Referat Mihai Eminescu - Luceafarul -comentariu6

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Eminescu - Luceafarul -comentariu6 si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Eminescu - Luceafarul -comentariu6

Citeste fragmente din Referat Mihai Eminescu - Luceafarul -comentariu6

Mihai Eminescu: Luceafãrul Reprezintã un moment de maximã elevaþie a lirismului eminescian; este capodopera eminescianã, o admirabilã sintezã a temelor ºi motivelor, atitudinilor poetice eminesciene. Criticii literari vãd în Luceafãrul o cheie de boltã a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creaþiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nopturn, elementul neptunic. Luceafãrul rãmâne un model de depãºire al gândirii mitice prin gândire filozoficã. Pornind de la un basm popular, Mihai Eminescu investeºte materialul folcloric cu idei filozofice (Schopenhauer, Kant, Hoegel) ºi realizeazã un poem alegoric pe tema soartei nefericite a geniului. A fost publicat în 1883 în Almanahul Societãþii Academice Social-Literare, România Junã. Geneza poemului Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în grãdina de aur, basm cules de germanul Kenish în timpul unei cãlãtorii în Muntenia, în 1861. În basm era vorba despre o tânãrã fatã de-mpãrat, închisã de tatãl ei într-un castel. Un zmeu se îndrãgosteºte de ea, dar fata îl respinge speriatã de nemurirea lui. În cele din urmã fata de-mpãrat îi cere zmeului sã devinã muritor. Zmeul se duce la demiurg ºi-i cere sã devinã muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mpãrat se îndrãgosteºte de un fecior de-mpãrat cu care fuge-n lume. Zmeul se rãzbunã prãvãlind o stâncã pe fata de-mpãrat. Tânãrul moare ºi el de durere. Mihai Eminescu nu s-a mulþumit sã versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare ºi de spiritualizare. A regândit ºi a modificat personajele ºi semnificaþiile creaþiei populare. Zmeul din forþa rãului a devenit prin imobilizãri repetate Hyperion, simbol al genuilui; fata de împãrat a trecut ºi ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiraþiilor lui Hyperion. Fiul de împãrat a devenit Cãtãlin, simbolul omului obiºnuit; demiurgul a devenit o proiecþie abstractã, Creatorul. Principala modificare se referã însã la suprimarea rãzbunãrii. Hyperion nu se mai rãzbunã, ca zmeul din basm, pentru cã rãzbunarea nu se potriveºte cu esenþa sa superioarã. Între 1870-1872 Mihai Eminescu elaboreazã prima variantã a poemului – care se terminã cu blestemul zeului: Un chin s-aveþi: de-a nu muri de-odatã! Dupã 1880 elaboreazã încã cinci variante a poemului. Alãturi de izvoarele folclorice ºi motivul Zburãtorului, Fata din grãdina de aur ºi Miran ºi frumoasa fãrã carp Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: concepþia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant ºi Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greacã, indianã ºi creºtinã, izvoare biografice: propria sa experienþã de viaþã. Depãºind schemele basmului popular Mihai Eminescu realizeazã într-o formã rafinatã de o simplitate clasicã o dezbatere cu profunde implicaþii filozofice asupra condiþia omului de geniu. Referindu-se la sensul poemului sãu, Mihai Eminescu preciza într-o notã pe manuscris: În descrierea unui voiaj în þãrile române, germanul Kunish povesteºte leganda Luceafãrului. Aceasta este povestea, iar înþelesul alegoric i-am dat este cã, dacã geniul nu cunoaºte nici moarte, ºi numele lui scapã de noaptea uitãrii, pe de altã parte aici pe pãmânt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Poemul începe cu formula tradiþionalã a basmului popular, din plasarea într-un timp mitic, nedeterminat: A fost odatã ca-n poveºti, A fost ca niciodatã, Din rude mari împãrãteºti, O prea frumoasã fatã. Fata de împãrat este definitã prin atributele unicitãþii: ªi era una la pãrinþi, ªi mândrã-n toate cele, Cum e fecioara între sfinþi, ªi luna între stele. Urmeazã prezentarea idilei dintre fata de împãrat ºi luceafãr. Luceafãrul îi apare fetei în vis: Cãci o urma adânc în vis, Iar ea vorbind cu el în somn, având semnificaþia unui vis erotic. La chemarea fetei Luceafãrul se întrupeazã de douã ori: Cobori în jos luceafãr blând, Alunecând pe-o razã, Pãtrunde-n casã ºi în gând, ªi viaþa-mi lumineazã Prima întrupare este angelicã, rãspândind în jur o senzaþie de frig, de rãcealã, de glacialitate: Pãrea un tânãr Voievod, Cu pãr de aur moale, Un vânãt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale […] Iar umbra feþei strãvezii E albã ca de cearã – Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afarã. Aceastã întrupare a luat naºtere din combinarea elementului cosmic (cerul) cu elementul neptunic (marea). Chemarea eroticã a luceafãrului nu este numai expresia dorinþei, a instinctului erotic, din perspectiva dialecticii lui Hoegel, chemarea luceafãrului exprimã o sete de autocunoaºtere, dorinþa lui Hyperion de a ajunge la sine însuºi prin reflectarea într-o altã fiinþã. Rãspunsul fetei exprimã nepotrivirea fundamentalã dintre cei doi: ea nu-i urmeazã nu pentru cã nu vrea, ci pentru cã nu poate: Strãin la vorbã ºi la port, Luceºti fãrã de viaþã, Cãci eu sunt vie, tu eºti mort, ªi ochiul tãu mã-ngheaþã La chemarea repetatã a fetei de împãrat, luceafãrul se întrupeazã a doua oarã. Aceastã întrupare este demonicã, rãspândând în jur luminã ºi cãldurã (simbolizând umanizarea). De data aceasta Hyperion s-a întrupat din Soare ºi Noapte: Pe negre vitele-i de pãr Corona-i arde pare, Venea plutind în adevãr Scãldat în foc de soare Trecerea de la prima întrupare angelicã la a doua întrupare demonicã sugereazã intensificarea iubirii, o umanizare prin iubire a lui Hyperion. Dorind sã comunice prin iubire, oamenii obiºnuiþi, Hyperion se îndreaptã spre Creator pentru a-i cere dezlegarea de nemurire. Într-un alt plan este prezentat Cãtãlin, simbol al omului obiºnuit, comun. El este definit prin note etice negative: Viclean copil de casã, Bãiat din flori ºi de pripas,/ Dar îndrãzneþ cu ochii, Cu obrãjei ca doi bujori/ De rumeni, batã-i vina. Prin aceste trãsãturi (viclean, servil, origine joasã) Cãtãlin este antiteza lui Hyperion, pentru el iubirea este numai o împlinire a instinctului erotic, dovadã iniþierea eroticã a fetei de împãrat. Fata de împãrat –Cãtãlina– este consþientã de inferioritatea lui Cãtãlin: ªi-i zise-ncet: – Încã de mic Te cunoºteam pe tine, ªi guraliv ºi de nimic, Te-ai potrivi cu mine… Partea urmãtoare cuprinde zborul luceafãrului spre Creator –este un zbor simbolic, mental, având semnificaþia ajungerii geniului la conºtiinþa sa de nemuritor. Zborul înseamnã deci conºtientizarea de cãtre Hyperion a condiþiei sale superioarem geniale. Zborul are loc din finit în infinit: Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele – Pãrea un fulger ne-ntrerupt Rãtãcitor prin ele. Poetul valorificã în aceste versuri motivul popular al Zburãtorului. Acesta este un zbor spre un vid cosmogonic, primar (golul dinaintea apariþiei vieþii): El zboarã, gând purtat de dor, Pân’ piere totul, totul. Ca ºi în alte creaþii, Mihai Eminescu concepe acest vid cosmogonic ca fiind animat de voinþa de a trãi a lui Schopenhauer: Nu e nimic ºi totuºi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemenea Uitãrii celei oarbe Ajuns la Creator, Hyperion îi cere sã devine muritor: Reia-mi al nemuririi nimb ªi focul din privire, ªi pentru toate dã-mi în schimb O orã de iubire Setea de repaos a lui Hyperion înseamnã cã el îºi simte condiþia într-o veºnicã miºcare. Se observã ºi aici influenþa dialecticii lui Hoegel: Din haos doamne-am apãrut ªi m-aº întoarce în haos… ªi din repaos m-am nãscut, Mi-e sete de repaos Rãspunsul Creatorului pune-n opoziþie douã lumi total diferite: aceea a oamenilor, supusã trecerii, zãdãrniciei ºi morþii ºi aceea a elementelor cosmice, veºnice, eterne: Ei numai doar dureazã-n vânt Deºerte idealuri Cãci toþi se nasc spre a muri ªi mor spre a se naºte Noi nu avem nici timp, nici loc, ªi nu cunoaºtem moarte Creatorul îi demonstreazã lui Hyperion cã el trebuie sã rãmâne ceea ce este, pentru cã face parte dintr-un sistem al elementelor veºnice. Modificare unui singur element ar duce la prãbuºirea întregului sistem. Transformându-l pe Hyperion în muritor, Creatorul s-ar nega pe el însuºi: Îþi dau catarg lângã catarg, Oºtiri spre a strãbate Pãmântu-n lung ºi marea-n larg, Dar moartea nu se poate Ultimul argument al Creatorului este ceea ce se petrece pe pãmânt: Cãtãlina rãspunde iubirii lui Cãtãlin, gãsându-ºi împlinirea în condiþia terestrã. Poetul creeazã un cadru nopturn, care cuprinde elemente specifice ale peisajului eminescian. Întâlnim ºi aici corespondenþa perfectã dintre sentimentul iubirii ºi sentimentul naturii: Cãci este sara-n asfinþit ªi noaptea o sã-nceapã; Rãsare luna liniºtit ªi tremurând din apã În faþa adevãrului dureros luceafãrul nu se rãzbunã, ci îºi gãseºte consolarea (nu fericirea) în propria sa esenþã nemuritoare. Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obiºnuiþi, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o înþelegere superioarã a condiþiei sale de geniu nemuritor, contemplând lumea în dialectica relativului cu absolutul: Ce-þi pasã þie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul ? Trãind în cercul vostru strâmt Norocul vã petrece, Ci eu în lumea mea mã simt Nemuritor ºi rece Versurile exprimã amãrãciunea, dezamãgirea omului superior, neânþeles de oamenii obiºnuiþi. Conjuncþia adversativã ci exprimã opoziþia fundamentalã dintre geniu ºi oamenii obiºnuiþi. Nemuritor ºi rece sugereazã însingurarea orgolioasã (mândrã) a geniului. Se observã-n poem o trecere a lui Hyperion prin mai multe ipostaze: ipostaza demonului îndrãgostit, capabil de orice sacrificiu pentru o orã de iubire ipostaza titanului rãzvrãtit împotriva condiþiei sale ipostaza geniului capabil de o înþelegere profundã a condiþiei sale Întregul poem este construit pe opoziþia fundamentalã terestru-cosmic, vizibilã la toate nivelele. Astfel poemul este alcãtuit din patru pãrþi simetrice construite fie pe interferenþa, fie pe separarea celor douã planuri. Primul plan cuprinde idila dintre fata de împãrat ºi Hyperion, fiind construitã pe interferenþa celor douã planuri. Partea a doua care cuprinde prezentarea lui Cãtãlin este construitã numai pe dimensiunea terestrã. Partea a treia care cuprinde zborul luceafãrului ºi dialogul cu Creatorul este construitã numai pe dimensiunea cosmicã. Ultima parte este construitã pe interferenþa celor douã planuri. Interferenþa terestru-cosmic defineºte chiar personajele: Cãtãlina este o fiinþã umanã cu aspiraþii cosmice, iar Hyperion este un astru cu aspiraþii umane. Opoziþia terestru-cosmic este marcatã ºi stilistic; luceafãrul vorbeºte de sfera mea, reia-mi al nemuririi nimb, greul negrei veºnicii definindu-se astfel condiþia superioarã, genialã. În contrast, Cãtãlin, folosind o exprimare familiarã þi-aº arãta din bob în bob amorul sau stai cu biniºorul îºi defineºte condiþia joasã, obiºnuitã, comunã. Luceafãrul se dovedeºte a fi o construcþie complexã, bazatã pe îmbinarea elementelor clasice ºi romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasicã este perfecþiunea formei, construcþia simetricã, rafinamentul ºi simplitatea exprimãrii artistice. De clasicism þine ºi dilema lui Hyperion, care trebuie sã aleagã între iubirea pentru o fiinþã pãmânteanã ºi datoria de a rãmâne ceea ce este. Elemente romantice: tema geniului neânþeles, a demonului îndrãgostit, a titanului rãzvrãtit împotriva condiþiei sale, legãtura strânsã între iubire ºi natura, cadrul nopturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiraþia folcloricã, intensitatea sentimentelor. În structura poemului existã elemente care aparþin celor trei genuri litarare: liric, epic ºi dramatic. Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trãirile personajelor, dar ºi din prezenþa unor specii aparþinând genului liric: pastelul terestru ºi cosmic, meditaþia ºi elegia. În ceea ce priveºte genul dramatic, trebuie sã distingem între aspectul tehnic al termenului ºi cel conþinutistic; ca tehnica dramaticã, poemul este alcãtuit din mai multe scene în care modalitatea esenþialã de exprimare este dialogul – din punctul de vedere al conþinutului, vorbim de frãmântãrile dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate ºi ceea ce vor sã fie. De genul epic aparþine schema epicã, caracterul narativ al poemului. Asemenea întregii creaþii eminesciene, ºi acest poem are un substrat filozofic: problema geniului este tratatã conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator în concepþia filozofului german, înzestrându-ºi personaul cu o extraordinarã capacitate afectivã; zborul luceafãrului ºi descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice; Mihai Eminescu îmbinã o concepþie staticã despre lume specificã filozofiei indiene cu concepþia dialecticã a lui Hoegel; setea de iubire a geniului este tratatã ºi ea prin concepþia filozoficã a lui Hoegel ca o dorinþã a geniului de a ajunge la sine însuºi prin reflectarea în altã fiinþã. Alãturi de creaþia popularã româneascã poetul a folosit ºi sugestii din mitologia anticã: Hyperion –ca origine ºi atitudine– este preluat din mitlogia anticã; Creatorul, cele douã întrupãri din elemente eterne trimit tot la mitologia anticã. Particularitãþi de stil Limpezimea clasicã – a fost obþinutã printr-un proces de scuturare a podoabelor stilistice (Tudor Vianu). Poetul renunþã la ornamentele bogate obþinând o expresie poeticã de o mare simplitate ºi rafinament. A eliminat din descrierea iniþialã a fetei epitetul ornant luminoasã precum ºi metaforele botanice un ghiocel de fatã, zoologice o pasãre de fatã, acceptând la urmã forma cea mai simplã a superlaivului popular o prea frumoasã fatã. A folosit adjective mai puþine pentru a nu încãrca textul cu elemente descriptive: în 392 de versuri apar numai 89 de adjective. Exprimare gnomicã, aforisticã – este o expresie care conþine maxime, sentinþe, formulate în chip memorabil. Purtarea limbajului – Mihai Eminescu valorificã mai ales fondul românesc de cuvinte, integrând în text expresii ºi construcþii populare; foloseºte foarte puþine neologisme: demon, himeric, idel, palat. PAGE PAGE 5 쥁@