Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -comentariu5

Mai jos puteti citi fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -comentariu5 si de asemenea puteti face Download Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -comentariu5

Citeste fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -comentariu5

ENIGMA OTILIEI George Călinescu Un prim-plan al romanului prezintă cele două familii - Costache Giurgiuveanu - Otilia şi Tulea. Mobilul principal al tuturor acţiunilor care se desfăşoară este moştenirea, averea lui Costache Giurgiuveanu, pe care o vânează clanul Tulea, la care se raliază inventivul şi rapacele Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, sora lui Costache (şi ceilalţi membri ai familiei Tulea: Simion Tulea, soţul Aglaei, şi copiii acestora: Olimpia, Aurica şi Titi). Eforturile lor sunt canalizate statornic spre înlăturarea Otiliei, fiică vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, fata celei de-a doua soţii, crescută de acesta fără acte de adopţiune filială legală. Alt plan al romanului prezintă destinul tânărului Felix Sima, rămas orfan, venit să studieze medicina în Bucureşti şi dornic de a face carieră, care trăieşte prima experienţă erotică. Aceasta constituie fondul liric al romanului: iubirea romantică, adolescentină a lui Felix pentru Otilia, pe care o cunoştea din corespondenţa întreţinută. Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix, trebuia să-i fie tutore şi să-i administreze bunurile lăsate de tatăl său, care murise. În casa lui moş Costache, unde va locui, îl cunoaşte pe Pascalopol, moşier, cu maniere alese, şi clanul Tulea, ce locuieşte în vecinătatea casei lui Costache. Felix o iubeşte pe Otilia, dar este gelos pe Pascalopol, o prezenţă nelipsită din preajma Otiliei şi necesară, prin generozitatea, experienţa şi cavalerismul omului rafinat. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar vrea să-l ajute să se realizeze în cariera lui ştiinţifică, intuindu-i cu maturitate şi luciditate ambiţia, dorinţa de a ajunge “cineva”. Plimbările cu trăsura la şosea împreună cu Pascalopol, capriciile şi luxul satisfăcute cu generozitate subtilă şi discretă de acesta, instinctul feminin precoce, inteligenţa şi discernământul practic, izvorâte dintr-o experienţă timpurie nesigură, toate acestea o fac pe Otilia să-l accepte pe Pascalopol drept soţ. Neînţelegând acţiunile Otiliei, Felix se consideră pe sine o enigmă. El va studia cu seriozitate, va deveni medic şi profesor universitar, făcând o căsătorie strălucită. Otilia va rămâne o amintire, o imagine a eternului feminin. Pe celălalt plan, al luptei acerbe pentru moştenire, atacând-o pe Otilia cu infinite şi inventive răutăţi, clanul Tulea cunoaşte declinul familial: Aglae nu reuşeşte să pună mâna pe banii lui Costache, pentru că-i furase Stănică de sub salteaua bătrânului, provocând moartea acestuia, la al doilea atac cerebral ce-l suferise; Stănică renunţă la Olimpia, care-l plictisea şi nu ţinea pasul cu ritmul său alert şi imprevizibil de arivist, prefăcând-o pe Georgeta, femeie uşoară, dar prezentabilă, inteligentă, care-i va înlesni relaţii “înalte”, în lumea Bucureştiului; Titi va divorţa de Ana, evoluând psihic spre o idioţenie vizibilă (se legăna din ce în ce mai mult); Aurica va rămâne tot nemăritată şi nerealizată erotic. La sfârşitul romanului aflăm că Pascalopol, i-a redat libertatea Otiliei, care va ajunge în Spania, America, nevasta unui conte, “aşa cava” - va spune Stănică Raţiu. Privind o fotografie recentă a Otiliei, Felix va vedea o figură străină, o Otilie maturizată, chipul ei de acum spulberând imaginea enigmaticei adolescente. Ea a rămas o iluzie a tinereţii. O lume întreagă se cuprinde în acest roman, dovedind un creator epic remarcabil, punând în lumină aspectele sociale, economice, familiale, ale vieţii bucureştene din anii de dinaintea primului război mondial. Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu e prezentat în detalii semnificative, sugerând calitatea şi gustul estetic: imitaţii ieftine, intenţia de a impresiona prin grandoare, vechimea şi starea dezolantă a clădirii. Atenţia e apoi centrată pe un detaliu al casei, uşa, descrisă amănunţit: de lemn umflat şi descheiat, imensă, “de forma unei ferestre gotice”. Camera Otiliei o defineşte pe fată întru totul, înainte ca Felix să o vadă. Prin dezordinea tinerească a lucrurilor ce inundă camera se intuieşte firea exuberantă: lucrurile fine, jurnalele de modă franţuzeşti, cărţile, notele muzicale amestecate cu păpuşi alcătuiesc universul de viaţă cotidiană, spiritual, “ascunzişul feminin” cum spune scriitorul. Casa lui Pascalopol, mobilele, obiectele exprimă rafinamentul, bunul gust, plăcerea confortului, dar şi filozofia lui. Mobilele, vestmintele prefigurează caracterul, exprimă o atmosferă de viaţă, de intimitate, educaţia şi instrucţia personajului. Personajele sunt concepute potrivit gândirii estetice a scriitorului, care pledează pentru “căutarea permanenţelor în scopul de a atinge universalul”. Tipologia personajelor este de esenţă clasicistă; conturate realist, sunt caractere dominate de o singură trăsătură fundamentală, tipuri general-umane de circulaţie universală (avarul, arivistul, baba absolută), aşa cum concepea scriitorul: “Psihologia unui individ n-a devenit artistic interesantă decât când a intrat într-un tip”. Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul fizic, caracterizarea prin fapte, prin acţiuni, opiniile personajelor, caracterizarea făcută de către alte personaje şi autocaracterizarea. Scriitorul, omniscient, vorbeşte în fiecare personaj, face aprecieri asupra lor. Personajul central al romanului, către care converg toate energiile, din motive şi interese diferite (Otilia şi Felix - pentru că îl iubesc şi-l ocrotesc, Pascalopol - pentru că ţi e milă de el şi e tutorele Otiliei; clanul Tulea - pentru că vor să-i ia averea), este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei şi al lui Felix, fratele Aglaei. El întruchipează trăsăturile clasice ale avarului, care se întrepătrund cu duioşia paternă. Scriitorul îl descrie din primele pagini, în momentul când Felix soseşte seara, în casa acestuia. Chipul lui Giurgiuveanu este reflectat prin privirile lui Felix. Coborând cu încetineală scara ce scârţâia cu “pârâituri grozave”, Felix văzu “un omuleţ subţire şi puţin încovoiat”. De la această imagine globală, portretul fizic se alcătuieşte prin acumulare de detalii, îngroşat cu o pastă densă, alcătuind o imagine grotească: capul era “atins de o calviţie totală”; faţa părea “aproape spână”, “pătrată”. Buzele erau “întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os”; clipea “rar şi moale”, ca “bufniţele supărate de o lumină bruscă”, avea “glasul răguşit” şi bâlbâit. Bătrânul Costache are o comportare bizară, fie din pricina senilităţii, fie simulează uitarea din teamă, din instinct de apărare, faţa de cei care-i vânau averea; ca şi bâlbâiala, care poate fi şi un defect de vorbire, dar şi un mijloc de apărare, de a câştiga timp. Oricum, dacă n-ar fi puţinătatea trupului, care trezeşte compasiune, portretul ar fi fost cu totul hidos. Aflat la o vârstă înaintată, moş Costache manifestă şi alte “bizarerii” care-i dau individualitate: îşi freacă mâinile cu “un râs prostesc”, are un supărător glas “stins”, “răguşit”, dar are duioşii şi tremurări de suflet: pe Otilia , “fe-fetiţa” lui (pe care o iubea în felul său), “Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi”. Şi Felix înţelege că avariţia este mai mult o manie (mania de a ţine banii), dar “o iubeşte mult pe Otilia şi se gândeşte mereu la ea”. ¦ Nsaltea, şi nu se poate dezlipi de ei. El va ajunge victima propriei suspiciuni, fiind prădat de Stănică, cel care-i grăbeşte moartea. Are un sfârşit tragic. Otilia vede în “papa” - “un om bun”; însă are “ciudăţeniile” lui, e cam “avar” în acord cu zgârcenia lui, bătrânul mânca “cu lăcomie”, “vârând capul în farfurie”. Iubirea pentru Otilia se manifestă şi se observă în gesturi, reacţii elocvente: moş Costache nu protestează niciodată când Otilia îl mustră, stă ca un copil în faţa ei. La primul atac cerebral, Pascalopol văzu cu uimire cum bătrânul, “cu nădragii de stambă şi cu pătura pe umeri, ţinea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini inelul cu chei”. Deşi Pascalopol încearcă să-l determine să reglementeze situaţia Otiliei, aceasta amâna mereu. La al doilea atac cerebral, clanul Tulea, mobilizat de apriga Aglae, goleşte casa lui moş Costache, cărând scaune, tablouri, oglinzi, trecând prin zăpadă spre fundul curţii de dimineaţă până târziu. Prin Costache Giurgiuveanu se continuă tipologia avarului din literatura română (Hagi Tudose) şi universală (Gobseck, Goriot, Grandet), conturându-se un personaj complex. În raport cu moş Costache se definesc moral, celelalte personaje, pentru că el deţine averea care-i polarizează pe toţi. Energiile cele mai active în lupta pentru moştenire sunt Stănică Raţiu, Aglae Tulea. Stănică Raţiu este un Dinu Păturică modern, încadrându-se în tipologia arivistului. Avocat fără procese, energia lui nu se consumă în muncă; el circulă în diferite medii, află, ştie tot, aşteaptă “ceva”, care să-i modifice modul de viaţă peste noapte, să-l îmbogăţească; agresiv, fără nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare şi de supravieţuire, este inteligent şi escroc, fanfaron şi abject; ideea de familie, pe care o cultivă, nu-l împiedică s-o părăsească pe placida lui nevastă, Olimpia, şi să se însoare cu Georgeta, femeie uşoară, întrezărind un cuplu mai favorabil intereselor sale; este licheaua simpatică (e primit cu bucurie de toate rudele. Clanul familiei Tulea, prin Aglae şi Stănică Raţiu, este spiritul “rău” al casei, prin ferocitatea lăcomiei lor. Aglae şi Aurica sunt cele care “muşcă” cel mai tare din bucuria tinereţii celor doi orfani (Felix şi Otilia), pizmuindu-i şi amărându-le zilele. Portretul Aglaei este fixat de la început cu detalii precise ce indică trăsăturile morale: cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu faţa gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, are nasul încovoiat şi ascuţit, obrajii brăzdaţi de câteva sute de cute mari, ochii bulbucaţi, este vulgară şi rea, o “viperă”, cum o califică Otilia. Acreala, lăcomia de bani, de avere, spiritul cârcotaş, răutatea sunt trăsăturile care alcătuiesc tipul “babei absolute”. Aurica, fiica Aglaei, este fata bătrână, cu dorinţe erotice neîmplinite, manifestate până la ridicol, dezechilibrată psihic, pierzând orice decenţă şi bun simţ, lipsită de orice atractivitate feminină, invidioasă, cu răutăţi; este o complexată. Titi Tulea, calificat de Otilia drept “prost”, repetent de câteva ori şi corigent, “vlăjgan molatic” de 22 de ani, nu citeşte pentru că lectura îi dă “dureri de cap”; este tipul debil mintal, infantil şi apatic Simion Tulea, soţul Aglaei, bătrân senil, are comportamentul unui degenerat; îşi pipăie muşchii, caută prin dulapuri, brodează, face crize psihice până la violenţă, ce alternează cu stări de apatie; are idei fixe, crede că Olimpia nu este fata lui; este izolat de Aglae şi de ceilalţi. Leonida Pascalopol este “un personaj nou” în literatura română (Pompiliu Constantinescu), fiind expresia rafinamentului, a bunului simţ, a generozităţii. Scriitorul îi face şi lui un portret în care detaliile pun în lumină poziţia socială, trăsăturile fizice şi morale: un om de vreo cincizeci de ani, “oarecum voluminos, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor”; scriitorul remarcă “fineţea pielii” şi tăietura “englezească” a mustăţii cărunte, deci un om subţire; un lanţ greu de aur îi atârnă la vestă, hainele sunt din stofă fină; emană un parfum discret asociat cu o nuanţă de tabac; are o politeţe şi maniere ce dezvăluie creşterea lui aleasă. Pascalopol vorbeşte despre sine lui Felix, în intimitatea conacului său de la moşie, aranjat în stil românesc. Felix află că Pascalopol făcuse studii în Germania, apoi la Paris, călătorise prin mai toată Europa, fusese căsătorit; află că-i place să cânte la flaut, că e o fire boemă. Pascalopol se consideră un “ratat” şi vrea ca aspiraţiile lui artistice să le realizeze în Otilia. Ea îl consideră un bărbat “chic”, un om de “mare caracter”, care a fost foarte bun cu ea. Fata e cuprinsă de o caldă înduioşare pentru că Pascalopol e “singur, săracul!”, nu are pe nimeni. El vine în casa lui Costache, aşa cum el însuşi mărturiseşte, ca să aibă sentimentul de familie. Oarecum blazat, prin nobleţea sufletească, prin discreta poezie a sentimentelor personajul a fost asociat eroilor lui Turgheniev. Chipul adolescentin al Otiliei este şi el descris în mod expres de scriitor, din momentul sosirii lui Felix în casa unchiului său, aşa cum o observă tânărul: un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri. Apoi privirea coboară asupra vestimentaţiei, care sugerează supleţea, delicateţea, firea deschisă a fetei, o apariţie romantică tulburătoare. Prezenţa Otiliei înviorează şi luminează atmosfera lugubră, apăsătoare a casei. Ea răspândeşte în jur graţie, inteligenţă, delicateţe, tumult de pasiuni când cânta la pian, “părea că ştie multe şi intimida pe bărbaţi”, încât “Moş Costache, Pascalopol, Stănică, Felix însuşi n-ar fi îndrăznit să contrarieze pe Otilia”. Amestec de copilărie şi adolescenţă, cu instinct feminin sigur, naivă, ea are efecte tonice tulburătoare asupra lui Pascalopol, faţă de care se manifestă cu gesturi materne (îi potriveşte cu grijă acul din cravată), sau sărind de pe scaunul lui moş Costache pe cel al lui Pascalopol; ea este feminitatea surprinsă în procesul ei de formare, remarcabil redată de scriitor. Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni “fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”. Călătoria la Paris, împreună cu Pascalopol, o maturizează; devine mai sigură, mai conştientă de ea însăşi, schimbare pe care Felix o percepe. Criza adolescenţei, criza erotică în drumul spre maturizare prin care trece Felix este descrisă prin acumulări succesive. El parcurge drumul de la simpla atracţie până la acuitatea trăirii sentimentului iubirii caste: simte nevoia imperioasă a prezenţei fetei; are insomnii, simţurile toate tresaltă acut. Neputând sta cu Otilia, şedea cu lucrurile ei; din obiectele, din dezordinea camerei îi reconstituia mişcările. Se simţea mai aproape de Otilia, aici în odaie, decât lângă ea însăşi. Familiaritatea cu Pascalopol, prezenţa permanentă a acestuia îl indispuneau. Numeroase pagini descriu lucid stările psihice şi fizice prin care trece Felix, ale primei experienţe erotice, ale iubirii dintâi, adolescentine: nelinişte şi incertitudine, adoraţie şi deznădejde, gelozie şi fericire. Chinurile prin care trece când Otilia nu-i răspunde la scrisoare sunt relevatoare. Îndrăgostit, visător şi reflexiv, simţea nevoia prezenţei ei feminine (lipsit de dragostea mamei care murise de timpuriu). Experienţa erotică împlinită fiziologic, prin cunoaşterea Georgetei, îl maturizează pe Felix, privind altfel acum imaginea Otiliei şi comportamentul ei. Chipul ei rămâne însă, pentru totdeauna, învăluit în mister, o imagine derutantă, de vis. Titlul romanului şi finalul său exprimă esenţa dilematică a feminităţii, natura contradictorie a sufletului omenesc. Finalul romanului se încheie simetric, cu imaginea de la început: casa lui Costache Giurgiuveanu, şi mai dezolantă, iar Felix reînvie în memorie cuvintele acestuia: “Aici nu stă nimeni” - ce sună dezolant şi lugubru. Pagina PAGE 1 쥁@