Referat Scrisoarea I - Rezumat

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Scrisoarea I - Rezumat si de asemenea puteti face Download Referat Scrisoarea I - rezumat

Citeste fragmente din Referat Scrisoarea I - Rezumat

Scrisoarea I Scrisoarea I a apãrut pentru prima datã în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881. În totalitatea ei, ea este mai mult o meditaþie asupra existenþei pe tema fortuna labilis din Memento mori. Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structurã romanticã. El abordeazã în cadrul mai larg al relaþie omului de geniu cu timpul ºi societatea omeneascã în genere, tema naºterii, evoluþiei ºi a unei previzibile stângeri a sistemului cosmic. Structura poemului se grupeazã pe douã coordonate fundamentale, dupã cum problematica geniului este înfãþiºatã în douã ipostaze. Prima, aceea de cugetãtor, dã naºtere unei meditaþii filozofice. A doua, accea a relaþiei omului de geniu cu societatea ºi posteritatea, conduce la satirã. Aceastã dublã înfãþiºare a omului de geniu e încadratã de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplaþiei. Compoziþia: Poemul este alcãtuit din cinci pãrþi, din care prima parte ºi a cincea reia motivul contemplaþiei. În prima parte motivul contemplaþiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. În opziþie cu omul, luna devine zeitatea omniprezentã ºi omnireientã aflatã sub zodia eternitãþii, adicã a timpului universal, fãrã început ºi sfârºit. Astfel în acestã parte, poetul introduce douã motive romantice dragi sieºi: motivul timpului bivalent. Timpul individual „doar ceasornicul urmeazã lung-a timpului cãrare”, ºi timpul universal - reprezentat prin motivul lunii „ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagã scoate”. În partea a doua - versurile 7-38 - nuanþeazã motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acestã parte a poemului fascineazã prin densitatea ideilor, sugesþiilor ºi motivelor ºi are ea însãºi structurã de sine stãtãtoare. Poetul creazã imaginea globalã, de dimensiuni terestre, a priveliºtelor ce se oferã ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri ºi izvoare; de la „miºcãtoarea mãrilor singurãtate”, la þãrmuri, palate ºi cetãþi ºi de aici „în câte mii de case lin pãtruns-ai prin fereºti, / Câte frunþi pline de gânduri, gânditoare le priveºti !”. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfãþiºeazã într-o serie de ipostaze de la rege pânã la sãrac, de la geniu pânã la neghiob, de la tânãrul preocupat de buclele sale ºi negustorul ce-ºi numãrã bogãþiile, pânã la bãtrânul dascãl care cerceteazã necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhauerianã ºi anume identitatea în faþa morþii: „Deºi trepte deosebite le-au ieºit din urna sorþii, / Deopotrivã-i stãpâneºte raza ta ºi geniul morþii; / La acelaºi ºir de patimi deopotrivã fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !”. Dupã un alt ºir de ipostaze, faþã de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreºte îndelung la condiþia vitreagã a omului de geniu, pe care îl pune însã în antitezã cu individualizãrile anterioare: „Uscativ aºa cum este, gârbovit ºi de nimic, / Universul fãrã margini e în degetul lui mic”. Dar înainte de a ajunge la satirã, Eminescu prezintã o cosmogonie (39-86) în partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, în scrierile lui Kant, dar ºi în miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nãscut prin miºcarea unui punct. Existã un macrocosmos ºi un microcosmos. Oamenii þin de lumea cea micã, lumea cea mare e „vis al nefiinþei”, al hoonului iniþal care se poate reinstaura. ªi aici ca ºi în Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetãtorului de a gândi cosmogonia, în opozoþie cu mercantilismul si neschinãria omului comun. Atât în tabloul genezei cât ºi în acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi „vin din sure vãi de haos”în forma de uriaºe roiuri, scãpate din frânele luminirii planetele se aruncã rebele în spaþii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Bãtrânul dascãl întrevede sfârºitul prin rãcirea soarelui ºi pierderea forþei lui de atracþie pânã ce „Timpul mort ºi-ntinde trupul ºi devine vecinicie”. Dupã aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflecþie. Partea a patra (87-144) este comparatã poziþiei vitrege a cugetãtorului de geniu în, lumea semenilor rãu. Dar nici aici problematica socialã a geniului nu e abordatã direct, pentru cã dascãlul continuã în mod firesc sã cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare în care apare din nou identitatea oamenilor ca ei înºiºi ºi cu omenirea întregã: „Unul e în toþi, tot astfel precum una e în toate”( dupã textele indice ). Frãmântarea voinþelor mãrunte ºi loveºte de inexorabilul destin al timpului ireversibil: „Ce-o sã-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?.../ Ca ºi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”. Idei schopenhaueriene mai apar ºi aici. Impesibilitatea cunoaºterii proprie vieþei - pentru cã singura clipã sigurã de existenþã e cea prezentã - clarã considerarea operei omului de geniu la direcþia rãu voitoare a invidiosilor: „ªi când propria ta viaþã singur n-o ºtii pe de rost,/ O sã-ºi batã alþii capul s-o pãtrunzã cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brãcuite aºezat ºi el, un brac, / Aticismul limbii tale o sã-l punã la cântãri, / Colbul ridicat din carte-þi l-o sufla din ochelari / ªi te-o strânge-n douã ºiruri, aºezându-te la coadã, / În vro notã prizãritã sub o aginã neroadã”. Din sarcasmul sãu împotriva detestabilei mãrginiri ºi îngâmfãri a filistinului, izvoreºte poziþia contemporanului care va gãsi prelejul sã se autoglorifice pânã ºi în discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neîncrezãtor, va pune la „cântar” peste un veac, cel mult „aticismul”, eleganta limbii, „în vro notã prizãritã sub o paginã neroadã”. In cazul acesta dascãlul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obþine recunoaºterea meritelor sale nici mãcar în posteritate pentru cã incompetenþã ( ºi nepãsarea ) comoditatea ºi seaua credinþã vor conduce la ignorarea adevãratei opere, totul rezumându-se la „biografia subþire”, cãreia-i vor gãsi „pete multe, rãutãþi ºi mici scandele, pãcatele ºi vina / Oboseala, slãbiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt”. Pentru cã „Astea toate te apropie de dânºii... Nu lumina / Ce în lume-ai revãrsat-o”. In partea a cincea (145-156) se revine la motivele iniþale; contemplarea proprie vieþii ºi a vieþii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvãluie, alãturi de frumuseþile eterne ale naturii, crudul ºi tristul adevãr al identitãþii tuturor oamenilor cu ei înºiºi ºi a tuturor laolaltã în perspectiva morþii: „ªi pe toþi ce-n astã lume sunt supuºi puterii sorþii / Deopotrivã-i stãpâneºte raza ta ºi geniul morþii !”. Limbajul artistic: metafora, comparaþia dezvoltatã, metafora interogativã. Ü¥eÀ