Referat Aporia Tristetii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Aporia Tristetii si de asemenea puteti face Download Referat Aporia tristetii

Citeste fragmente din Referat Aporia Tristetii

APORIA TRISTEŢII Atât în calitatea de sentiment “empiric” al vieţii, cât şi în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristeţea are o configuraţie aporetică, ceea ce înseamnă că în ambele ipostaze ea coincide cu o situaţie afectivă conflictuală. Tristeţea este o formă specifică a luptelor dintre contrarii. Fără îndoială, individul care se instalează în tristeţe ca într-un fel de concluzie afectivă a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimţi niciodată nevoia de a teoretiza pe marginea ei şi de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund şi mai general. El nu va defini niciodată tristeţea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetică, o va percepe, deci, ca o contradicţie afectivă internă, ca o insatisfacţie afectivă, ca o indispoziţie sufletească, o va percepe aşadar, ca o expresie a neîmplinirii vieţii sale sufleteşti. Omul (obişnuit), care se întristează, se întristează pentru că este contrariat în aspiraţia lui spre fericire. Tristeţea lui (tristeţea lui “empirică”) decurge din faptul că, în elanul său spre fericire, el întâmpină opoziţia unei forţe exterioare. Din această tensiune şi luptă între contrarii nu rezultă neapărat un vid sufletesc, un “neant” psihic. Dacă nu va cunoaşte ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominată de sentimentul tristeţii “empirice” va cunoaşte, totuşi, variatul registru al regretelor şi, pentru o anumită perioadă de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism şi se va lăsa pătrunsă de perfidia otrăvită a oboselii psihice. Tristeţea filozofică este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflecţiei, al meditaţiei, al raţiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualizăm, îl raţionalizăm, îi atribuim un sens explicit. Deci, există două feluri de tristeţe: tristeţea iraţională sau prefilozofică şi tristeţea filozofică. Lor le corespund două forme specifice ale autocunoaşterii: una dintre ele este “abstractă” şi imprecisă, cealaltă este “concretă” şi exactă. Autocunoaşterea abstractă ne indică faptul că sentimentul tristeţii este un sentiment totalizator al vieţii subiective, dar ea nu descifrează cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedează ca şi cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, această formă a autocunoaşterii nu se referă în termeni expliciţi la conţinutul aporetic al sentimentului iraţional al vieţii. Autocunoaşterea concretă, însă, dezvăluie cauzele pentru care tristeţea poate deveni sentimentul concluziv al trăirii subiective în întregul ei, circumstanţă care îi permite, totodată, să treacă la explicitarea aporiei consubstanţiale tristeţii şi la definirea ei corectă. Fără îndoială, autocunoaşterea concretă este precedată de autocunoaşterea abstractă. Cu alte cuvinte, reflecţia filozofică asupra tristeţii pleacă de la constatarea că în urma impactului cu existenţa apare în conştiinţa omului o primă formă de “indispoziţie”, o primă formă de nefericire – tristeţea iraţională – şi se motivează prin dorinţa de a revela cauza acestei “indispoziţii”, a acestei “nefericiri”, a acestei “tristeţi”. Ea ne dezvăluie faptul că tristeţea “originară” decurge din neîmplinirea aspiraţiei originare spre fericire, aspiraţie prezentă, într-o modalitate implicită, în sufletul fiecărui individ. Dar misiunea ei nu se opreşte aici. Meditaţia filozofică trece dincolo de această explicaţie oarecum tautologică, pentru a căuta cauzele mai concrete ale sentimentului de tristeţe. Ea parvine la întrebarea: de ce năzuinţa de a fi fericit în sensul absolut al cuvântului este ceva ce nu se împlineşte niciodată? În cursul investigaţiei care urmăreşte să dea răspunsul la întrebare şi să descopere adevărul, apare, însă, un fenomen straniu: tristeţea însăşi evoluează, devenind mai profundă şi mai complexă, devenind o tristeţe “filozofică”. Aceasta echivalează cu a spune că degajând cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, în ultimă instanţă, decât sentimentul tristeţii, noi ajungem să transformăm tristeţea iraţională în tristeţe autoreflexivă, deci într-un sentiment conştient de motivaţiile ce-l determină să se constituie în pura lui specificitate – ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte – şi care se percepe pe sine ca sentiment având un astfel de conţinut. Tristeţea autoreflexivă este tristeţea devenită conştientă de propria ei structură aporetică şi, prin urmare, de propria ei “idee”, de propriul ei sens logic şi care îşi dă seama că aceste autodezvăluiri au fost făcute posibile de un alt şir de autorevelaţii ale conştiinţei – de autorevelaţiile care au deconspirat “fiinţa” subiectivităţii ca fiind de natură aporetică. Prin intermediul introspecţiei (autoobservării), individul poate ajunge să-şi însuşească ideea că propria lui subiectivitate este formată dintr-o constelaţie de aporii: existenţa şi neantul, finitul şi infinitul, timpul şi eternitatea, raţiunea şi sensibilitatea, puritatea şi impuritatea, contemplaţia şi acţiunea. Descoperirea oricăruia dintre aceste cupluri aporetice antrenează cu sine sensibilizarea acută a conştiinţei. Se poate constata, totuşi, că, privite prin prisma efectelor sensibilizatoare, configuraţiile amintite se ordonează pe o anumită scară valorică. Ideea că fiinţa noastră este terenul de confruntare între instinctul vieţii instinctul morţii acţionează mai intens asupra registrului nostru emoţional decât alte idei “subiective”. unuia singur dintre aceste cupluri aporetice în conţinutul însuşi al subiectivităţii noastre este în măsură să producă un şoc existenţial. Descoperirea tuturor sau, altfel spus, a faptului că fiinţa subiectivităţii noastre are o structură aporetică, este în măsură să producă, însă, o adevărată avalanşă de şocuri existenţiale. Aceste şocuri amplifică intensitatea sentimentului de tristeţe şi determină conştiinţa să se încarce cu o luciditate dureroasă, care îi va permite să descifreze configuraţia aporetică a acestui sentiment. Intensitatea sentimentului de tristeţe depinde de numărul şi intensitatea “şocurilor” amintite, iar aceste “şocuri”, la rândul lor, depind de cuplurile aporetice pe care şi le autorevelează subiectivitatea. Devenim din ce în ce mai trişti pe măsură ce numărul şocurilor existenţiale şi al cuplurilor aporetice ce le generează cresc din ce în ce mai mult. În urma acestui crescendo al tristeţii, conştiinţa îşi pune cu toată acuitatea de care este capabilă întrebarea: ce reprezintă, totuşi, tristeţea în ea însăşi? Având în faţă suita cuplurilor aporetice şi câştigând certitudinea că determinaţiile sale sufleteşti sunt aproape întotdeauna într-o contradicţie ireconciliabilă, subiectul uman este irezistibil împins spre a-şi experimenta tristeţea ce-i acompaniază viaţa ca reprezentând expresia spirituală a imposibilităţii de a ajunge fericit în adevăratul sens al cuvântului. Concluzia filozofică pe care şi-o aproprie omul pus într-o astfel de situaţie nu poate fi decât aceea că încercarea lui de a se impregna de absoluta pozitivitate a existenţei, de a cuceri plenitudinea şi armonia interioară, de a atinge, deci, adevărata fericire, este menită eşecului. Putem spune că viaţa i se desfăşoară sub semnul fericirii ratate. Dar fericirea ratată nu este, cel puţin într-o primă aproximare, decât însăşi nefericirea. Într-adevăr, dacă medităm puţin mai adânc asupra lucrurilor, ne dăm seama că nefericirea asimilată fericirii ratate nu poate fi echivalentul nefericirii absolute, deoarece în conţinutul ei a pătruns (fie şi numai ca o aspiraţie) sentimentul fericirii. Cine a descoperit că aspiraţia spre fericire se degradează iremediabil la contactul neîndurător cu realitatea, va descoperi, de asemenea, că nefericirea se degradează şi ea: în cele din urmă viaţa îi pune surdină şi o determină să involueze. Sufletul omenesc este astfel alcătuit, încât el tinde mereu spre diminuarea nefericirii. Una dintre modalităţile de reducere a nefericirii – probabil cea mai importantă – este aceea prin care fiinţa umană o absoarbe în sentimentul împăcării cu destinul. În perspectiva reconcilierii cu soarta, nefericirea îşi pierde valoarea absolută pe care, altfel, omul este înclinat să i-o acorde. Dacă toate formele, procesele şi actele vieţii au o limită – aşa cum ne indică destinul – de ce n-ar avea şi nefericirea o limită? Prin reconcilierea cu destinul, noi nu am anihilat nefericirea, nu am exclus-o din viaţa conştiinţei, dar am diminuat-o considerabil, am dezactivat-o şi am transformat-o într-o realitate benignă. Reflecţia filozofică asupra tristeţii urmăreşte, aşadar, să scoată tristeţea din implicitul aporetic al ipostazei sale iraţionale, să expliciteze şi să conceptualizeze tristeţea iraţională, să definească tristeţea în termeni aporetici sau, ceea ce este în fond unul şi acelaşi lucru, să definească aporia tristeţii în termeni limpezi, clari. Originar, tristeţea nu este altceva decât o indispoziţie sufletească, o nefericire calmă, potolită a sufletului. Originar, ea este expresia unui conflict “invizibil” între contrarii, a unui ceva imposibil de rezolvat şi, în ultimă instanţă a unei aporii. Dar aporia tristeţii originare este o stare latentă. Mai mult, faptul acesta este relevat ulterior, de către reflecţia filozofică. Perceperea noastră iniţială, perceperea noastră “abstractă” se mulţumeşte cu semnalarea unui sentiment al viaţii destul de confuz, destul de nelămurit: un gen de indispoziţie sau de nefericire potolită şi calmă. Numai reflecţia filozofică este capabilă să distingă în sentimentul originar al tristeţii prezenţa unei aporii latente. Prin meditaţia asupra substratului iraţional al tristeţii, ca şi prin compararea structurii ei cu structura aporetică a “fiinţei” subiectivităţii umane, noi am transformat-o în sentiment filozofic. În această calitate, ea reverberează înspre manifestările “fiinţei” subiectivităţii noastre – manifestări care au ajutat-o să se constituie şi a căror expresie concluzivă este până la un anumit punct – pentru a le impregna cu propriul e conţinut, pentru a le satura cu el, pentru a le absorbi în el, pentru a le introduce aşadar în propria ei substanţă concluzivă. Desigur dacă subiectivitatea noastră este, în esenţa ei, o formă de existenţă confiscată de principiul aporiei, cum am putea noi să nu fim trişti? Dar şi reversul este adevărat: dacă tristeţea (filozofică) este un sentiment ocazionat şi chiar secretat, într-un anumit moment de unele trăiri ale conştiinţei, cum am putea noi să-i interzicem de a se reîntoarce la ele, pentru a le infuza fiecăreia în parte propriul ei conţinut? Iată cum, de la un moment dat, viaţa sufletească a omului – înţeleasă ca o sumă de acte şi stări diverse – ajunge să fie dominată de acest sentiment al tristeţii. PAGE 1 PAGE 4 PAGE 1 PAGE 4 쥁@