana, ÅŸi cum, arăta GafiÅ£a când nu era încă aÅŸa de otrăvită de duÅŸmănie, sÃ