Referat Cititori Buni Si Scriitori Buni

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cititori Buni Si Scriitori Buni si de asemenea puteti face Download Referat Cititori buni si scriitori buni

Citeste fragmente din Referat Cititori Buni Si Scriitori Buni

Cititori buni si scriitori buni Când citim, trebuie să observăm detaliile cu tandreţe. Nu este nimic greşit în raza de lună a generalizării, dacă ea apare după ce razele jucăuşe ale soarelui cărţii au fost adunate cu grijă. Dacă cineva porneşte cu o generalizare gata făcută, începe de la capătul greşit şi se îndepărtează de carte înainte de a fi început s-o înţeleagă. Nimic nu este mai plictisitor sau mai nedrept pentru autor decât a te apuca să citeşti, de exemplu, Doamna Bovary, cu ideea preconcepută că avem de-a face cu o critică a burgheziei. Trebuie să ne amintim întotdeauna că opera de artă este invariabil o lume nou creată, astfel că, înainte de toate, trebuie să studiem acea lume nouă cât mai bine cu putinţă, apropiindu-ne de ea ca de ceva complet nou, neavând nici o legătură evidentă cu lumile pe care le cunoaştem deja. După ce această lume nouă va fi fost studiată îndeaproape, atunci şi numai atunci să ne permitem a analiza legăturile sale cu alte lumi, cu alte ramuri ale cunoaşterii. O altă problemă: ne putem oare aştepta să culegem informaţii despre locuri şi timpuri dintr-un roman ? Poate fi cineva atât de naiv încât să creadă că ar putea învăţa ceva despre trecut din acele atrăgătoare best-sellers care s-au învârtit prin cluburile de cărţi sub titulatura de romane istorice ? Dar capodoperele ? Putem să ne bazăm pe imaginea Angliei latifundiare, cu baronii şi peisajele lui Jane Austen, când tot ce a cunoscut ea a fost numai salonul unui cleric ? Şi Casa umbrelor, romanul fantastic dintr-o Londră fantastică, putem să-l considerăm un studiu al Londrei de acum o sută de ani? Cu siguranţă că nu. Acelaşi lucru se aplică şi celorlalte romane din această serie. Adevărul este că marile romane sunt mari poveşti - iar romanele din această serie sunt poveşti supreme. Timpul şi spaţiul, culorile anotimpurilor, mişcările muşchilor şi minţii, toate acestea sunt pentru scriitorii de geniu, (pe cât putem noi ghici, şi sunt încredinţat că ghicim bine) nu noţiunile tradiţionale ce pot fi împrumutate de la biblioteca în mişcare a adevărurilor publice, ci o serie de surprize unice, pe care marii artişti au învăţat să le exprime în modul lor unic. Autorilor minori le rămâne ornamentarea lucrurilor comune; ei nu se obosesc să reinventeze în vreun fel lumea; ei numai încearcă să scoată cât mai mult dintr-o ordine dată a lucrurilor, din modelele tradiţionale ale ficţiunii. Variaţiunile pe care le pot produce autorii minori, în aceste limite, pot fi amuzante într-un chip decent, efemer, pentru că cititorilor minori le place să-şi vadă propriile idei deghizate în chip plăcut. Dar adevăratul scriitor, cel care trimite planetele să se învârtă, modelează un om adormit şi preschimbă febril coasta adormitului, acel gen de autor nu are valori la îndemână: el trebuie să şi le creeze singur. Arta de a scrie este o treabă fără rost, dacă nu implică mai întâi arta de a privi lumea prin potenţialitatea pentru ficţiune. Materialul acestei lumi poate fi suficient de real (atât cât poate fi considerat real), dar nu există deloc ca o totalitate universal recunoscută; el este haos, şi acestui haos autorul trebuie să-i spună: "există !", permiţând lumii să licărească şi să fuzioneze. Ea este acum recombinată la nivelul atomilor, nu numai în părţile sale vizibile şi superficiale. Scriitorul este primul care o localizează şi numeşte obiectele naturale din care este alcătuită. Boabele acelea sunt comestibile. Creatura tărcată care a ieşit în calea mea ar trebui îmblânzită. Acel lac dintre copacii aceia va fi numit Lacul Opal, sau, mai artistic, Lacul Zoaielor. Ceaţa aceasta e un munte - iar muntele trebuie cucerit. Artistul urcă pe o pantă fără poteci şi, în vârf, pe o stâncă bătută de vânt, pe cine credeţi că întâlneşte ? Pe cititorul gâfâind fericit, şi apoi se îmbrăţişează spontan şi rămân legaţi pentru totdeauna, dacă şi cartea va dura pentru totdeauna. Într-o seară, într-un colegiu îndepărtat de provincie, în care s-a întâmplat să ajung alergând într-un tur prelungit de prelegeri, am propus un chestionar: studenţii trebuiau să aleagă patru definiţii din zece care, combinate, ar defini un bun cititor. Am pierdut lista, dar îmi amintesc cum suna. Alegeţi patru răspunsuri la întrebarea: „cum ar trebui să fie un cititor, pentru a fi un cititor bun ?”: Cititorul trebuie să aparţină unui club de lectură. Cititorul trebuie să se identifice cu eroul sau eroina. Cititorul trebuie să se concentreze asupra unghiului socio-economic. Cititorul trebuie să prefere o poveste cu acţiune şi dialog uneia fără. Cititorul trebuie să fi văzut cartea ecranizată într-un film. Cititorul trebuie să fie un autor în devenire. Cititorul trebuie să aibă imaginaţie. Cititorul trebuie să aibă memorie. Cititorul trebuie să aibă un dicţionar. Cititorul trebuie să aibă ceva simţ artistic. Studenţii au preferat, în majoritate, identificarea emoţională, acţiunea şi unghiul socio-economic sau istoric. Desigur, cum aţi şi ghicit probabil, un bun cititor trebuie să aibă imaginaţie, memorie, un dicţionar şi ceva simţ artistic - iar acest simţ artistic îmi propun să-l dezvolt, în mine şi în alţii, ori de câte ori am ocazia. Întâmplarea face să folosesc cuvântul cititor într-un sens destul de vag. În mod paradoxal, o carte nu poate fi citită: poate fi doar recitită. Un bun cititor, un cititor matur, un cititor activ şi creativ este un recititor. Şi o să vă spun şi de ce. Când citim o carte pentru prima dată, procesul de mişcare laborioasă a ochilor de la stânga la dreapta, rând cu rând, pagină cu pagină, această complexă muncă fizică pe care ne-o cere lectura, procesul de studiu, în limite de timp şi de spaţiu, al conţinutului cărţii, toate acestea stau între noi şi evaluarea artistică. Când privim un tablou nu trebuie să ne plimbăm ochii într-un fel anume, chiar dacă, asemeni unei cărţi, o pictură poate avea elemente de adâncime şi compoziţie. Elementul timp nu contează la primul contact cu o pictură. Citind o carte, trebuie să ne alocăm timp, pentru a ne obişnui cu ea. Nu avem un organ fizic (aşa cum avem ochiul când privim o pictură) care să-şi asume rolul de a privi întregul spre a putea savura apoi detaliile. Dar la a doua, a treia sau a patra citire a unei cărţi, ne comportăm cu o carte în acelaşi fel ca şi cu o pictură. Totuşi, să nu confundăm ochiul fizic, capodopera monstruoasă a evoluţiei, cu mintea, o şi mai monstruoasă realizare. O carte, indiferent de ce fel - operă de ficţiune sau de ştiinţă (linia de demarcaţie dintre cele două nu este aşa de clară cum ar vrea unii să creadă) - se adresează în primul rând spiritului. Spiritul, furnicătura pe care o simţim în coloana vertebrală, este, sau ar trebui să fie, singurul instrument folosit în aprecierea unei cărţi. ² Ì , de bine, de rău, cititorul intră în spiritul jocului. Efortul de a începe o carte, mai ales dacă ea apare demodată sau prea serioasă unor oameni pe care tinerii îi urmează în secret, acest efort este deseori greu de făcut; dar, o dată făcut, răsplata este diversă şi abundentă. Cum artistul şi-a folosit imaginaţia pentru a crea cartea, este firesc şi corect ca şi cititorul să-şi folosească imaginaţia. Există cel puţin două feluri de imaginaţie în cazul cititorului. Să vedem care dintre cele două este cel ce trebuie folosit la citirea unei cărţi. Primul este unul, comparativ, inferior, care susţine emoţiile simple şi este de natură personală. (Există câteva subvarietăţi din această primă categorie a citirii emoţionale). O situaţie dintr-o carte este resimţită intens pentru că ne aminteşte de ceva ce ni s-a întâmplat sau de cineva pe care îl cunoaştem sau l-am cunoscut. Sau, la fel, un cititor preţuişte o carte pentru că îi evocă o ţară, un peisaj, un mod de viaţă, fulguraţii din propriul trecut. Sau, şi acesta este cel mai grav lucru pe care-l poate face un cititor, se identifică cu un personaj din carte. Acest tip inferior de imaginaţie nu este acela pe care ţin eu să-l folosească cititorii. Deci care este instrumentul autentic ce trebuie folosit de cititor ? Acesta este imaginaţia impersonală şi plăcerea artistică. Ce trebuie stabilit, cred, este echilibrul armoniei artistice dintre mintea cititorului şi cea a autorului. Trebuie să ne distanţăm şi să o facem cu plăcere, pentru a ne putea bucura din plin - bucurie pasională cu lacrimi şi fiori - de ţesătura internă a unei capodopere. Să fii complet obiectiv în aceste chestiuni este desigur imposibil. Tot ce-i valoros este, într-o oarecare măsură, şi subiectiv. De exemplu, tu, cel care stai acolo, ai putea fi visul meu, iar eu aş putea fi coşmarul tău. Ce am vrut să spun este că cititorul trebuie să ştie cum şi când să-şi adapteze imaginaţia, şi el reuşeşte, dacă încearcă să vadă clar lumea pe care autorul i-o pune la dispoziţie. Trebuie să vedem şi să auzim lucruri, trebuie să vizualizăm camera, hainele, manierele oamenilor creaţi de autor. Culoarea ochilor lui Fanny Price din Mansfield Park şi mobila micii sale camere reci sunt importante. Noi avem temperamente diferite, şi pot să vă spun acum că cel mai bun temperament pe care-l poate avea sau poate să şi-l dezvolte un cititor este o combinaţie între cel artistic şi cel ştiinţific. Artistul entuziast este prea subiectiv în atitudinea sa faţă de o carte, şi o răceală ştiinţifică a gândirii va tempera inima prea intuitivă. Dacă, pe de altă parte, un cititor este complet lipsit de pasiune şi răbdare - de pasiune artistică şi de răbdare ştiinţifică - el nu va avea şanse să savureze marea literatură. Literatura nu s-a născut atunci când un băiat, strigând lupul, lupul a apărut alergând din valea Neanderthalului, cu un lup mare, cenuşiu pe urmele sale; literatura s-a născut atunci când, într-o zi, un băiat a apărut strigând lupul, iar în spatele său nu venea nici un lup. Că micuţul, pentru că a minţit de prea multe ori, a sfârşit prin a fi mâncat de o fiară reală, este doar o întâmplare. Dar aici se află ceva important. Între lupul din iarba înaltă şi lupul din poveste există o întrepătrundere. Această întrepătrundere, această prismă este arta literaturii. Literatura este invenţie. Proza este ficţiune. A spune că o poveste este adevărată înseamnă a insulta deopotrivă şi arta şi adevărul. Fiecare mare scriitor este un mare înşelător, dar însăşi natura este o arhicunoscută trişoare. Natura înşală întotdeauna. De la simpla minciună a înmulţirii la sofisticata iluzie a culorilor protectoare la fluturi şi păsări, există în natură un sistem miraculos de vrăji şi viclenii. Prozatorul nu face decât să urmeze calea naturii. Revenind un moment la micuţul care striga prin păduri că vine lupul, putem să interpretăm povestea în felul următor: magia artei constă în umbra lupului inventat cu deliberare, lupul din visul său; abia pe urmă păcăleala cu lupul devine o bună poveste. Numai după ce băiatul a murit, în sfârşit, povestea spusă despre el a slujit de bună învăţătură în întunericul din jurul focului de tabără. Dar el a fost micul magician. El a fost plăsmuitorul. Un scriitor poate fi analizat din trei puncte de vedere: poate fi considerat povestitor, profesor sau vrăjitor. Un mare scriitor combină toate cele trei ipostaze - povestitor, profesor, vrăjitor - dar vrăjitorul din el predomină şi îl face un scriitor major. Către povestitor mergem pentru distracţie, pentru incitarea mentală a celor mai simple minţi, pentru participarea emoţională, pentru plăcerea de a călători în regiuni îndepărtate din spaţiu şi timp. Un spirit oarecum diferit, deşi nu neapărat superior, caută în scriitor profesorul. Propagandist, moralist, profet - aceasta este secvenţa ascendentă. Putem să ne îndreptăm spre profesor nu numai pentru educaţia morală, ci şi pentru cunoaşterea directă, pentru fapte simple. Incredibil, dar am cunoscut oameni al căror scop în citirea romancierilor francezi sau ruşi era să înveţe ceva despre viaţa din veselul Paris sau din trista Rusie. În ultimul rând, şi mai presus de orice, un mare scriitor este întotdeauna un mare vrăjitor, şi abia aici atingem postura mirabilă în care prindem a-i desluşi magia caracteristică geniului şi a-i studia stilul, imagistica, mecanismul romanelor şi al poeziilor. Cele trei faţete ale unui mare scriitor - magie, poveste, lecţie - sunt făcute să se amestece într-o impresie unică de radiaţie concentrică, pentru că magia artei poate fi prezentă chiar în miezul poveştii, în esenţa gândirii. Există capodopere cu o gândire seacă, rigidă, organizată, care provoacă în noi un fior la fel de puternic ca romanul Mansfield Park sau ca bogata curgere a imagisticii senzuale a lui Dickens. Părerea mea este că o bună formulă pentru a testa calitatea unui roman, pe termen lung, este îmbinarea preciziei poeziei cu intuiţia ştiinţei. Pentru a intra în magia cărţii de geniu, un cititor înţelept o va citi nu cu inima, nici măcar cu capul, ci cu şira spinării. Acolo ne atinge fiorul poveştii, chiar dacă păstrăm o oarecare distanţă, chiar dacă suntem oarecum detaşaţi de lectură. Abia atunci, cu o plăcere care este şi senzuală şi intelectuală, îl vom vedea pe artist construindu-şi castelul din cărţi de joc şi vom vedea castelul din cărţi de joc preschimbându-se într-un frumos castel de oţel şi de sticlă. 쥁`