Referat Liviu Rebreanu - Padurea Spanzuratilor -prezentare Generala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Liviu Rebreanu - Padurea Spanzuratilor -prezentare Generala si de asemenea puteti face Download Referat Liviu Rebreanu - Padurea spanzuratilor -prezentare generala

Citeste fragmente din Referat Liviu Rebreanu - Padurea Spanzuratilor -prezentare Generala

Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu Aparitia lui Liviu Rebreanu in literatura inseamna un moment de raspantie. Analizand acest moment, Tudor Vianu considera ca „rolul samanatoristilor era incheiat, iar Delavrancea, Duliu Zamfirescu si Bratescu-Voinesti isi dadusera masura lor… numai Sadoveanu ontinua sa creasca din fundamentele asezate mai dinainte”. Reprezentand epicul pur, Liviu Rebreanu marcheaza o noua faza a realismului romanesc : „Niciodata realismul romanesc, inaintea lui Rebreanu, nu infiripase o vziune a vietii mai sumbra, infruntand cu mai mult curaj uratul si dezgustatorul, intocmai ca in varietatea mai noua a realismului european, crudul naturalism francez su rus” (Tudor Vianu). Eugen Lovinescu vorbeste de realisul dur din operalui Rebreanu, de originalitatea marilor sale constructii epice, de obiectivitatea prozei. Liviu Rebreanu in operele sale creaza oameni vi, cu viata proprie, el se apropiindu-se de misterul eternitatii . Despre stil „prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun intr-adevar ce vreau decat sa fie slefuit si neprecis. E mult mai usor a scrie frumos decat exact” (Liviu Rebreanu). Atat Liviu Rebreanu cat si C. Petrescu pot avea un stil caracterizat prin sobrietate, limpezime si precizie, fiind considerati scriitori anticalofili (impotriva scrisului infrumusetat). „Realitatea pentru mine a fost un pretext pentru a-mi crea o alta lume noua, cu legile ei, cu intamplarile ei” (Liviu Rebreanu). „Pentru mine arta, zic arta si ma gandesc mereu la literatura, inseamna cretie de oameni si viata. Astfel arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vi, cu viata proprie scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca intereseaza in arta ci pulsatia viatii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume” (Liviu Rebreanu). Primul roman psihologic din literatura noastra este inspirat dintr-o intamplare reala. Emil Rebreanu, nascut la 17 decembrie 1891, fratele scriitorului si subofiter in armata austro-ungara, a fost spanzurat la Ghimes pe data de 14 mai 1917 cand incerca sa dezerteze pe frontul romanesc. Dupa mai multe surse se pare ca Ilona a existat in realitate, fiind iubita lui Emil. In 1920 Livu Rebreanu face o calatorie la Ghimes si descopera mormantul fratelui sau. Astfel, aceasta calatorie si o fotografie il determina sa scrie romanul de fata. Fotografia respectiva, in care era reprezentata o padure de spanzurati in dosul frontului austriac dinspre Italia a vazut-o in anul 1918 la un prieten cand mergea la o conferinta de pace. Apostol Bologa,un tanar din Parva, de langa Nasaud, insufletit de aventuri romantice, se inroleaza voluntar pe front, in timpul primului razboi mondial, pentru a-i dovedi dragostea logodnicei sale, Marta, ca si el este capabil sa rivalizeze cu ulanii maghiari, dupa care aleasa nimii sale se dadea in vant. Pe frontul din Galitia, el se acopera de bravura, fiind decorat si avansat la gradul de locotenent. Este cooptat apoi de Curtea martiala, unde il condamna, cu toata covingerea, la moarte, prin spanzuratoare, pe sublocotenentul ceh, Svoboda. Dupa executie, afla de la noul comandant de companie, capitanul Klapka, motivele pentru care Svoboda incercase sa dezerteze. Din acest moment incepe sa aiba mustrari de constiinta. Incercarea de a gasi noi argumente si justificari ii sporeste nelinistea si obsesia vinovatiei devine chinuitoare. Afland apoi ca regimentul sau va fi trimis pe frontul romanesc, se hotaraste sa dezerteze, este ranit si internat in spital. Indragostit de unguroaica Ilona, fiica groparului Vidor, in casa caruia este incartiruit, Bologa rupe, in timpul concediului de convalescenta logodna cu Marta. La scurt timp dupa reintoarcerea la unitate, este chemat din nou la Curtea martiala. Acum urma sa fie judecati niste tarani, considerati spioni fiindca se ducea sa-si munceasca ogoarele peste liniile interzise conventional de armata austro-ungara. Bologa nu mai poate suporta gandul de a fi complice la condamnarea unor oameni nevinovati si se hotaraste sa dezerteze. Este prins, condamnati si spanzurat. Structurala compozitionala a cartii se conduce dupa liniile unei constructii clasice, ascendente. Descrierea unei atmosfere cenusii a zilei de toamna deschide simbolic drumul in constiinta lui Apostol Bologa. El cade spanzurat ca un martir al neamului. Discursul epic se constituie pe schema unei obsesii, alternand timpul cronologic cu timpul psihologic. Monologul interior si sondajul psihologic, realizat din perspectiva autoriala, configureaza destinul tragic al eroului. Pasajele ce descriu atmosfera dezolanta de pe front sau natura cenusie si mohorata dintr-o zi de toamna sunt in concordanta cu lumea gandurilor si a trairii eroului, prefigurand destinul sau tragic. Asemenea lui I.L.Caragiale, cum observa T.Vianu, Liviu Rebreanu abordeaza notatia organica „regasind procedeul, ii da o intrebuintare cu mult mai intinsa” („Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata comandantului. Isi auzea bataile inimii ca niste ciocane…”). Simetria ansamblului epic din Padurea spanzuratilor ca, de altfel, si din celelalte romane, dezvaluie vocatia constructiilor monumentale. Imaginea spanzuratorii (element ce apare de 20 de ori de-a lungul operei), cu care se deschide si se inchide romanul, sugereaza cele mai inalte momente ale tragicului. Cartea este calauzita de trei principii: Premisa: Apostol e cetatean, o particica din Eul cel mare al statului, o rotita dintr-o masinarie mare; omul nu e nimic, decat in functie de stat. Termenul mediu: Apostol devine roman: pe cand statul e ceva fictiv si intamplator, putand intruni oamnei straini la suflet si aspiratii, neamul e o ixzolare de iubire, chiar instinctiva. Statul nu cere iubire, ci numai devotament si disciplina omului; pe cand neamul preupune o dragoste frateasca. Concluzia: Apostol devine om: in sanul neamului, individul isi regaseste Eul sau cel bun, in care salasluieste mila si dragostea pentru toata omenirea. Numai intr-un eu constient poater trai iubirea cea mare – universala – religia neamului. Roman psihologic Romanul Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata in fata cu o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din primul razboi mondial, tanarul Apostol Bologa – roman din Transilvania integrata pe atunci in Imperiul Austro-Ungar, traieste o experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei notiunile: viata, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si izbavire isi schmba continutul. Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri: - trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului - prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care – mustrat launtric de partea de vina pe care o avea in condamnarea lui Svoboda – Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare. Procesul de constiinta al personajului incepe chiar in clipa executiei lui Svoboda, cand Bologa „… simti limpede ca flacara din ochii condamnatului i se prelingea in inima ca o imputare dureroasa”. Ulterior, bravand din nevoia de a le demonstra celor din jur si mai ales siesi justetea sentintei la care subscrisese, personajul confirma faptul ca increderea i se clatina. De altfel, intalnireacu Klapka joaca un rol important in evolutia sufleteasca a lui Bologa si dupa ce primul ii destainuise motivele mutarii sale pe frontul rusesc, o „ura noua, plamadita in sufletul lui pe nesmtite” il va face pe locotenentul roman sa vada altfel razboiul: „.… il incolti in minte o idee ca un carlig: ce cauta el aici?” Se contureaza inca de pe acum, marea drama a lui Bologa: neconcordanta intre teoria sa despre patrie si realitatea cruda a razboiului. Adevarata trezire a constiintei etnice a tanarului roman se petrece atunci cand este instiintat ca peste cateva zile, divizia lui va fi mutata pe frontul din Ardeal. Gandul dezertarii i se infiltreaza in minte mai intai nebulos, ca o posibilitate, pentru a deveni o hotarare atunci cand generalul ii refuza mutarea pe un alt front. Dinamica trairilor sufletesti ale eroului este urmarita si in timpul a doua evenimente- cheie. Primul l-a constituit discutia cu un prizonier neamt adus la Lunca si interogat Apostol Bologa serveste ca interpret, iar cuvintele prizonierului („dar romani ca dumneata…”) ii trezesc in suflet nevoia adanca de disculpare. In aceste conditii, dezertarea constituie una dintre formele posibile de izbavire, singura pe care o vede, Al doilea eveniment este convocarea lui Bologa la comandamentul diviziei, pentru a face parte din curtea martiala ce urma sa condamne niste tarani acuzati de spionaj. Drumul facut cu masina spre comandament constituie una dintre cele mai bune pagini ale romanului; constiinta dilata ceea ce vede ochiul, incat cei sapte tarani spanzurati sunt multiplicati la nesfarsit, iar drumul capata proportii incredibile putin mai tarziu, coplesit de impresia asemanarii spanzuratilor, „Apostol se cutremura (…) si deodata isi zise: e Svoboda… privirea lui”. Ziua faustiana a lui Bologa incepuse si, pentru a nu mai incheia un pact cu diavolul incearca sa dezerteze, in aceeasi noapte, pe frontul romanesc, dar este prins, judecat si condamnat. Autorul urmareste – cu o rara forta de penetratie psihologica ultimile ore ale existentei personajului: invalmasirea gandurilor, renuntarea la aparare, drumul pana la locul executiei, momentele in care condamnatul nu-si recunoaste propriul nume scris pe cruce, pana la lumina apotetica din final, izbucnita din ochii lui Bologa, odata cu primele raze ale soarelu, ca intr-o noua Geneza in care Omul este proiectat pe fundalul Universului. „Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii, dirijand destinul eroului din adancimile subconstientului” (Tudor Vianu). Obsesia se instaleaza in inconstient odata cu asistarea la scena spanzuratorii lui Svoboda: in momentul mortii, o lumina mare i se raspandeste pe figura si „cu privirea lucitoare, cu fata alba si luminata, parea ca vrea sa vesteasca oamenilor o izbanda mare…”. Din acea clipa, lui Bologa ii este sete de lumina, aceasta devine „glas” al neamului catre personajul care se indreapta ca un halucinant. Ulterior, avand misiunea de a distruge un reflector din zona inamicului, Bologa isi simtise sufletul sfasiat pentru ca pierduse „desmierdarea razelor tremuratoare”. Dupa ce reflectorul este spart, imaginea luminii cotopind lucirea din ochii cehului cu viziunea lui Dumnezeu, il ridica pe cel ucis la dimensiuni divine: „Si stralucirea i se parea cand ca privirea lui Svoboda sub streang, cand ca vedenia pe care a avut-o in copilarie, la biserica, in fata altarului, sfarsind rugaciunea catre Dumnezeu”. Chemarea neantului se mai aude o data in clipa sosirii la locul executiei sale cand, ridicand ochii vede lucirea alba a spanzuratorii in care „se deslusea ceva straniu”. Ca si Dostoievski, Rebreanu analizeaza trairile sufletesti ale omului in clipa trecerii in nefiinta; de data aceasta, sub lumina rasaritului catre care se indreapta „insetati” ochii condamnatului, el devine un nou Crucificat, dobandind iertarea. Caracterizarea personajului protagonist – APOSTOL BOLOGA Prin romanul „Padurea spanzuratilor” se face un pas remarcabil in directia modernizarii romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este declansata de criza psihologica, personajul apare ca subiect traitor si observator al propriilor stari de constiinta si subconstiinta obsesiva. Eroul isi traieste emotiile, sentimentele, incertitudinile, surescitarile – dar tot el observa aceste procese si amnifestari, le verbalizeaza printr-o aotoanaliza psihologica (parca dialogata, uneori monologata). „Viziunea impreuna cu” este moderna, fiindca naratorul stie, cat personajele sale. De asemenea, mai multe aspecte ale aceluiasi eveniment sunt surprinse din unghiuri diferite, percepute de personaje diferite intro „viziune stereoscopica” (dezbaterile de la popota). Timpul povestirii realizeaza o deplina sinteza a timpului obiectiv, al evenimentelor in succesiunea lor – si a timpului subiectiv al personajului, traitor, ce se introspecteaza; al celui care este si sub imperiul memoriei involuntare (insertia in naratiune a rememorari de catre Apostol Bologa a anilor din copilarie si ai celor de adolescenta, precum si al altor evenimente mai apropiate). „Rebreanu este un analist al starilor de subconstienta, al invalmaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice” ( Tudor Vianu). Modernitatea lui Rebreanu consta in analiza unor viziuni profunde si complicate ale adancurilor opace si greu sondabile ale sufletului. Subiectivitatea domina intreaga structura epica organizata metodic si intr-o modalitate sferoida (sustinand filozofia stranie – mecanico-tragica a rotirii destinelor. Realismul personajului este impus in planul obiectiv al evenimentelor, dar mai ales in planul subiectiv al obsesiei devastatoare, pana la purificare, deprindere de contingent si spiritualizare. Apostol Bologa, ca personaj literar este conceput de Rebreanu in cea mai moderna viziune, corelata cu cea a romanului european. Prin psihanaliza a impus o imagine, in straturi suprapuse, a psihicului individual spre forme psihice colective (cele trei straturi „sinele”, „eul” si „supraeul”). Psihanaliza sa preocupat de energiile ce zac in stratul din afund si de modul cum instantele superioare le cenzureaza si le convertesc. Criza sufleteasca a lui Apostol Bologa incepe de cand asista la executia unui camarad ceh care a dezertat. Ca membru al Curtii martiale, el a luat parte la condamnarea sublocotenentului Svoboda. Nelinistea, agitatia lui Bologa izbucnesc din nevoia de certitudine ca pedeapsa fusese cuvenita. In timpul executiei nu-si poate domina emotia, aude in jurul lui soldatii gemand de mila, iar pe el il auzim rostind ca o justficare: „pedeapsa… crima… legea…”. Imaginea spanzuratorii si a ochilor celui condamnat il obsedeaza de acum inainte pe erou. Contrapunctic dialogul releveaza convingerile, conceptiile cu privire la conflagratie: „Razboiul m-a smuls din mijlocul cartilor, de la universitate (…) Dar m-am dezmeticit repede si mi-am dat seama ca razboiul e adevaratul generator de energii!” (Apostol), „Si eu care credeam ca razboiul e un ucigator de energi” (Klapka). Analiza psihologica si intrspectia releveaza starile subiective ale personajului; el simte „gatul ii era uscat si amar iar inima i se framanta intr-o emotie aproape dureroasa”, „Apostol bologa se facu rosu de luare-aminte (cand aude sentinta citinduse) si privirea i se lipise intarata”, „mai pe urma insa simti ca flacara din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare dureroasa”, „incearca sa intoarca capul si sa se uite aiurea, dar ochii omului osandit parca il fascinasera cu privirea lui dispretuitoare de moarte si infrumusetata de o dragoste uriasa”. Mutatiile psihologice notate minutios marcheaza tensiunea launtrica, el simte „un frig dureros care ii cutreiera inima”, incat sopteste „cu un scancet bolnav” – „ce intuneric, Doamne, ce intuneric s-a lasat pe pamant…”. Prada nelinistior, devorat d intrebari, de incertitudini, ajuns acasa, incearca zadarnic a se linisti, gandurile se napustira asupra lui din toate ascunzisurile crierului, ca niste pasari hraparete, si in urechi rasuna cantecul ordonantei care trezi in suflet amintiri de acasa, de la Parva de pe Valea Somesului. Astfel, prin tehnica retrospectivei biografice, patrundem in universul subiectiv al personajului, lui i se perinda in minte imagini si imagini copilaria in opulenta, dragoste si regiozitate, crize extatice, mama fiinta evavioasa, tatal – fiu de memorandist, care i-a oferit lectii de morala, convingeri absolute. Vocea tatalui jalonase drumurile vietii lui Apostol, inca din pragul adolescentei: „sa nazuiesti mereu a dobandi stima oamenilor, si mai ales pe a ta insuti. De aceea, sufletul tau sa fie ntotdeauna ca gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai astfel vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara! Ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodat ca esti roman!” La universitate, studiind filozofia, profesorului i se parea ca Apostol si-a pierdut credinta in Dumnezeu si cauta „un adevarat absolut”. Ii reapare in minte chipul Martei,logodnica cea care cochetase cu un ofiter ungur „tantos si increzut”, precum si hotararea sa „sa lupte si s-o recucereasca definitiv”; a urmat doua luni de scoala de artilerie, a fost numit ofiter, apoi ranit usor, iar a doua oara ranirea a fost mai grea, decorarea de trei ori, inaintarea la gradul de locotenent, toate in decursul celor doi ani, „pe urma Curtea martiala”, „pe urma a venit spanzuratoarea si ochii condamnatului si doina ordonantei, care nu mai inceteaza de loc ca o mustrare…” (toate se deruleaza in memoria afectiva a personajului literar). Apostol Bologa crezuse ca are in constiinta sa edificii puternice, notiuni morale statornice in convingeri si atitudini cu privire la: stat, patrie, datorie, neam, etc. – insa in contact cu realitatea vietii, cu o noua experienta, aceste asa zise valori morale prind un alt continut. De aici, amplificarea incertitudinilor si zbuciumul imens il vor impinge la fapte decisive. Eroul este asaltat de impulsuri, de pareri diferite, la popota se intretaie concepte: „aparam patria, mostenirea stramoseasca” (ungurul Varga), „patria noastra e moarte” (Bologa), „Internationala crimei” este actiunea statului austr-ungar, „iubirea voastra ne hraneste cu gloante sau spanzuratori”, „Svoboda a incercat sa se smulga din murdarie, pe cand noi ne balacim mereu…” (Gross). Capitanul Klapka, mult si greu incercat in unele infruntari ale vietii, traieste o mare drama, el se va confesa lui Apostol, motivand ca i-a vazut lacrimile in timpul executiei „lacrimile acelea ti-au dezvaluit sufletul”, il socoteste „frate de suferinta”. Romancierul foloseste tehnica insertiei in naratiune a altei povestiri – relatate de Klapka de pe frontul italian, intr-un spectru terifiant, macabru si acuzator: „in fiecare copac atarnau oamenii, agatati de crengi, cu capetele goale si cu tablite de gat pe care scria „tradatori de patrie” in trei limbi, atunci cu groaza si-a zis „Asta-i padurea spanzuratilor”. Drama launtrica releva contrarietat „n-am plans”, „m-am bucurat… ca traiesc, c-am scapat de padurea spanzuratilor”. Amandoi primisera stupida misiune de a distruge reflectorul rusesc.xand fapta e savarsita, Cervenco il apostrofeaza: „Ati ucis lumina, Bologa!”. Propus pentru medalia de aur in urma distrugerii reflectorului, ii cere generalului Karg sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal, ci sa ramana pe loc sau sa mearga pe frontul italian. Reactia generalului este violenta cand isi da seama de conceptia lui Apostol Bologa – „Dumneata faci deosebire intre dusmanii patriei”, „… glonte, nu medalie!…” Apostol nu avea o limpezime a constiintei asupra razboiului, asupra statului multinational, masina de razboi infernala. Socoteste ca numai dezertarea l-ar izbavi. Fire sovaielnica, o reneaga pe Marta fiindca comunica si simpatizeaza pe un ofiter ungur, dar el apoi se indragosteste de fiica groparului Vidor. Din aceasta iubire parca se purifica, avand revelatia unei lumini interioare. Incercand sa dezerteze, este prins, inchis si condamnat la moarte prin spanzuratoare (motivul rotirii tragice a destinelor si motivul judecatorului vinovat de la inceput alterneaza acum cu motivul vinovatului fara vina). Cand Ilona apare in mintea lui, eroul traieste o stare de elevatie, de detasare si spiritualizare prin iubire: „indata simti o caldura binefacatoare, ca si cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumina uriasa in care se cuprindeau toti oamenii din toata lumea. Klapka incearca sa-i angajeze vointa de a trai, aparandu-si cauza, dar Apostol refuza: „Acum mi-e sufletul linistit… De ce sa reincep chinurile?… Nu mai vreau nimic. Iubirea imi ajunge (…) Cine o simte traieste in eternitate…”. Desfacerea de sine este o traire unica, dupa ce vazuse pamantul, groapa, preotul, cosciugul, observa si „crucea mare de lemn pe care scria: „Apostol Bologa…” Numele i se parea strain si se intreba aproape suparat: „Oare cine sa fie Apostol Bologa?” In semn de solidaritate umana, groparul Vidor il saruta, iar Klapka plangea „se batea cu pumnii in piept”, „atunci Bologa fu impresurat de un val de iubire izvorata parca din rarunchii pamantului (…)Pamantul i se smulse de sub picioare, isi simttrupul atarnand ca opovara. Privirile parca ii zburau nerabdatoare, spre stralucirea cereasca”, in urechi i se stingea glasul preotului ”Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol… Apostol… Apostol”. Drama eroului a izvorat din „nevoia de optiune personala si neputinta de a rezista unor imperative exterioare constiintei”. Marele romancier a creat uncaz de constiinta dand sensuri noi si deschidere spre pluralitatea de semnificatii. Sfarsitul imanent genereaza reactii diverse: revolta transpusa in mit, in revolta fatisa fiind sentimentul relativitatii generale sau poate, constatarea unui absurd insurmontabil. Padurea spanzuratilor de Liviu删扥敲湡൵उउ Tema războiului, prin bogatul ei material de viaţă, cu nesfârşitele implicaţii de ordin sufletesc şi social, prin ceea ce reprezintă ca dramatică încleştare de forţe, a atras în chip deosebit preocupările artistice ale lui Rebreanu atât în nuvelă cât şi în roman. Momentul suprem obţinut de scriitor în această direcţie este romanul Pădurea spânzuraţilor. Tema romanului a fost experimentată de Rebreanu iniţial pe spaţiul mai restrâns, mai uşor de stăpânit, al unei nuvele: Catastrofa. Geneza romanului se poate reconstitui cu precizie după destăinuirile directe ale scriitorului, reluate şi de alţi membri ai familiei, între care de către soţia sa Fanny Rebreanu. Un prim strat genetic îl constituie impresia profundă lăsată asupra scriitorului de ororile războiului pe diferite câmpuri de luptă şi mai ales de uciderea în masă prin spânzurătoare a unor ostaşi cehi, scenă înregistrată pe o fotografie care i-a căzut în mână. Manuscrisele sale păstrează câteva schiţe, inclusiv planul acestei întâi faze, în care eroul reprezentativ se numea Virgil Bologa. Cel de-al doilea strat formativ l-a constituit vestea execuţiei fratelui său Emil de către austro-ungari şi dezvăluirea până în amănunt, prin cercetări la faţa locului, a felului în care s-a întâmplat tragicul eveniment. Al treilea strat formativ l-a constituit încercările de viaţă prin care a trecut scriitorul în timpul războiului şi cărora le-a dat expresie directă, poate prea directă, în paginile nuvelei Calvarul. Cât despre modelele artistice care au luminat efortul său creator, sugerându-i tehnica şi procedeele de investigaţie psihologică, fundamental este Dostoevski din care Rebreanu a şi tradus. Subiectul: Aşadar romanul Pădurea spânzuraţilor prezintă drama românului transilvănean înrolat în armata imperiului austro-ungar, asemănătoare cu drama altor naţionalităţi subjugate în aceea odioasă "închisoare a popoarelor". romanul Pădurea spânzuraţilor, publicat în 1922. Mijlocul prin care se accentua, drama era războiul imperialist, în care au fost atraşi sau obligaţi să participe ofiţeri şi soldaţi din diferite naţionalităţi. pentru Apostol Bologa, eroul din Pădurea spânzuraţilor, războiul nu putea fi înţeles, sub aspectele sale cauzale, din pricina efectului negativ al educaţiei. Apostol Bologa primise o educaţie rigidă, cu caracter religios, dar şi de valoare etică pe care adolescentul nu putea s-o reţină corespunzător, deşi amintirea ideilor persistă în conştiinţa lui. Fire sensibilă şi meditativă, Apostol a suferit încă din copilărie accesele unor "crize de misticism". Având un fond cinstit, pasionat de aflarea adevărului şi de săvârşirea dreptăţii, Apostol are la un moment dat convingerea că naţiunile - căutate - adevărul, dreptatea şi scopul vieţii - ar fi sintetizate în noţiunea de datorie faţă de stat. Dar statul era austro-ungar şi Apostol era ...român. Interesele statului nu coincideau cu interesele de cucerire a independenţei, spre care aspirau popoarele subjugate. Acest aspect politico-social nu a fost luat în consideraţie de Apostol Bologa când s-a dus la război, voluntar. Gestul lui Apostol este prezentat de autor ca un act al cutezanţei tinereşti, ca o înfruntare a logodnicei, Marta, orbită de uniformele ofiţerilor unguri, ca un pas în sfera voluntarismului, ca un aparent spirit de decizie matură. Cu conştiinţa datoriei şi a obligaţiilor ce-i revin în faţa legilor civile ale statului unit-naţional în care trăieşte, A. Bologa obţine decoraţii pe frontul din Galiţia şi Italia şi încearcă un sentiment de mândrie, când este numit în completul de judecată al unui tribunal militar. Condamnarea cehului Svoboda pentru că încercase să dezerteze la inamic, i se pare un act de dreptate. A. Bologa supraveghează el însuşi executarea pedepsei capitale mustrări de conştiinţă nu are, deocamdată, dar eroul îşi aminteşte de cazul Svoboda şi de pădurile de spânzuraţi despre care-i vorbise căpitanul Klapka. Când află că regimentul său va fi dislocat, să întărească frontul din Transilvania, împotriva românilor, ştirea îl zdruncină, şi-l descumpăneşte. Ar fi voit să rămână unde este, dar n-a obţinut încuviinţarea. Acum eşafodajul pe care şi-a clădit "convingerile" sale se clatină din ce în ce mai mult, justeţea lor, viaţa i-o arată brutal ca nulă şi inumană. Dar nici în acele momente Bologa nu a înţeles monstruozitatea războiului imperialist şi actul odios al ordinului habsburgic, care pune faţă în faţă pe fronturi duşmane fii ai aceluiaşi popor. În dilemă, deci încearcă să dezerteze pe frontul rusesc. Rănit, a fost mutat curând la o coloană de muniţii, unde Bologa credea că nu luptă direct pe front, din coloana lui alimenta frontul cu arma ucigaşă, aruncată zilnic în liniile româneşti. Intr-o criză de naţionalism, el se desparte de logodnica lui, Marta, pentru că aceasta a cochetat cu un ofiţer maghiar, dar curând se logodeşte cu unguroaica Ilona, fiica unui ţăran. In purtările lui, în aparenţă contradictorii, se simte tendinţa nelămurită de a rupe cu trecutul şi de a afla o nouă cale, care să scape de şovăiri şi inconsecvente. Adăpostul înşelător pe care socotea că l-a aflat înapoia frontului e sfărâmat brusc: Bologa e numit judecător la curtea marţială şi e obligat să judece nişte ţărani români din zona frontului, sub acuzaţia de fraternizare cu inamicul. Acum începe o grea confruntare între sentimentul datoriei faţă de ordinea de stat şi sentimentul datoriei faţă de neamul, de poporul din care făcea parte încă înainte de a deveni ofiţer. Conştiinţa datoriei faţă de popor învinge, determinându-l pe Bologa să încerce trecerea la români, pentru a ieşi din dilemă. Dar planul său nu izbuteşte, este prins şi condamnat la moarte prin spânzurătoare, aşa cum el însuşi condamnase anterior pe alţii, pentru aceeaşi faptă. Romanul Pădurea spânzuraţilor înfăţişează războiul ca o absurditate sângeroasă, condamnat deopotrivă atât de ţăranii români în spatele frontului cât şi de cei care luptau pe front, indiferent de naţionalitate. Ţăranii şi soldaţii români sau maghiari nutresc aceeaşi ură faţă de război, faţă de propaganda şovină, ce n-a influenţat pe soldaţi, pe oamenii din popor. Cauza dramei lui Apostol Bologa este obiectivă, deci, şi ea este justificată psihologic, prin comportamentul eroului, ea devine şi o problemă de psihologie socială. Moartea devine astfel o izbăvire, căci absoarbă eroul de orice posibilă mustrare de conştiinţă şi de aceea A. Bologa o aşteaptă cu seninătate. Pădurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu (comentariu) Liviu Rebreanu a scris acest roman in amintirea fratelui sau, Emil, executat de austro-unguri pe frontul romanesc in anul 1917. Bologa e fiul unui semnatar al Memorandului, azvarlit in inchisoare pentru atitudinea lui darza in problema nationala. Cu preocupari filozofice idealiste, predispus la crize mistice de o educatie religioasa, in vesnic duel cu divinitatea pe care, intocmai ca misticii, cand o detesta, cand o iubeste pasionat, Bologa duce o viata stearsa, la Parva, o comuna din Ardeal. Pe front ajunge mai degraba dintr-o ambitie juvenila de a face pe viteazul in fata Martei, logodnica sa, fiinta usuratica, vioaie, cocheta, fermecata de uniformele ulanilor. Bologa e omul „datoriei”. Unic fiu al unor burghezi avuti, el considera „datoria”, adica respectul ordinelor si legilor statului austro-ungar, o chezasie a propriei sale linisti sufletesti, si „filozofia” sa religioasa se impa ca foarte bine cu aceste conceptii sociale. De aceea, luptator pe diferite fronturi: in Galitia, Italia, etc., se comporta vitejeste, capata decoratii, e citat pentru bravura si se simte mandru ca face parte din tribunalul militar care-l osandeste la spanzuratoare pe cehul Swoboda, ofiter al armatei austro-ungare, dezertor la inamic, descoperit in timpul fugii. Bologa considera actul cehului o crima si supraveghează personal executia, ba chiar incearca trainicia streangului cu propria-i mana. O discutie la cantina, unde i-au parte cehi, polonezi, ruteni, ii zdruncina insa siguranta morala. In timp ce Swoboda lupta pe front, acasa tatal sau fusese spanzurat sub o invinuire oarecare. Capitanul Klapka, ceh si el, ii povesteste lui bologa despre padurile cu spanzurati, care se astern de-a lungul frontului. Eroul afla intre timp ca regimentul sau va trece in Ardeal. Stirea ii produce oroare. Incearca sa obtina ramanerea pe loc, nu reuseste si se hotareste sa dezerteze. In locul sigurantei de la inceput si-a facut loc o imensa spaima. Bologa incepe sa socoteasca o crima monstruasa participarea sa la razboi. Imaginea cehului spanzurat il obsedeaza. Exaltarea sa mistica se transforma intr-o criza nationalista. Rupe logodna cu Marta Domsa, numai pentru ca fata vorbise ungureste cu un ofiter de honvezi, dar in acelasi timp se logodeste cu Ilona Vidor, o tarancuta maghiara, fata gospodarului din satul unde regimentul sau poposise. Bologa incercase intai sa dezerteze pe frontul rusesc, cand aflase stirea ca regimentul sau va pleca in Ardeal. Fusese ranit si silit sa-si amane hotararea. Ajuns pe front si fiind folosit la munca de cancelarie, situatia nu i se pare inca disperata. Cand e numit insa in tribunalul militar instituit in vederea judecati tarnilor romani localnici, invinuiti de fraternizare cu inamicul, Bologa porneste catre linile romanesti ca un halucinat. E prins si condamnat la spanzuratoare. Cum se vede, romanul, in acelasi spirit cu nuvelele, are meritul de a suscita un complex de probleme interesante. Se creeaza prin acumularea unor amanunte variate, foarte sugestive, impresia de cruzime si monstruzitate proprie razboiului imperialist si felului cum se pricep sa-l duca statele burgheze. Cancelariile de pe front functioneaza ca niste mecanisme perfecte, in sensul ca-si indeplinesc cu o oarba indiferenta rosturile criminale. Soldatii, ofiterii sunt numere, nume. „Datoria” e ceva care prinde fiinta, fara sa stie prea bine pe ce baza materiala sau morala e cladita. Batosul general Karg tipa, se face vanat cand Bologa ii spune ca e roman si cere sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal. La fel Bologa vorbeste la inceput cam tot asa cu Klapka. Infumuratul Varga, elegantul ofiter de cavalerie, foloseste un ton similar in care se amesteca inocenta ca cinismul. Romancierul lumineaza absurditatea luptei in care sunt azvarliti oamenii, nedreptatea tipatoare pentru care sunt ucisi. Dar Rebreanu reuseste sa mearga mai departe. In roman se arata ca „datoria” aceasta nu e decat apararea unui confort, a unui privilegiu de clasa. Toti cei care vorbesc in carte de „datorie” sunt ofiteri, oameni mai mult sau mai putin bine situati, indivizi pe care asuprirea nationala ii loveste, dar intr-o masura mult mai mica, datorita avantajoasei pozitii sociale. Klapka isi apara caminul sau, nevasta, copiii cu un egoism salbatic. El marturiseste ca ar merge pana la ultima treapta a umilintei ca sa-si conserve viata si situatia. La fel procedeaza si ceilalti. Chiar Bologa, atat timp cat persecutia nationala nu-l loveste direct, e gata sa masacreze cu seninatate rusi, polonezi sau cehi. Individualismul burghez tasneste aica la suprafata: Bologa renunta chiar la proiectul de dezertare atunci cand nu i se cere personal sa participe la batalie, desi munca pe care o face constituie o contributie directa la lupta impotriva natiunii sale. Palagiesu, renegatul de la Padina, l-ar trimite si pe taica-su la spanzuratoare ca sa nu calce cumva legile autoritatilor imparatesti. Si preotul Constantin, colegul de liceu al lui Bologa, se leapada inspaimantat de prietenul sau cand aude ca e vorba sa transmita un mesaj catre doamna Bologa, dupa dezertare. Preotul isi ocroteste cu furie caminul propriu, tanara nevasta, mica pace personala. Rebreanu izbuteste sa arate in Padurea spanzuratilor fata adevaraya a burgheziei in lupta pentru eliberarea nationala. Prapastia intre realitate si ceea ce au devenit in gura burgheziei, notiuile de patrie, onoare, datorie este ilustrata dramatic si reuseste sa dezvaluie impasul moral al unor personaje interesante prinse in momente semnificative. Fara sa prezinte efectiv inclestarea frontului, Rebreanu reliefeaza un tablou foarte pregnant al razboiului, cu atmosfera apasatoare a complicitatii la imensa crima colectiva, cu obsesiva prezenta a mizeriei, suferintei si mortii. Un peisaj dezolant de toamna mohorata, cer rece, sever, peste o campie neagra cu zarea pacloasa, punctata ici-acolo de arbori desfrunziti si de silueta sinistra a sarmelor ghimpate, deschide romanul, picurand in suflet spaima si deznadejde. Un intuneric greu, material, se lasa peste scena executiei. Bine prinsa e abrutizarea pe care o creeaza obisnuinta cu ideea mortii. Oamenii capata gesturi masinale, limitate doar la necesitatile unei existente vegetative. Linistea e insa numai aparenta pentru ca in fundul sufletului staruie o agitatie chinuitoare. Sub streang, Bologa inregistreaza, cu un sentiment de instrainare pe care-l da prabusirea completa a oricarei sperante, semnele apropiatului sau sfarsit. Padurea spanzuratilor e scrisa fara urma de sovinism, cu multa intelegre a dureroasei dileme in care sunt azvarliti eroii. Totusi Rebreanu reduce analiza la problematica lui Bologa si a celor de o seama cu el, a oamenilor carora pozitia avantajoasa sociala le dicta sentimentul datoriei, al respectului fata de statul burghez. In discutie nu patrund si gandurile marii majoritati a soldatilor, muncitori si tarani, pe umerii carora apasa mai ales greul razboiului imperialist. Acestia puneau cu totul altfel problema. Nici o „datorie” nu-i lega de statul care-i oprima pe toate caile. Asuprirea sociala se impletea pentru ei cu cea nationala si oamenii nu vedeau nici un motiv pentru care si-ar ucise fratii, dar nici pentru care ar ucide alti muncitori si tarani cehi, ruteni sau polonezi. Or, in constiinta acestor milioane de exploatati se afla dezlegarea dramei razboiului, dezlegarea problemelor care-l chinuiau pe Bologa, pe Klapka sau pe Cervenco, intrucat dupa doborarea ezploatatorilor nu mai exista nici un motiv de invrajbire a natiunilor, una impotriva celeilalte. Prin calitatile ei, Padurea spanzuratilor a fost socotita, nu fara dreptate, una din marturiile cele mai zguduitoare aduse din experienta primului razboi mondial. Alaturi de Strada Lapusneanu a lui M. Sadoveanu, de Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi a lui Camil Petrescu, de Intunecare, romanul lui Cezar Petrescu si Balaurul, cartea Hortensiei Papadat-Bengescu, romanul lui Rebreanu inregistra sentimentul de oroare intiparit in constiinta unei generatii de scriitori care traisera grozavia razboiului imperialist. Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu Geneza romanului se poate reconstitui cu precizie după destăinuirile directe ale scriitorului, reluate şi de alţi membri ai familiei. Un prim strat genetic îl constituie impresia profundă lăsată asupra scriitorului ororile războiului pe diferite câmpuri de luptă şi mai ales de uciderea în masă prin spânzurătoare a unor ostaşi cehi în dosul frontului austriac dinspre Italia, scenă înregistrată pe o fotografie, pe care a văzut-o în anul 1918 la un prieten când mergea la o conferinţa de pace. Manuscrisele sale păstrează câteva schiţe, inclusiv planul acestei întâi faze, în care eroul reprezentativ se numea Virgil Bologa. Cel de-al doilea strat formativ l-a constituit vestea că Emil Rebreanu, fratele scriitorului şi subofiţer în armata austro-ungară, a fost spânzurat la Ghimes pe data de 14 mai 1917 când încerca să dezerteze pe frontul românesc. După mai multe surse se pare că Ilona a existat în realitate, fiind iubita lui Emil. In 1920 Livu Rebreanu face o călătorie la Ghimes si descoperă mormântul fratelui şi dezvăluie până în amănunt, prin cercetări la faţa locului, a felului în care s-a întâmplat tragicul eveniment. Al treilea strat formativ l-a constituit încercările de viaţă prin care a trecut scriitorul în timpul războiului şi cărora le-a dat expresie directă. Romanul urmăreşte destinul personajului Apostol Bologa. Acţiunea este fixată în timpul primului război mondial, care pentru români a fost şi un război de întregire a neamului, deoarece în urma acestui eveniment, Transilvania a fost eliberată de sub dominaţia austro-ungară şi s-a constituit România Mare. Povestea personajului principal este în directă legătură cu sensul acestui moment istoric. Cartea I: Un peisaj dezolant de toamnă mohorată, cer rece, sever, peste o câmpie neagră cu zarea pâcloasă, punctată ici-colo de arbori desfrunziţi şi de silueta sinistră a sârmelor ghimpate deschide romanul, picurând în suflet spaimă şi deznădejde. În acest decor au loc ultimele preparative pentru executarea prin ştreang a cehului Svoboda, ofiţer al armatei austro-ungare, descoperit în timpul dezertării la inamic. Apostol Bologa supraveghează personal pregătirile, ba chiar încearca trăinicia ştreangului cu propria-i mâna. El condamnă cu violenţă trădarea ofiţerului, care refuză să lupte împotriva poporului său şi pare hotărât să-şi facă datoria de ofiţer austriac până la capăt. Bologa are sentimentul clar al datoriei împlinite, deoarece făcuse parte din Curtea Marţială. În timpul execuţiei însa nu-şi poate domina emoţia, auzind în jurul lui soldaţii gemând de milă. Apoi află de la noul comandant de companie, căpitanul Klapka, motivele pentru care Svoboda încercase să dezerteze. Din acest moment începe să aibă mustrări de conştiinţă. Încercarea de a găsi noi argumente şi justificări îi sporeşte neliniştea şi obsesia vinovăţiei devine chinuitoare, imaginea spânzurătorii şi a condamnatului devenind de acum înainte o obsesie pentru erou. Å Æ Ö 6 £ ¹ V È 3 4 · ¸ c să se liniştească; gândurile se năpustesc asupra lui din toate ascunzişurile creierului şi în urechile sale răsună cântecul ordonanţei Petre, care îi trezeşte în suflet amintiri de acasă, de la Parva de pe Valea Someşului. Astfel, ca într-o retrospectivă cinematografică vizual-dinamică, se derulează selectiv pelicula vieţii şi antecedentele psihice, sociale, naţionale, spirituale şi educative ale lui Apostol Bologa, care vor explica la mari intervale de timp comportamentul său: Apostol Bologa provine dintr-o familie de intelectuali ardeleni şi este crescut în respectul pentru valorile morale şi religioase. Tatăl sau, Iosif Bologa, este avocat şi are puternice sentimente naţionale; este chiar închis timp de doi ani, pentru că susţine Memorandumul din 1892 – important act de emancipare naţională. Mama lui Apostol, Maria Bologa, este fiica unui medic şi este şi ea crescută într-o bună tradiţie culturală şi religioasă. Ajuns la vârsta marilor elanuri, preocupat de sensul fiinţei, ajunge să studieze filozofia într-un colegiu din Budapesta. La moartea tatălui său trăieste o criză mistică specifică adolescenţei, pierzând credinţa în Dumnezeu. Se logodeşte cu Marta, fire uşuratică, vioaie şi cochetă, dupa care se înroleaza voluntar pe front pentru a-i dovedi ei că şi el este capabil să rivalizeze cu ofiţerii maghiari, dupa care aleasa inimii sale se dădea în vânt. Suflet curat şi caracter moral, el îşi respectă calitatea de ofiţer. Luptător pe diferite fronturi: în Galiţia, Italia, etc., se comportă vitejeşte, capătă decoraţii şi e citat pentru bravură. Toate acestea se derulează în memoria afectivă a personajului. Bologa este trezit din visul lui de către Petre, care îl anunţă că este ora mesei. Discuţia de la cantină despre demnitatea celui condamnat, la care participă cehi, polonezi şi ruteni, privirile reprobatoare pe care i le aruncă ceilalţi, strecoară în sufletul lui Bologa un vag sentiment de vinovăţie. Simte nevoia să se explice în faţa cuiva, vrea să capete încuviinţarea că într-adevăr ofiţerul ceh, pe care l-a condamnat la moarte, era vinovat. Tensiunea eroului creşte, iar când Klapka, ceh şi el, îi povesteşte despre pădurea de ai cărei copaci erau spânzuraţi sute de dezertori, Apostol e cuprins de o nouă ură, care se plămândeşte în sufletul lui pe nesimţite. Eroul află apoi că regimentul său va trece pe frontul din Ardeal. Ştirea îi produce oroare. El realizează că luptă împotriva celor de un sânge cu el, întrucât românii din Regat se aflau de cealată parte a baricadei. Trăirile lui sunt contradictorii: când distruge reflectorul ruşilor, aliaţi ai armatei româneşti, mai păstrează ceva din beatitudinea de erou, dar e învăluit totodată de vinovăţie. Propus pentru medalia de aur în urma acestei întâmplări, îi cere generalului Karg să nu fie trimis pe frontul din Ardeal, ci să rămână pe loc sau să meargă pe frontul italian. Reacţia generalului este violentă când îşi dă seama de concepţia lui Apostol, refuzându-l. Nevăzând alt mijloc de scăpare, se hotărăşte să dezerteze. Chiar în noaptea în care plănuieşte să treacă de partea ruşilor, aceştia atacă austriecii, iar Bologa este rănit şi internat în spital. Cartea aII-a debutează cu prezentarea unei camere de spital în care se află Apostol Bologa, după patru luni de boală, alături de locotenentul de huzari Varga. Apostol este grav rănit la plămânul drept; fiind oprit din această pricină să vorbească, se obişnuieşte cu tăcerea. Gândurile i se ordonează, ajunge să fie mulţumit de soarta sa: de ce ar fi dezertat la rusi, când i se oferea ocazia să treacă la români? Prezenţa lui Varga, cu care fusese odinioară prieten, îl irită. Medicul îi anunţa că nu vor primi concediu de convalescenţa, ci vor fi trimişi direct la unitate, fapt care nu îl indispune pe Apostol, spre supărarea lui Varga. În tren, în drum spre Ardeal, Apostol are o discuţie aprinsă cu Varga, prin care îi dă de înţeles intenţia sa de a dezerta; atitudinea locotenentului si comportamentul său îl înfurie pe Varga, care pentru un moment se gândeşte să îl denunţe, dar în cele din urmă renunţă la această idee. Tot în tren îşi regăseşte un vechi prieten din liceu, pe preotul Constantin Boteanu. Ajungând pe frontul românesc, la Lunca, Bologa este mutat la o coloană de muniţii şi locuieşte în casa groparului Vidor, unde o cunoaşte pe fiica acestuia, Ilona, pe care o îndrăgeşte. Discuţia cu un prizonier român adus la Lunca, care îi face reproşuri, pentru că luptă alături de austrieci, îi trezeşte în suflet nevoia adâncă de disculpare. Pentru Bologa nu mai există doar remuşcarea de a se fi înrolat într-o armată opresivă, de a se fi angajat într-o luptă care nu era a sa, ci intervine gândul cumplit de a nu fi făcut nimic să-şi apere fraţii de sânge. In aceste condiţii, dezertarea constituie una dintre formele posibile de izbăvire, singura pe care o are în vedere, fapt pe care îl destăinuie căpitanului Klapka şi preotului Boteanu. În aceeaşi noapte însa locotenentul se îmbolnaveşte din nou, fiind trimis în concediu acasa, la Parva. În locul siguranţei de la început îşi face loc o imensă spaimă. Eşafodajul pe care şi-a clădit convingerile sale se clatină din ce în ce mai mult, exaltarea sa mistică se transformă într-o criză naţionalistă, Bologa rupând logodna cu Marta Domşa, pentru că fata vorbise ungureşte si cochetase cu un ofiţer de honvezi. În ultimele zile de concediu însă îşi recapătă liniştea şi încredera în Dumnezeu, impăcându-se atât cu sine însuşi, cât şi cu logodnica sa. Cartea a III-a: Ajuns în gara din Lunca, Apostol o surprinde pe Ilona, care pretinde că îl aşteaptă pe tatăl său, însa locotenetul realizează că fata venise pentru el. A doua zi el îşi reia serviciul în biroul coloanei de muniţii şi studiază cu atenţie harta cu situaţia exactă de pe front. Apoi pleacă la depozitul general de muniţii, unde îl gaseşte pe generalul Gross, cu care poartă o discuţie în contradictoriu în legatură cu Dumnezeu şi ura dintre oameni. Gross îl acuză pe Bologa de făţărnicie, fiind de părerea că sub dragostea sa pentru divinitate se ascunde de fapt un şovinism aprins. Pentru a-şi calma spiritul, Apostol îl vizitează pe căpitanul Cervenko, care se află în spital. În următoarele zile, starea sa se ameliorează, Apostol concentrându-se asupra Ilonei, cu care se şi logodeşte, după o discuţie îndelungata cu preotul Boteanu. În duminica Paştilor este vizitat de căpitanul Klapka, căruia, dupa ce o prezintă pe Ilona ca noua sa logodnică, îi explica noua sa filozofie de viaţă. Klapka pleacă împacat, cu impresia că Apostol a renunţat la planurile sale de dezertare. La scurt timp după aceasta, Bologa este chemat la comandantul diviziei. Drumul spre locuinţa generalului Karg duce printr-o pădure de brazi, la marginea căreia sunt spânzuraţi spioni. Conştiinta lui Apostol dilată ceea ce vede cu ochiul, încât cei şapte ţărani spânzurati sunt multiplicaţi la nesfârşit, iar drumul capătă proporţii incredibile. Copleşit de impresia spânzuraţilor, Apostol îşi reaminteşte de privirea teribilă a lui Svoboda. Ajuns la comandament, locotenentul află că va face din nou parte din Curtea Marţiala. Acum urma să fie judecaţi nişte ţărani, consideraţi spioni, fiindcă se duceau să-şi muncească ogoarele peste liniile interzise convenţional de armata austro-ungară. Bologa nu mai poate suporta gândul de a fi complice la condamnarea unor oameni nevinovaţi şi ia hotărârea finală să treacă de partea românilor. În aceeaşi noapte Apostol Bologa porneşte către liniile româneşti ca un halucinat, nu-şi ia nici o măsură de precauţie, nu cere ajutorul localnicilor şi nu acceptă ca Ilona să-l insoţească. Aproape inconştient ia harta sa cu el, fără să ştie exact de ce. Porneşte direct spre patrula care păzeşte liniile frontului şi se lasă prins chiar de locotenentul Varga cu harta compromiţătoare asupra sa. Cartea a IV-a: Apostol este escortat la postul de comandă al regimentului. El se detaşează de lucrurile ce se petrec în jurul său; are impresia că locul său nu este aici, dar totodată simte o mare uşurare, iar liniştea şi lumina pătrund în sufletul său, ca într-o casă pustie. În dimineaţa zilei următoare, Apostol este dus spre cartierul diviziei. Pe drum se întalneşte cu Klapka, care constată cu groază că Bologa a fost prins la încercarea de a trece frontul. El îl incurajează şi îi promite că îl va apăra. Drumul duce din nou pe lânga pădurea cu spânzuraţi, moment în care Apostol realizează ce i se întamplă, iar în sufletul lui se aprinde dorinţa de a trăi. La comandament prizonierul este interogat de pretor. Acesta presupune că Apostol este şeful unei bande de spioni, cuibăriţi în inima diviziei. Apostol nu e atent la vorbele pretorului şi nu se sinchiseşte să-i raspundă la întrebarile puse; apoi este închis într-o căsuţa. Îşi aminteşte de cele întâmpate noaptea, se gândeşte la o posibilă scăpare, la argumente în favoarea sa, nu are pace, se frământa, gândurile nu îl lasă să se odihnească. Spre seară Ilona îi aduce cina şi murmură ceva de Dumnezeu. În clipa plecării ei, Apostol regăseşte nădejdea în Dumnezeu; acesta împacare îi arată calea: mântuirea prin moarte. A doua zi dimineaţa apare căpitanul Klapaka, care îi dă ultimele instrucţiuni pentru procesul care va urma. Bologa însa nu reactionează, explicând apărătorului său că sufletul lui s-a liniştit, că este pregătit pentru moarte. În cancelaria pretorului Apostol percepe totul ca într-o peliculă de film. Răspunde automat la întrebări, iar în sufletul lui simte o amărăciune apăsătoare, ciudată. Reîntors în casuţă, pentru a aştepta sentiinţa, citeşte scrisoarea pe care o primise de la mama sa şi vrea să-i scrie şi el în semn de adio, dar este din nou copleşit de groază, iar în acelaşi timp speranţa se împleteşte în gândurile sale. La miezul nopţii soseşte pretorul cu sentiinţa, condamnându-l la moarte prin ştreang. Ultima dorinţă a sa ilustrează liniştea mistică a celui care se ştie salvat; el îi mărturiseşte preotului Constantin, că vrea doar să rămâna în memoria celorlaţi, să nu fie uitat. În drum spre spânzurătoare, Apostol nu înţelege ce i se întâmplă; dupa ce vede pământul, groapa, preotul, cosciugul, observă şi crucea mare de lemn pe care scrie numele său, dar i se pare străin. În semn de solidaritate umană, groparul Vidor îl sarută, iar Klapka plânge şi se bate cu pumnii în piept. Pământul i se smulge de sub picioare şi îşi simte trupul atârnând ca o povară. Îsi îndreaptă privirea spre cer; cu puţin înainte să moară, el primeşte izbăvirea creştina: un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. 쥁@