Referat Testament.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Testament.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Testament.rtf

Citeste fragmente din Referat Testament.rtf

Tudor Arghezi Pagina 1 Testament - comentariu literar - Tudor Arghezi Publicată în fruntea primului volum de versuri al autorului, Cuvinte potrivite, Testament se prezintă într-adevăr ca o expresie a unui program de creaţie. Virtuţile ei izvorăsc de aceea atât din originalitatea concepţiei, cât şi din originalitatea artei argheziene, de unde nu rezultă însă posibilitatea de a le analiza separat, întrucât unitatea lor este indestructibilă. Asimilarea viziunii în expresie se realizează într-un chip atât de desăvârşit, încât poezia nu poate fi rezumată, ci doar sistematizată după structura motivului liric, reprezentat de încercarea de a defini particularităţile unei creaţii artistice insolite. Testament se organizează succesiv în trei componente fundamentale, a căror ordine e absolut coerentă din punct de vedere logic: 1) mesajul testamentar al poetului către urmaşul său ereditar, cu sublinierea izvoarelor şi demnităţii bunului spiritual încredinţat; 2) dezvăluirea procesului genetic al creaţiei şi a ipostazelor lui contradictorii; 3) împletirea detaliilor genetice (în prelungirea momentului anterior) cu sugestia metaforică şi simbolică a finalităţii ideale a artei. Prima parte a monologului testamentar, care conţine mesajul către fiu, cuprinde primele douăsprezece versuri. Singurul bun al poetului este gloria lui, interpretată aici mai ales ca notorietate: “un nume adunat pe-o carte”, deci cunoscut şi răspândit prin circulaţie publică. Cartea înseamnă însă în acest caz mai mult decât un simplu volum oarecare; ea devine un simbol al înălţării, o “treaptă” spre un ideal de progres. Născut dintr-o condiţie socială inferioară, fiul o poate depăşi prin cartea părintelui său. În vreme ce “străbunii” au suit “pe brânci” “prin râpi şi gropi adânci”, urmaşul lor le poate urca acum cu mai multă uşurinţă prin ascendentul tinereţii şi al cărţii care-I serveşte de treaptă în aspiraţia lui spre lumină. Dificultăţile pe care le-au avut de înfruntat străbunii, de unde şi răzvrătirea serii în umbra amintirii lor se pierde, li se substitue de data aceasta o dublă superioritate: tinereţea şi, mai ales, cartea. Dar această carte mai are o semnificaţie, şi încă una nobilă, motiv pentru care nu trebuie redusă la o simplă treaptă, adică la un instrument ce poate fi uitat şi îndepărtat după întrebuinţare. Ea reprezintă şi un blazon de genealogie socială, fiind “…hrisovul nostru cel dintâi, Al robilor cu saricile pline De osemintele vărsate-n mine.”, oseminte în care putem distinge metafora zestrei de durere şi de revoltă surdă ce s-a transmis poetului din generaţie în generaţie. Drept pentru care el îşi îndeamnă fiul cu hotărâre: “Aşeaz-o cu credinţă căpătâi”. Mesajul testamentar al poetului presupune aşadar orgoliul unei origini umile, convertite într-o nobleţe aparte, aceea a apartenenţei de neam şi de clasă, al căror exponent se simte autorul. Sentimentul comuniunii ancestrale cu mulţimea de bătrâni care sa-u stins în timp trudind în anonimat, dar nu înainte de a-şi depune osemintele în sufletul urmaşului, explică aici o dată mai mult demnitatea cu totul specială pe care Arghezi o împrumută hrisovului său care, în virtutea apartenenţei la un destin istoric supraindividual, devine “al nostru”. Opera constituie astfel în viziunea poetului un instrument socialmente util, dar şi un titlu de nobleţe istorică. La temelia înghegării ei stă adunată munca dură şi chinuită a înaintaşilor - iată sugestia cu care debutează al doilea moment al discursului liric: “Ca să schimbăm, acum întâia oară, Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani”. Noi elemente se adaugă aici pentru a preciza statutul social al străbunilor cu insistenţă evocaţi. Aceştia sunt oameni ai sapei, ai brazdei şi-ai muncii cu plugul (“printre plăvani”), oameni ai vechimii (ai “sutelor de ani”), truditori ai mai multor generaţii. Trecând de la mutaţia provocată de ridicarea la cultură, situaţie comună atât poetului cât şi fiului său, de vreme ce e exprimată printr-un plural verbal (“Ca să schimbăm”), la aceea, superioară, a artei, Arghezi intră acum în detaliile procesului propriu de creaţie estetică. Iată sugestia caracterului oral şi popular al limbii poetice: “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite”. Şi adăugând apoi: “Şi leagăne urmaşilor stăpâni…” poetul pune într-o lumină nouă raportul dintre înaintaşii săi, “robi” şi “urmaşii stăpâni”, raport asupra căruia va reveni mai pe larg în partea a treia a poeziei. Mai trebuie reţinut faptul care anticipează o idee a ultimei părţi, că produsul “osemintelor” şi al “sudorii muncii sutelor de ani”, adică poezia, şi-a decantat amărăciunile şi s-a transformat în plăcere. Cuvintele potrivite ale poetului nu sunt neliniştitoare, ci dimpotrivă “leagăne urmaşilor stăpâni” Frământându-le “mii de săptămâni”, poetul a dat cuvintelor sale puterea de a reprezenta: “Le-am prefăcut în visuri şi-n icoane” printr-un proces de transfigurare a purei lor materialităţi: “Făcui din zdrenţe muguri şi coroane” dar şi printr-o mutaţie mai adâncă, anume aceea a substanţei generatoare. Mutaţia rămâne însă incompletă: “Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure” Revolta şi amarul nu s-au metamorfozat aşadar integral prin puterea transfiguratoare a artei, dar prezenţa lor a devenit mai subtilă. Translaţia între cele două planuri, cel real şi cel imaginar, continuă şi în ultima secvenţă din partea mediană a structurii motivului liric. “Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzind în piscul datoriei tale.” Se observă mai întâi trecerea de la planul perisabilităţii (“cenuşa morţilor din vatră”) la acela al perenităţii (“Dumnezeu de piatră”) care constituie totodată şi o sacralizare prin mit a materiei inerte, dar purtătoare de simboluri ancestrale. Această împlinire divină pare a fi limita dintre două lumi, amintind urmaşului în permanenţă datoriile ce decurg din condiţia descendenţei sale. Superlativul neobişnuit din sintagma “piscul datoriei tale” indică de bună seamă importanţa extremă ce se conferă ideii de responsabilitate. Moştenirea pare să impună mai multe datorii decât drepturi. Ultima parte a structurii alternează elemente mai vechi ale dezvăluirii unora din cheile creaţiei argheziene cu explicaţia finalităţii ei. Iată-le pe dintâi: “Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară” ceea ce vrea să sugereze destul de clar imensul efort de condensare a unei energii debordante: “Slova de foc şi slova făurită Împărechiate-n carte se mărită Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte” unde ni se oferă o formulă plastică a caracteristicii esenţiale a poeticii argheziene, care consistă pentru cei mai mulţi dintre comentatori în îngemănarea totdeauna echilibrată dintre autenticitatea unei viguroase inspiraţii şi forţa de prelucrare a unei tehnici artistice de o originalitate desăvârşită. Este remarcabil de curioasă reacţia “stăpânului” la ascultarea cântecului de vioară: “… ascultând-o a jucat Stăpânul ca un ţap înjunghiat”. Dar cântecul nu e de fapt, după cum versurile o arată fără echivoc, decât expresia cea mai directă a “durerii surde şi amare” şi de aici cu siguranţă mişcarea convulsivă cu care e întâmpinată. Câteva versuri pot alcătui premisele unei veritabile dileme interpretative: “Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte-ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor”. Aici trebuie insistat asupra asocierii bizare dintre izbăvire şi pedeapsă, care poate fi comentată şi ea ca o fină subliniere a paradoxului artei - ficţiune a spiritului, dar în acelaşi timp o modalitate de inserţie a omului în realitate. Arta nu acuză pe nimeni, pare a zice poetul, dar pedepseşte pe toţi. “Izbăvirea pedepsitoare” a “crimei tuturor” prin artă “E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşită la lumină din pădure” altfel zis, e puterea şi superioritatea poetului care exprimă prin însăşi izbândirea lui mesajul secular al unei colectivităţi umane, mesaj adânc de suferinţă şi nedreptate istorică: “… dând în vârf, ca un ciorchin de negi, Rodul durerii de veci întregi.” Şi ultimele versuri ale poeziei trebuie să primească o interpretare oarecum diferită de cea tradiţională: “Robul a scris-o, Domnul o citeşte Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei Zace mânia bunilor mei” Întreaga “ideologie lirică” a “testamentului” arghezian ne conduce în felul acesta la recunoaşterea viziunii ţărăneşti despre lume. După experienţele unei tinereţi agitate de întrebări şi de solicitări deconcertante, autorul Cuvintelor potrivite dă semne numeroase a-şi fi regăsit un anumit echilibru prin reîntoarcerea la brazda strămoşilor săi. Versurile cioplite cu dalta în stânca rezistentă a unei materii verbale copleşitoare prin sugestia ei plastică realizează prima oară cu o desăvârşită coerenţă viziunea lirică a celui mai mare poet al ţărănimii noastre, trăitor o viaţă întreagă la oraş, dar aspirând mereu spre universul moral al spaţiului etnic oltenesc, întrucât ipostazele lui sufleteşti nu se puteau mai bine regăsi altundeva. Şi dacă opera în totalitate îngăduie şi alte interpretări în cazuri speciale ca acela al Florilor de mucegai, structura dominantă a viziunii poetice rămâne mereu aceiaşi. Pornind de la ea, se manifestă şi atitudinea constantă a poetului de reabilitare a zonelor umile şi dispreţuite ale realităţii, fie ele fiinţe sau cuvinte. Dincolo de afirmarea originii sale sociale, pe care Arghezi o subliniază cu neascunsă semeţie, nu e deloc greu de distins în Testament acţiunea de reconsiderare a cuvintelor şi elementelor “nepoetice” ale existenţei: “bube, mucegaiuri şi noroi” Poetul Testamentului e un spirit justiţiar, un răzbunător al nedreptăţilor stratificate dar niciodată uitate, însă un răzbunător cu metode disimulate în formele subtile ale ficţiunii artistice. Împrejurarea conferă poeziei lui Tudor Arghezi, dincolo de valoarea estetică, dar nu fără concursul ei, o demnitate distinctă şi de mare preţ în ierarhia culturii româneşti moderne. Testament e una dintre mărturiile acestei demnităţi.