Referat Fantasticul In Literatura Romana2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Fantasticul In Literatura Romana2 si de asemenea puteti face Download Referat Fantasticul in literatura romana2

Citeste fragmente din Referat Fantasticul In Literatura Romana2

- cuprins - I. Definiţia II. Clasificarea fantasticului III. Prezentarea operelor discutate sau citite în clasă IV. Concluzii I. Definiţia FANTÁSTIC, -Ă, fantastici, -ce, adj. 1. Care nu există în realitate; creat, plăsmuit de imaginaţie; ireal, fantasmagoric, fabulos. ♦ Literatură fantastică = gen de literatură în care elementul preponderent îl constituie imaginaţia, irealul. 2. Care pare o plăsmuire a imaginaţiei; p. ext. extraordinar, grozav, de necrezut. ◊ (Adverbial) Produs fantastic de scump. 3. (Despre oameni) Ale cărui idei sau fapte au un caracter fantezist, bizar. – Din fr. fantastique, lat. phantasticus. II. Clasificarea fantasticului 1. folcloric (ritualuri, obiceiuri, mentalităţi arhaice) existent în creaţia lui Ion Creangă. 2. metafizic - recunoscut în proza lui Mihai Eminescu. 3. savant - cu accepte naturaliste în creaţia lui Ion Luca Caragiale justificând analiza psihologică. 4. ontologic - reluând termenele metafizicului eminescian (relativitatea timpului şi a spaţiului, existenţa universurilor paralele, practici rituale, şamanice şi tantrice) devenite substanţa epică a nuvelelor lui Mircea Eliade. 5. mito-folcloric - anumite mituri se constituie ca subiecte narative proiectate într-un cadru fabulos sub semnul unei mentalităţi arhaice ce se opune civilizaţiei contemporane iar scriitorul încearcă să refacă societatea arhaică în funcţie de modulaţiile gândirii populare conservatoare. III. Prezentarea operelor discutate sau citite în clasă : 1. fantasticul mito-folcloric : Vasile Voiculescu - Ultimul Berevoi Vasile Voiculescu - Lostriţa 2. fantasticul ontologic : Mircea Eliade - Nopţi la Serampore 3. fantasticul cult cu influenţă populară : Ion Budai Deleanu - Ţiganiada 4. fantasticul popular : Mina din părăul cel mare 5. fantasticul ştiinţific (lit. S.F.) : Ovid S. Crohmălniceanu - Roadele unei diplomaţii chibzuite Ultimul Berevoi de Vasile Voiculescu Se terminase războiul şi veniseră vremuri noi dar tulburi pentru locuitorii de la munte; vânătorii şi moşierii dispăruseră, oamenilor li se confiscase toate armele, iar prin codrii muntelui s-au înmulţit fără măsură jivine (urşi, lupi) care provocau multe pagube în stânile şi cirezile oamenilor. Îngroziţi de toate acestea oamenii apelează la practici spirituale străvechi pentru a-şi apăra animalele. Astfel şapte sate de la poalele Sturului se sfătuiesc şi ajung la concluzia că e o „boală de urs”, în spatele căreia se afla Necuratul. Căutând din casă în casă, într-un cătune uitat de lume, găsesc un om bătrân, care însă credea în practicile sale magice. Acestuia i se zicea „căciulă împletită” pentru că avea pe cap o căciulă moştenită de mult, ca semn al dacilor liberi şi de neam. Bătrânul zice că va curăţa muntele de „spurcăciuni” şi se transformă într-un tânăr voinic. El ajunge la munte, cu cele trebuincioase fluier şi cimpoi. Ajuns la stână, stinge focul aprins cu chibrituri şi face altul prin frecarea a două lemne. Astfel lumea trebuia să se întoarcă în era lemnului şi a pietrei. Îi pregăteşte pe ciobani şi îi obligă să trăiască după regulile vechi ale păstorilor. Bătrânul culege ierburi şi rădăcini din care a făcut o băutură magică, care le-a dat puteri magice. În acest timp jivinele au făcut în continuare dezastru. Într-o noapte prielnică ursului, cu lună plină, începe ritualul descântecului : intră singur în staul, aţâţă focul şi îi aduce pe rând pe cei şapte boari; pe vătaf îl aşează în mijloc, iar pe ceilalţi în dreptul fiecărei bâte înfipte în perete, formând jumătate de cerc cu deschiderea spre ieslea în care era ascunsă o femeie acoperită cu pielea de vită cu coarne. Afară se aud vitele, ciobanii se fac că dorm şi intră dihania neagră, un urs, care se îndreaptă spre iesle. Moşul începe să cânte din fluier, ciobanii încep să facă o horă în jurul ei. Ciobanii încep să o lovească cu nişte trestii uşoare, care se rup însă, şi jivina se repede la ei. Văzând că fiara nu putea fi înfrântă, bătrânul cheamă în ajutorul lor pe duhul marelui taur al muntelui. Ajutorul duhului este prezent prin şapte dihănii cu coarne înfăşurate în piei de vită. Aceste dihanii se luptă cu ursul şi îl înfrâng. În jurul pielii de urs se încinge un joc de sărbătoare, semn al biruinţei : alesul a strâns bâtele, le ia şi va urmări jivina până are loc un ritual de împerechere şi nuntă. Când se ivesc zorile, păstorii îşi primesc bâtele. La ieşirea din vale e pusă pe post de sperietoare blana ursului. De asemenea vitele sunt duse într-o strâmtoare a muntelui de unde la lăsarea serii nu puteau fi mişcate din loc în loc. Vraciul supărat îşi invocă strămoşii Berevoi pentru a-l ajuta şi a-i spune unde a greşit de nu-i iese vraja. Însă îşi dă seama că el nu greşise, dar dispăruse vraja din lume. Atunci el se hotărăşte să-şi sacrifice viaţa pentru a-i ieşi vraja şi a nu-i dezamăgi pe oameni. Atunci el îmbracă blana de urs, pentru a-l provoca pe taur, dar pentru că nu se mişcă, vraciul dezbracă blana şi se aruncă în capul lui. Animalul se înfurie şi îl străpunge cu coarnele apoi îl aruncă în iarbă unde e zdrobit de toate vitele cu picioarele. Astfel moare vraciul şi odată cu el şi magia în care crezuse. LOSTRIŢA de Vasile Voiculescu Povestirea fantastică "Lostriţa" a fost inclusă în volumul "Iubire magică". Ca şi în "Pescarul Amin" , "Amintiri despre pescuit" ori "Lacul Rău" scriitorul se inspiră din lumea fabuloasă a pescuitului, văzută ca practică ancestrală, îndeletnicire ce exprimă puternica legatură om-natură. Izvoare de inspiraţie: În deschiderea textului scriitorul precizează sursele folclorice ale povestirii. El porneşte de la credinţele populare privitoare la forţele supranaturale existente în lume. Tema povestirii o constituie năzuinţa spre absolut, autorul avertizând ca cel ce are tentaţia absolutului se expune la pericole. El aminteşte de stimele viclene care întind curse flăcăilor neştiutori, ca să-i înece. Această poveste de vânătoare şi de dragoste, în acelaşi timp, reface o atmosferă fabuloasă, de basm, datorită întâmplărilor fantastice, dar şi naturii unor personaje şi fapte născute dintr-un "miracol magic". Scriitorul foloseşte formule de narare specifice basmului, prin care atrage atenţia cititorului că întâmplările povestite ies din sfera realului. El spune că necuratul rânduise de multă vreme în apele Bistriţei o "nagodă" cu înfăţişare de lostriţă, ce se arată când la bulboane, când la şuvoaie. Aceasta este o alcătuire hibridă, cu cap de somn, trup de şalău şi piele de păstrăv, care îţi poate schimba înfăţişarea. Astfel, când se odihneşte pe nisip, ea pare o "domniţă întinsă la soare". Aceasta este prima asociere semantică peşte-femeie. Lostriţa a ademenit în mrejele ei, înnecându-i, pescari iscusiţi, copii neştiutori ori flăcăi tulburaţi de frumuseţea sa. Socotind-o vrăjită, oamenii o ocolesc ca pe o piază rea. Numai flăcăul Aliman, eroul povestirii, nu crede în basme şi râde când i se vorbeşte de stime preschimbate în lostriţe. Lostriţa i se arătase şi lui de câteva ori, ca un peşte din poveste. O data a şi prins-o în undiţă, dar flăcăul nu vede în ea o întruchipare demonică, ci o sălbăticiune oarecare. Într-o zi a prins-o în braţe, dar ea l-a lovit cu coada şi i-a scăpat "cum îi scapă duminica câte o zvărlugă de fată la horă", simbol al absolutului care i se refuză. Este a doua apropiere peşte-femeie pe care o face scriitorul. Din această poveste de vânătoare se naşte treptat o poveste de dragoste între om şi peşte, amintind de mitul Sirenei. De când a prins în braţe trupul lunecos al lostriţei, Aliman a rămas vrăjit. El simte permanent în braţe povara şi forma ei, ori o dezmierdare, "ca un gust de departe al lostriţei". Cele două planuri (real şi supranatural) se interpătrund mai ales în momentele sale de indecizie. Provocat şi fermecat de această sirenă a Bistriţei, Aliman şi cercetează apa ca un nebun. Oamenii ştiu că flăcăul este sub puterea vrajei şi că lostriţa îl va ucide. Ea i se arată din când în când, dar dispare la sfârşitul verii. Flăcăul se topeşte de dor şi de zbucium, "tânjeşte" şi începe să fie interesat de poveştile cu lostriţa fermecată, şi de vrăjitori ce au puteri asupra apelor şi peştilor. În primăvară reîncepe căutările, dar stima i se arată doar la Paşte, fiind mai mândră şi mai vicleană. Îl înfruntă pe faţă pe flăcău mâncându-i peştii puşi drept momeală în plasele de nuiele. Aliman înţelege că nu-i lucru curat. Fermecat de lostriţă, el pleacă într-un sat "sălbatic", la un vraci bătrân, mare descântător de peşti şi stăpân al apelor, unde se leapădă de credinţa în Dumnezeu. Scriitorul introduce în povestire un motiv faustic. Astfel, în schimbul credinţei sale, vraciul îi dă un totem : o lostriţă de lemn descântată şi vrăjită. Intervenţia vrăjitorului estompează legătura cu realitatea, împingând povestirea într-o zonă halucinantă, magică. Într-o noapte "cu lună în pătrar" flăcăul întra gol în Bistriţa, rosteşte descântecul învăţat de la vraci şi dă drumul pe apă lostriţei de lemn. Este un act arhetipal, prin care se sugerează nunta demonică. Efectul vrăjii nu întârzie. A doua zi apele învolburate ale Bistriţei aduc pe o sfărâmătură de plută o fată frumoasă leşinată. Aliman vrea să intre în apă să o salveze, dar se întâmplă un lucru ciudat : pluta se desprinde singură din strânsoarea apelor şi vine direct la mal, la picioarele flăcăului, semn că lui îi era trimisă fata. Lostriţa ajunsă prin vrajă femeie este însă un personaj ambiguu, care sporeşte curiozitatea cititorului. Ea are o origine echivocă, deoarece nimeni nu ştie dacă apele umflate ale Bistriţei au adus-o acolo din întâmplare, sau dacă este un peşte preschimbat în femeie. Deşi este îmbrăcată în straie ţărăneşti, ea are o înfăţişare stranie : hainele i se usucă imediat ce este scoasă din apă, amintind de pielea pescarului Amin din nuvela cu acelasi titlu. Cere imediat de mâncare, are ochii reci, "ca de sticlă" , iar dinţii îi sunt "ascuţiţi ca la fiare". Cei doi tineri par făcuţi unul pentru altul, se îndrăgostesc şi merg acasă la Aliman, care - neştiind cum o cheama - îi spune Ileana. Rupţi de lume, ei trăiesc o iubire paradisiacă. Fata are un comportament straniu. Îl obligă pe Aliman să se scalde noaptea goi în Bistriţa, ale cărei ape se făceau pe rând de aur, de argint şi apoi albastre, învăluindu-i tăinuitoarea, pescuiesc păstrăvi şi-i mănâncă acolo, fripţi la foc de brad, cum îi place ei. Feciorul pare a fi uitat de patima care-l mistuise până atunci şi-i vorbeşte de cununia religioasă, dar strigoaica fără nume refuză nunta ortodoxă, care-l sfinţeşte pe om, spunând că altul este rolul venirii ei. Prin sat circula zvonul că fata i-ar suge flăcăului sângele, ca o strigoaică. După un timp, mama fetei, o femeie "sturluibatică", vine şi o ceartă pe fată că şi-a uitat neamul şi s-a însoţit cu sărăcia. Femeia nu este straină de magie. Ea o hipnotizează pe fată, iar pe Aliman îl anihilează, lăsându-l "prostit, gol de puteri, ca o armă descărcată". O duce pe fată în satul lor din munte şi Aliman o caută multă vreme, dar fără rezultat. Într-un sfârşit reuşeşte s-o identifice în alt veac, află că şi ea se vânduse diavolului şi fusese probabil preschimbată în stima. Un moşneag trecut de suta de ani îi spune că, pe când el era copil, satul le alungase cu pietre pe bistriţeanca şi pe fata ei, care făceau farmece cu ajutorul demonilor, şi "le dăduse Satanei". Dispariţia fetei, căutarea, imposibilitatea găsirii şi identificarea ei aproximativă într-un secol trecut sporesc misterul povestirii. Fantasticul situaţiilor se naşte din ambiguitate. Povestirea se va desfăşura până la sfârşit pe acest joc incert al imaginii lostriţei. Ea pare a fi când peşte, când fată, dar niciodată peşte şi fată în acelaşi timp. Pierzându-şi speranţa, flăcăul se întoarce acasă "nevolnic şi moale ca o cârpă". Nu mai pescuieşte şi - cu voinţa paralizată - acceptă să se însoare cu o fată oarecare din sat. Dar în noaptea dinaintea nunţii visează că se însoară cu lostriţa şi-l cunună bătrânul vrăjitor. Acest vis dezvăluie sufletul feciorului chinuit de nostalgia iubirii pierdute şi de remuşcarea de a-şi fi trădat iubita. La nuntă Aliman bea mult şi-şi părăseşte mireasa când află de la un copil că a reapărut lostriţa. El aleargă la Bistriţa s-o caute pe regina peştilor, s-o prindă cu orice preţ şi s-o mănânce la nunta sa. Finalul este indecis, situat într-un plan fantastic. Fascinat de privirile lostriţei, flăcăul se afundă în apele dezlănţuite şi se îneaca în genunile Bistriţei, încercând să ocrotească lostriţa de viitură. El dispare pentru totdeauna răpus de o iluzie. Moartea sa dramatică sugerează ideea ca cel ce are tentaţia absolutului devine victima propriei sale aspiraţii. Epilogul nu clarifică, ci reia ideea stimei care colindă fără astâmpăr malurile Bistriţei, urcând cu cărăuşii, coborând cu plutaşii, oprindu-se cu copiii. Ea fulgera "ca o sabie bulboanele" sau îţi întinde la soare trupul de "ibovnică", stând în calea flăcăilor "aprinşi şi fără minte". În final scriitorul explică naşterea eposului din setea de fabulos a omului. El spune că povestea lui Aliman se îmbogăţeşte în fiecare an cu noi adaosuri, după închipuirile oamenilor care jinduiesc după întâmplări de "dincolo de fire" împingând povestirea într-o zonă halucinantă, magică. Nopţi la Serampore de Mircea Eliade Mircea Eliade ( 1907-1986 ) a fost cel mai mare om de cultură român din veacul al XX-lea şi, deopotrivă, un mare scriitor, compatibil cu A.Gide, A.Malraux, A Camus, E.Ionesco şi cu alte spirite de excepţie ale vremii sale. Nuvela intitulată “Nopţi la Serampore” se încadrează în proza fantastică a lui Mircea Eliade şi apare în 1940, într-o plachetă, alături de nuvela “Secretul doctorului Honigberger”. Tema operei “Nopţi la Serampore” o constituie o experienţă existenţială neobişnuită, pe care o trăise naratorul atunci când era tânăr - şi anume ieşirea din timpul şi din spaţiul real. Relatarea se face la persoana I, naraţiunea desfăşurându-se la nivelul a trei timpuri: prezentul (în care naratorul îşi aminteşte această întamplare), trecutul apropiat (în care s-a petrecut ciudata lui aventură), şi trecutul îndepărtat (timp în care a intrat, fără voie, tânărul european aflat în India). Prezentului îi aparţine prima propoziţie a textului - mărturisire nostalgică a omului matur care reeditează mitul eternei reîntoarceri în vremea celor dintâi experienţe iniţiatice: ,,Nici o dată n-am să uit nopţile petrecute cu Bogdanof şi Van Manen, în împrejurimile Calcuttei, la Serampore şi Titagarh”. Confesiunea explică şi titlul nuvelei: nopţile petrecute la Sermapore, constituie un timp mitic şi magic, în care, într-un spaţiu încărcat de sacralitate, naratorul trăieşte o hierofanie (revelaţia sacrului). Conţinutul nuvelei ar putea fi povestit astfel: $ 6 8 v x P T   ® 4 6 8 v x h· x ? Ultimul le-a sugerat celorlalţi să meargă împreună la Serampore, în apropiere de Calcutta, unde un prieten al său (pe nume Budge) avea o casă veche. Aşa începe minunatul timp petrecut în lungi discuţii pe teme religioase, magice sau oculte. Într-o noapte, cei trei europeni pornesc spre Calcutta, într-o maşină condusă de şoferul gazdei. La un moment dat, toţi trei trăiesc o senzaţie stranie, având impresia că s-au rătăcit, deşi drumul spre ţinta lor era unul singur. Tocmai când naratorul încerca să recunoască locurile prin care treceau, liniştea nopţii este sfâşiată de ţipătul înspăimântător al unei femei care cerea ajutor, strigând că moare, ca şi când ar fi fost înjunghiată. Înfioraţi de zguduitoarea chemare, europenii au sărit din maşină, încercând să găsească, în interiorul pădurii bengaleze, fiinţa aflată în primejdie. Orice căutare este însă zadarnică, după o vreme, cei trei îşi dau seama că în codru nu se află nici o fiinţă omenească; mai mult decât atât, fiecare dintre ei trăiau nişte senzaţii ciudate (“aveam necontenit senzaţia că visez şi că nu mă pot trezi din vis”) ca şi când pădurea ar fi exercitat asupra lor efecte magice. Obosiţi şi crezând că au avut halucinaţii, cei trei se întorc în şosea, dar nu mai găsesc nici maşina dar nici pe şoferul pe care-l strigau zadarnic. Se hotărăsc atunci să meargă pe jos spre Serampore, dar aventura lor iniţiatică nu se sfârşise încă: în aceeaşi clipă, părându-li-se că zăresc lumina unui felinar care se afundă în junglă, cei trei pornesc în direcţia ei, dar pierd imediat înşelătoarea iluzie. Cu toate acestea, atraşi parcă de o chemare mai puternică decât ei, cei trei bărbaţi îşi continuă drumul (tot mai greu prin desişul pădurii). Strădania le este răsplătită atunci când ajung la margine, în preajma unei case parcă din alt veac; în mod curios însă, în faţa casei erau mai multe vetre de jăratec, dar nici un om. Primiţi de un bătrân ciudat, europenii sunt conduşi la stăpânul aşezării (Nilamvara Disa), ,, un bărbat între două vârste, cu o figură foarte palidă, cu privirile înţepenite”; întreaga lui înfăţişare, mişcările dictate parcă de o forţă nevăzută şi fiorul care-i scutura trupul, la răstimpuri, accentuează strănietatea acestei întâmplări. Mai mult încă, deşi Nilamvara i-a anunţat, de trei ori, că li se pregătesc camerele pentru odihnă, nimeni şi nimic nu se mişca în această casă ciudată. Amintindu-şi de ţipătul auzit în pădure, Van Manen i-a relatat gazdei întreaga întamplare. Acesta i-a produs lui Dasa o suferinţă atroce, exprimată în propoziţii de neînţeles, din care se distingea numai numele Lila. Europenii au înţeles atunci că femeia fusese ucisă; într-adevăr, curtea se umplea de umbre, câţiva oameni îmbrăcaţi neobişnuit purtând şi o năsălie (suport de lemn pe care se aşează sicriul) de ramuri. Considerând că este mai bine să se retragă, cei trei bărbaţi pleacă spre Serampore, unde ajung în zori. Acolo află, cu stupoare , că nici ei, nici şoferul, nu ieşiseră din casă întreaga noapte, iar întâmplarea la care asistase se petrecuse cu o sută cincizeci de ani în urmă. Mai târziu, aflându-se la o mănăstire din Himalaya, naratorul a încercat să dezlege misterul celor întâmplate, într-o discuţie cu un ascet învăţat (Shivananda); opiniile celor doi sunt însă total diferite. Astfel, tânărul susţinea că practicile magice ale unui profesor din Calcutta (care fusese zărit în acea seară, în pădure), ar fi creat o ,,zonă sacră ” de care ar fi fost absorbiţi cei trei europeni, proiectaţi astfel în alt timp. Shivananda i-a explicat însă că realitatea nu este decât o iluzie, o nălucire (conform mitului indian al zeiţei Maya); în această lume iluzorie, oricine poate produce transformări, apelând pentru aceasta la anumite forţe oculte. Pentru a dovedi că are dreptate, Shivananda l-a proiectat din nou pe tănărul european în spaţiul şi în vremea lui Nilamvara, producându-i o a doua ieşire din timp. În final, se arată că, în dimineaţa următoare când s-a trezit din somn, naratorul (aflat la Serampore) a găsit o lume nespus de calmă si plină de strălucire. În sens larg, prin fantastic se înţelege ceea ce este creat de imaginaţie, ireal, plăsmuit. Conform opiniei lui Tzvartan Todorov, condiţia dobândirii fantasticului pur constă în perfecta împletire dintre straniu şi miraculos (elemente care pot fi întâlnite şi în ,,Nopti la Serampore” ). Ca şi în alte opere ale lui Mircea Eliade, fantasticul apare ca o ruptură în ordinea firească a lucrurilor (din noaptea ciudatei întâmplări sau, poate, a unui vis avut de narator). Astfel, drumul, ţipătul femeii din pădure, rătăcirea celor trei prin junglă, înfăţişarea spectrală a lui Dasa şi a celor din casa lui, modificarea curgerii timpului (care ,,sare” înapoi cu o sută cincizeci de ani) ţin de fantastic. De asemenea, şi de data aceasta, fantasticul apare şi se manifestă în cadrul relaţiei dintre sacru şi profan: cei trei europeni sunt nişte iniţiaţi şi numai lor le este dat să intre în ,,zona sacră” (pe care profesorul din Calcutta o crease prin magie). De altfel, cifra trei ca şi faptul că, prin apropiere, curge Gangele sporesc această sacralitate. În schimb, Budge nu poate participa la revelaţia celor trei, lui nereuşindu-i nici măcar ritualul vânătorii; el rămâne în spaţiul şi în timpul profan, ca şi şoferul maşinii. În sfârşit, fantasticul se împleteşte cu mitul zeiţei Maya, dând naştere unor profunde interogaţii filozofice. Ţiganiada de Ion Budai Deleanu Epopeea este o specie a genului epic în versuri de mari dimensiuni cu un fir epic întins şi cu personaje cu puteri supranaturale, acestea sunt de obicei personaje legendare. Epopeea apare în Grecia Antică şi e preluată de cultura latină. “Ţiganiada” este capodopera literară a iluminismului românesc şi reprezintă cea mai celebră epopee din literatura română. Deşi redactată în două variante ea nu ajunge să fie publicată decât în 1925. Din această cauză literatura română va avea foarte mult de pierdut. Şi alţi autori pasoptişti (ex: Ion Heliade Radulescu) încep să scrie o epopee a neamului însă aceste proiecte nu sunt finalizate. Ion Budai-Deleanu, om de o vastă cultură găseşte punctul de plecare al "Ţiganiadei" în lucrarea "Batra homiamahia" ("Lupta broaştelor cu şoarecii") de Tasso, în "Don Quijote de la Mancha" a lui Cervantes şi în "Orlando furioso" de Aristo. "Tiganiada" are ca temă călătoria alegorică pe care o face neamul ţigănesc în căutarea unei forme statale. Titlul este unul alegoric creat după modelul marilor epopei ("Iliada", "Odiseea", "Eneida"). Acesta ne trimite la personajul central al operei şi anume la etnia ţiganilor. Titlul este unul alegoric deoarece sub întruchiparea ţiganilor, Ion Budai-Deleanu ascunde aspiraţiile iluministe ale românilor din Ardeal. Din punct de vedere compoziţional "Ţiganiada" sau "Tabăra ţiganilor" este alcătuită din 12 cântece compuse de cântăreţul Leonachi Ghianeu şi îmbogăţită" cu multe însemnări şi luări aminte, critice istorice, filosofice, filologice şi gramatice de către Mitru Perea şi alţi mai mulţi în anul 1800. O astfel de structură îşi dovedeşte modernitatea datorită multitudinii de voci naratoriale. Personajele care comentează evenimentele în subsolul paginii devin voci naratoriale de sine stătătoare. Ele nu explică ceva ci au rolul de a crea o operă în operă. Acţiunea se desfăşoară în Muntenia lui Vlad Ţepeş. Domnitorul se hotărăşte să-i înarmeze pe ţigani pentu a lupta împotriva turcilor deoarece dorea să evite folosirea acestora ca iscoade. Pentru a-i convinge Vlad vodă le promite o localitate numita Spateni unde aceştia să se organizeze într-o formaţiune statală. Ţiganii se lasă greu convinşi, mai întâi având loc un sfat care are rolul de a-i evidenţia caracterul eterogen şi instabil. Mai întâi ţiganii sunt supuşi unor probe de curaj. Vlad Ţepeş şi armata lui se deghizează în turci fără a fi recunoscuţi de ţigani iar apoi pune în calea acestora carele cu bucate. La cele două probe ţiganii eşuează dovedind lipsa curajului şi o poftă de mâncare nemăsurată. În schimbul intrării în luptă Vlad Ţepeş le oferă ca recompensă localitatea Spateni plasată strategic între Bărbăteşti şi Inimoasa. Denumirea localităţilor este una evident parodică ea desemnând lipsa curajului şi a tragerii de inimă din partea ţiganilor. Odată intraţi în luptă tabăra ţiganilor este tulburată de intervenţia Satanei care o răpeşte pe Romica, logodnica viteazului Parpangel. Pentru a-şi regăsi iubita acesta porneşte într-o călătorie iniţiatică la capătul căreia trebuie să dovedească faptul că este apt de a se însura, de a-şi întemeia o familie şi de a conduce etnia ţiganilor. Bineînţeles că această călătorie este tot parodică. Parpangel este supus unor probe astfel trece printr-o pădure vrăjită şi poposeşte la un han care în mod miraculos se transformă dimineaţă într-o baltă cu broaşte. Satana reuşeşte de fiecare dată să-l amăgească pe Parpangel. Dezamăgit, eroul se hotărăşte să se întoarcă în tabăra ţiganilor. Pe drum se întâlneşte cu viteazul Argineanu îmbrăcat în armură vrăjită şi jac schimb de haine. Astfel Parpangel întră în luptă împotriva turcilor. Înfricoşaţi de vederea armurii şi crezând că este Argineanu turcii bat în retragere şi toată această aventură eroică se termină cu o banală cădere de pe cal a lui Parpangel. Leşinat mai mult de frică eroul călătoreşte în iad şi în rai. Când îşi revine o regăseşte pe Romica şi fac nunta. La ospăţul de nuntă Parpangel povesteşte tuturor ţiganilor cele văzute în iad şi în rai. După acestea ţiganii pornesc un sfat în vederea stabilirii formei de organizare statală. Nu reuşesc din cauza năravurilor înnăscute ale acestora. Totul se încheie cu o dezbinare a ţiganilor fiecare apucând pe o altă cale. Mina din părăul cel Mare În “Mina din părăul cel Mare”, reapare credinţa în fiinţe fantastice, similare cu domovii la slavi, sprites, gnomii şi piticii la englezii din nord. Povestirea face parte din “Cartea vâlvelor. Legende din Apuseni”(1982), culegere de literatură populară publicată de Maria Ioniţă. Personajele care povestesc întâmplarea sunt muntenii. Unul din miturile prezentate în această povestire este al lumii subterane, unde locuiesc fiinţe ciudate, pitici, care deţin o tehnică străveche a vindecării trupului sau a îmbolnăvirii lui. Aici, fiinţa fantastică este un mâţ care vorbeşte şi vrea jertfă de sânge uman, “on cap de om”. Mâţul devine un zeu demonic, care-i împiedică pe oameni să lucreze, să-şi desfăşoare munca de miner. Mâţul seamănă cu zeul egiptean caine, pentru că el pare a fi un mutant existent în legendele străvechi ale lumii la fel ca centaurii: “La şasă fix, la doisprăzece fix, atuncea să arăta mâţu în cale şi stătea de vorbă cu oaminii şi la obraz arăta ca obraz de om, numa la trup era mâţ.” Unul dintre muncitori, Iuănu lui Topor, vrea să ia mâţul pentru el, pentru casă. Deznodământul povestirii nu se lasă mult aşteptat: “Da’ mâţu din ce merje, din ce să-ngreuna. Şi aşe să-ngreunase, de amu asudase tăt bine. Numa cură apă pă el.” Îngreunarea de care se vorbeşte este un apanaj al fiinţelor demonice, lipsite de capacitatea de a se înălţa în cele nouă ceruri ale divintăţii. Mâţul este un animal cu o mare capacitate de transcendere a lumii, în sens negativ. Îngreunarea mâţului epuizează puterile personajului uman care se încărcase să îl fure şi este aruncat “păstă colţu ăla până-n valea Sohodolului”, unde cade în nesimţire. La trezire povestea este uitată, în mod miraculous. Graniţa dintre real şi imaterial sau incognoscibil este menţinută şi mai mult, “mâţu” dispare, devenind un personaj fantastic perfect, asimilat cu tradiţionalele vâlve transilvănene. Roadele unei diplomatii chibzuite de Ovid S. Crohmalniceanu Apariţia: face parte din volumul de povestiri “Istorii insolite” publicat în anul 1980. Tema: povestirea este o satiră la adresa cursei înarmărilor, ajunsă în stadiul paroxistic şi cuprinsă de mania secretizării excesive, care, din motive întemeiate, este abandonată pentru apărarea împotriva unui duşman comun. Deşi întâmplările sunt atât de caracteristice lumii pământene, Ovid S. Crohmălniceanu transferă acţiunea pe planeta Arcadia din constelaţia Casiopeea, în anul 2261. În societatea arcadiană prezentată, într-un stil aproape publicistic, de scriitor, asistăm la o competiţie a ameninţării războiului între două superputeri care îşi împărţeau dominaţia asupra celor două emisfere. Superputerile erau doi “centri energetici”, colonişti care se acuzau unul pe celălalt, fără discriminare, într-un război propagandistic total, bânduit de cele mai mari rele. Locuitorii Arcadei erau avansaţi şi din punct de vedere biologic, aveau “două perechi de ochi, două nasuri, două guri şi patru calote cerebrale absolut simetrice”, dar mai ales aveau proprietăţi telepatice, însă în capacităţi inegale, fiecare dintre membrii societăţii având în mod inegal dezvoltat “transminţătorul” faţă de “receptor” sau invers, aceasta fiind şi o cauză a ierarhizării sociale. În această lume a viitorului, numai conducătorii aveau dezvoltate cele două simţuri în proporţii egale. Arcadienii sunt toţi dotaţi cu puteri telepatice, la fel cum diferitele persoane sunt dotate cu simţuri muzicale aparte. Cariera politică era determinată de capacitatea individului în cauza de a percepe colorat, adică de a avea un simţ deosebit al viziunii la distanţă. Prin urmare cei doi lideri, ai Nordului şi ai Sudului, sunt dotaţi până la un nivel cu aceste capacităţi extreme ale lor, de a vedea dincolo de orizont, intrarea în emisie-recepţie intervenind printr-o simplă mâncărime în ureche. Subiectul este simplu: pe la ora 3:30 noaptea, reprezentantul emisferei sudice este trezit de o mâncărime la două dintre cele patru urechi, pentru a fi anunţat că o grupare de astronave inamice a invadat straturile superioare ale atmosferei boreale, determinând sporirea nivelului de radiaţii. Scopul înştiinţării nu este de a solicita ajutor militar, ci de-al informa pe conducătorul din Sud să nu fie surprins de folosirea unor arme ultrasecrete, încă necunoscute, crede conducătorul Nordului, pe Arcadia. Mitologia pe care o conţine povestirea este caracteristică tipurilor moderne, de început al erei tehnologice, cu teme şi motive science-fiction de mult folosite. Apar aici elementele ale unei lumi a viitorului: OZN-urile, farfurii zburătoare, puşca portabilă cu laser ş.a. Telepatia este un alt mit al societăţii moderne. Ideea că arcadienii ar avea “două feţe” poate însemna şi duplicitatea rasei respective, dar şi faptul că ei pot fi emiţători sau receptori ai frecvenţelor radio existente. Textul conţine şi ideea unei tehnologii secrete, folosită de cele două superputeri pământene angajate în războiul rece de curând încheiat tocmai în scopul prevenirii unei invazii din afara planetei, putând dezvălui un caz în care realitatea depăşeşte cu mult ficţiunea. PAGE PAGE - 9 - 쥁@