Referat Conditia Omului De Geniu In Creatia Eminesciana

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Conditia Omului De Geniu In Creatia Eminesciana si de asemenea puteti face Download Referat Conditia omului de geniu in creatia eminesciana

Citeste fragmente din Referat Conditia Omului De Geniu In Creatia Eminesciana

Condiţia omului de geniu în creaţia eminesciană Capodoperele eminesciene “ Cugetările sărmanului Dionis “ , “Glossă” şi “Luceafărul” pun în valoare marea capacitate de sinteza filozofică şi de creaţie , ceea ce a determinat variate analize , unele exhaustive , altele parţiale. Interesul pentru aceste capodopere , ce reprezintă treapta cea mai înaltă şi care încununează întreaga operă a poetului , este dat şi de faptul că aceste creaţii se situează ca geneză în perioade apropiate. Teme aproape comune : condiţia omului de geniu , cosmogonia , timpul şi perfecţiunea artistică. Geniul romantic – ceea ce adus nou romantismul în dezvolatrea conceptului de geniu a fost explicitarea opoziţiei între geniu şi talent , precum şi latura socială a problemei : geniul este , în ordine , umană , un nefericit , un neînteles , aflat în veşnică opoziţie cu omul comun . Inadaptarea la regulie de convieţuire obişnuite îl izolează şi are drept urmare nefericirea. “Glossă” este o poezie ce gravitează în jurul condiţiei geniului , care datorită concepţiilor sale superioare este nevoit să se sustragă lumii înguste în care trăieşte omul comun. Poezia se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care, datorită autocunoasterii şi experienţei filosofice, trebuie să se izoleze (filosofia shopenhaueriană) departe de tumultul efemer al vieţii oamenilor de rând. ”Nu spera si nu ai teamă” geniul trebuie să renunţe la sentimentele omeneşti ale “speranţei “ şi “temerii” şi să se distanţeze faţă de lumea înconjuratoare ,asemenea “Luceafărului”: “De te-ndeamnă, de te cheamă/ Tu rămai la toate rece”, ”rece” având sensul de nepăsător, indiferent; cuvintele “vreme” şi “toate” sugerează partea statornică a existenţei, partea pe care geniul trebuie să o aprofundeze. ”Tu în colţ petreci în tine” omul de geniu se distanţează de actorii subiectivi şi se obiectivează printr-o dublă interiorizare.”petrecerea” din sufletul geniului contrastează cu plânsul si cearta omului comun, judecat dintr-o perspectivă shopenhaueriana pesimistă ; privind acest “teatru”, omul superior va putea să disocieze “binele” de “rău” , ca un adevărat critic al actorilor. “Căci acelorasi mijloace/ Se supun câte există” esenţa lumii este aceeaşi, deşi manifestarile ei sunt altele şi această esenta trebuie să ajungă s-o cunoască omul de geniu. Eminescu apelează la mijloacele satirei, antiteza shopenhaueriana dintre geniu si oamenii de rând devenind si mai clară ; ”mişei” si “nătărăi” sunt cei ce nu au idealuri, ci doar scopuri imediate omul de geniu nu trebuie “sa li se prindă lor tovaras”. In final,demne de reţinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici , care concluzionează asupra poeziei : ”Ea amplifică , pe de o parte,sintetizează pe de alta parte şi dă un caracter aforistic experienţei umanului pe care o făcea Hyperion. Poetul este “un Hyperion condamnat să rămână în societate şi să îşi determine poziţia in complexul raporturilor sociale”. “Luceafărul” După 1880 acest poem rămas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante şi transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformată şi aceasta devine pretextul alegoric al unei meditaţii romantice, filosofice asupra geniului, dar şi asupra condiţiei omului ca fiinţă sfîşiată de contradicţii. Poemul Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfăşoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se sugerează idei filosofice. Este deci în egală măsură un poem de dragoste şi un poem filosofic. Pentru a releva condiţia geniului nefericit , însingurat , Mihai Eminescu asimilează şi transformă în simboluri lirice antinomiile din filosofia shopenhaueriană referitoare la omul superior şi la cel comun . Geniul este înzestrat cu inteligenţa , obiectivitate , capacitatea de a-şi depăşi sfera , aspiraţia spre cunoaştere , posibilitatea de a se sacrifica în vederea atingerii unui idea , manifestă o adevarată vocaţie pentru viaţa trăiă în solitudine .Omul comun este sociabil, se caracterizează prin instinctualitate , subiectiviate , incapacitatea de a-şi depăşi condiţia , voinţa de a trăi , dorinţa de a fi fericit. Poetul făcea o însemnare pe marginea unui manuscris arătînd că “în descrierea unui voiaj în Ţările Române germanul K (Kunish) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este, că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste samană mult cu soarta geniului pe pămînt şi i-am dat acest înţeles alegoric." Din acest punct de vedere Luceafărul este o alegorie pe temă romantică a locului geniului în lume. Astfel înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele nu sînt decît o suită de personificări, metafore şi simboluri care sugerează idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-o meditaţie asupra geniului văzut ca fiinţa nefericită şi solitară opus prin structură omului comun. Această viziune romantică asupra geniului este puternic influenţată de filosofia lui Schopenhauer. După ce a încercat să construiască în jurul temei oferite de Kunisch un poem filosofic de mare amploare , el a restrâns semnificaţia meditaţie sale : şi-a umanizat personajul , făcândul un simbol al geniului , al gânditorului , şi-şi imaginează destinul propriu după modelul acestei permanenţe a astrului , indiferent şi rece. Aici , pe pământ geniul va fi deci solitar, indiferent , dar înălţat prin suferinţa lui la nemurire. O interpretare a poemului Luceafărul socoteşte această creaţie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al măştilor în sensul că poetul se proiectează în diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafărul sau Hyperion, geniul care caută suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămînînd la locul său separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin. Pămînteanul obişnuit care trăieşte din prima clipă a dragostei. Partea urmãtoare cuprinde zborul luceafãrului spre Creator este un zbor simbolic, mental, având semnificaţia ajungerii geniului la conştiinţa sa de nemuritor. Zborul înseamnã deci conştientizarea de către Hyperion a condiţiei sale superioare ; geniale. Zborul are loc din finit în infinit: “Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele – Părea un fulger ne-ntrerupt Rătăcitor prin ele.“ Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obişnuiţi, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o înţelegere superioarã a condiţiei sale de geniu nemuritor, contemplând lumea în dialectica relativului cu absolutul: “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul ? Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.“ Versurile exprimă amărăciunea, dezamăgirea omului superior, neânţeles de oamenii obişnuiţi. Conjuncţia adversativã “ci” exprimă opoziţia fundamentală dintre geniu şi oamenii obişnuiţi.”Nemuritor şi rece“sugereazã însingurarea orgolioasã (mândră) a geniului. Asemenea întregii creaţii eminesciene, şi acest poem are un substrat filozofic: problema geniului este tratată conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator în concepţia filozofului german, înzestrându-şi personaul cu o extraordinară capacitate afectivă; zborul luceafărului şi descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice; Mihai Eminescu îmbină o concepţie statică despre lume specifică filozofiei indiene cu concepţia dialectică a lui Hoegel; setea de iubire a geniului este tratată şi ea prin concepţia filozofică a lui Hoegel ca o dorinţă a geniului de a ajunge la sine însuşi prin reflectarea în altă fiinţă. Problema geniului este privită din perspectiva filozofului Schoppenhauer, potrivit careia, cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de excepţie, capabil să depasească sfera subiectivitaţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. “Cugetarile sărmanului Dionis” în care se face simţită reflectarea subiectivă asupra lumii , reuneşte o serie de teme tipic romantice printre care şi condiţia omului de geniu . Dionis este un om de geniu care aspiră spre absolut , însă , având revelaţia imposibilitaţii de a atinge acest absolut , el trăieşte o adevărată dramă. 쥁`