Referat Catedralele Europene Medievale

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Catedralele Europene Medievale si de asemenea puteti face Download Referat Catedralele europene medievale

Citeste fragmente din Referat Catedralele Europene Medievale

Tema: Catedralele europene medievale Anglia oferă în domeniul arhitecturii episcopale un câmp de reflecţie excepţional. Cucerirea insulei de către Whilhelm. Cuceritorul în 1066 a avut între altele, drept consecinţă o modificare fundamentală a realităţii religioase prin propunerea în cauză a tradiţiei anglosaxone în benefiсiul ortodoxiei romane. Această nouă orientare a antrenat o înnoire a personalului ecleziastic şi schimbări destul de importante în localizarea scaunelor episcopale. Aceste transferuri au fost deosebit de numeroase după revoluţia din 1069-1070. Regele s-a hotărât să înlocuiască treptat clerul anglo-saxon. Din 1075 el începe o politică nouă privind scaunele episcopale, transferând în oraşe episcopii situate în localităţi prea puţin importante sau procedând la divizarea altora. Pentru a răspunde noii împărţiri geografice, el a trebuit să construiască numeroase ansamble catedrale. Rele s-a dovedit la fel de autoritar în partiul estic pe cât fusese în domeniul politic: prima generaţie de catedrale pune în evidenţă că inspiraţia lor este normandă: Canterbury, Lincoln, Old Sarum, York. Această influenţă tinde să se atenueze începând din a doua generaţie, 1080-1090 luându-se în seamă realitatea regională: Gloucester, Rochester, Worcester. A treia generaţie se afirmă prin originalitatea ei: Durham şi Norwich. A patra (1100-1120) dovedeşte că arhitecţii englezi au găsit un acord între modernism şi creaţia originală: Exeter, Hereford, Peterborough, Ramsey, Southwell. În toate aceste construcţii modeme, partiul „antic" al catedralei duble şi baptisteriulul este ferm condamnat în favoarea edificiului unic. Nu se manifestă nici o ezitare, dacă este să luăm exemplul edificiului din Rochester. Săpăturile au permis să se descopere că reconstruirea catedralei Saint-Andrew de către episcopul Ernulf (1114—1126) determinase distrugerea grupului anglo-saxon anterior. Acesta nu mai convenea necesităţilor noi de cult şi corespundea unei stări a cărei dispariţie se dorea. Trebuie totuşi scoase în evidenţă ezitările manifestate în alegerea partiului pe marile şantiere şi repunerea destul de rapid în cauză a opţiunii reţinute. Câteva edificii dovedesc o concepţie care s-a maturizat în timp, a unor prelaţi de nivel foarte înalt care au căutat să găsească răspuns la problemele proprii diocezei lor insulare: este exemplul celui din Canterbury, al cărui partiu primitiv aparţine în întregime arhiepiscopului Lanfranc. Acest italian născut la Pavia cunoştea foarte intim arhitectura marilor abaţii normande. El se ocupase de reconstruirea edificiului din Bec (Bec-Helloin) şi iniţiase lucrările la Saint-Etienne din Caen. Opţiunea lui „normandă" se datorează nu numai unui gust sigur, ci şi, poate mai ales, unei voinţe deliberate de ordin religios. Deşi ar fi putut reproduce partiul grandios al catedralei din Rouen, cu deambulatoriu şi capele reionante, el l-a preferat pe cel al abaţialei din Caen cu faţada armonică şi absida precedată de două travei drepte. Este probabil că prezenţa unui cler constituit nu din canonici, cum era obiceiul pe continent, ci din călugări benedictini a fost determinantă în această privinţă. Lucrările, terminate în 1077, au fost reluate în deceniul următor. Priorul Ernouf, în acord cu noul arhiepiscop, sfântul Anselme, a luat hotărârea să distrugă absida abia construită şi să construiască una nouă mult mai la est, mai bine adaptată exigenţelor liturgice şi cultului relicvelor; el a ridicat un al doilea transept oriental şi un deambulatoriu în care dădeau trei capele reionante. La Norwich, unde în 1094 a fost transferat scaunul de North Elmham. episcopul Herbert a adoptat imediat această formulă nouă când a început construirea catedralei. El a rămas fidel transeptului unic, dar a reluat partiul deambulatoriului amplificat de trei capele reionante. Acest plan, care atunci părea o regulă de inspiraţie franceză, a fost foarte rapid repus în cauză şi abandonat în favoarea absidei plate, care se va impune de îndată. Se pare că invenţia a fost aplicată de episcopul Roger la terminarea catedralei din Old Sarum (1125). Unicitatea catedralei în Franţa Franţa, nefiind confruntată cu o revoluţie asemănătoare, nu oferă o soluţie modernă pe un teren neconstruit care ar fi permis înţelegerea voinţei prelaţilor în acest domeniu. Politica nu avea aici nici un rol, iar prelaţii au avut toată libertatea de a adapta un trecut apăsător la noua realitate pe care se străduiau s-o ridice în slăvi. Asistăm la soluţii foarte diverse care se înscriu în aceeaşi direcţie: dorinţa de a glorifica unul din cele două edificii ale catedralei duble drept catedrala în detrimentul celuilalt. În Nord, această mişcare îşi va capătă întreaga semnificaţie în epoca gotică: doar unul din cele două edificii a fost reconstruit, celălalt menţinând dimensiuni relativ reduse — uneori chiar a dispărut pentru a elibera un teren indispensabil realizării ambiţiosului proiect. Găsim deja o mărturie, în epoca romanică: reducerea grupului episcopal de la Meaux. Reconstruind catedrala, episcopul Nicolas Saveyr (1045-1082) a hotărât să dispară al doilea edificiu în favoarea lui Saint-Etienne. Sudul, aşa cum vom vedea şi pentru epoca gotică, se singularizează foarte clar sub acest, aspect: cele două edificii au fost în general păstrate, fiecare având o destinaţie foarte precisă. În unele cazuri, unul este destinat enoriaşilor, ca în biserica nordică din Fréjus sau Saint-Paul din Nisa. Edificiul principal este marcat foarte clar printr-un substantiv drept adevărata catedrală, consacrată de altfel în general Fecioarei: Notre-Dame-de-la-Sed (sau du Siège) la Aix, Apt, Nimes, Nisa, Riez, Saint-Lizier, Notre-Dame-des-Doms la Avignon, Marsilia. Trebuie totuşi amintit că nu întotdeauna biserica dedicată Fecioarei a biruit, existând şi alte hramuri: Nazaire la Béziers, Petru şi Siffrein la Carpentras, Trofim la Arles, Mântuitorul la Aix. Nu trebuie să vedem aici vreo voinţă, deliberată, ci doar faptul întâmplării. Nordul nu face excepţie de la regulă, întâlnindu-se numeroase catedrale dedicate primului diacon martirizat, Ştefan: Auxerre, Meaux, Paris, Sens, la care trebuie adăugat Toulouse. Cazul Parisului pare şi mai uimitor, deoarece hramul, sfântului Ştefan a fost treptat abandonat în cursul acestei epoci în favoarea celui al Fecioarei. Se poate deci reţine ideea că, atunci când încă mai există, catedrala dublă nu mai este decât un vestigiu. Ea nu mai aparţine dinamicii cetăţii episcopale, ea stă mărturie unui trecut ilustru căruia se încearcă să i se găsească o justificare dându-i-se un rol nou. Catedrala romanică În această perspectivă, catedrala romanică poate fi considerată unică, destinată episcopului pentru a-i reuni pe canonici şi a-i primi pe credincioşi. Această funcţie triplă, la care trebuie adăugat cultul relicvelor, a constituit premisa concepţiei asupra partiului arhitectural ce urma să fie adoptat atunci când monahii s-au gândit să renoveze un edificiu desuet. Această unicitate a monumentului în care se dezvoltau funcţii multiple contribuie la mai buna înţelegere a inovaţiilor pe care arhitecţii romanici s-au văzut constrânşi să le aducă. Merită să ne oprim asupra unora dintre ele pentru a înţelege originalitatea perioadei. Deambulatoriul cu capele reionante: acest lung culoar circular care înconjoară altarul şi se deschide spre capele reionante apare drept una din cele mai importante creaţii din epoca romantică. Crearea şi dezvoltarea au fost pe drept cuvânt puse în relaţie cu cultul moaştelor, care a căpătat în Occident o foarte mare importanţă. El a avut incidenţe multiple, după cum evidenţiază studiile întreprinse, mai cu seamă asupra monumentului. Deambulatoriul constituie prima mărturie a acestui cult apărut de această parte a Alpilor, la Saint-Denis, în epoca carolingiană (754—775), inspirându-se din dispoziţia bazilicilor romane: culoarul circular permitea credincioşilor să umble în jurul rămăşiţelor celor trei martiri îngropaţi sub absidă. Printre alte urmări, invaziile normande au avut şi consecinţe profunde pentru relicvele păstrate cu mare grijă. Pentru a le pune la adăpost, monahii nu au ezitat să fugă din regiunile în pericol spre interiorul ţinutului. Exemplul celebru al sfântului Philibert pune in evidenţă numărul şi importanţa acestor migraţii. El fusese înhumat la Noirmoutier, unde moaştele sale erau păstrate cu mare grijă. În 836, rămăşiţele sale au fost transportate în interiorul ţinutului, la Déas, care a primit atunci numele de Saint-Philbert-de-Grandlieu. Comunitatea religioasă şi-a reluat curând pribegia, luând cu ea sfântul venerat: Cunault în Anjou, Messay în Poitou, Saint-Pourcain-sur-Sioule şi, în sfârşit, în 875, sfântul Valerian la Tournus, care a căpătat curând numele sfântului. Numeroase catedrale au fost astfel înzestrate cu asemenea moaşte de origini diferite, deoarece ofereau o asigurare de securitate în raport cu mănăstirile izolate, prost apărate. O dată cu aceasta devenea indispensabil şi fie satisfăcută evlavia credincioşilor, care doreau să le ofere un cult corespunzător. Deambulatoriul, al cărui rol în circulaţia credincioşilor în epoca carolingiană a fost deja descris, oferea posibilităţi de adaptare, care au fost de îndată folosite. Catedrala din Clermont constituie cea mai veche mărturie cunoscută şi precis datată. Zidul exterior al deambulatoriului este străpuns de nişe rectangulare destinate, după cum s-a remarcat, să adăpostească moaşte. A treia etapă a acestei evoluţii va fi marcată de reunirea moaştelor şi a unui altar, dând acestui spaţiu volumul unei capele: deambulatoriul va fi astfel dotat cu capele reionante. Importanţa datei în această evoluţie pare a fi deteminantă la Clermont. Poate fi stabilită fără nici o ezitare într-un interval foarte larg între 946 şi 1027. Diferenţele adeseori puse în lumină, dintre criptă şi biserica superioară nu duc obligatoriu la concluzia că ne aflăm în prezenţa a două monumente diferite. Prin aceasta se deduce şi data, întrucât acest plan urma să servească de referinţă. În Vie de Robert le Pieux, călugărul Helgaud ne asigură că la construirea abaţialei Saint-Aignan din Orléans arhitectul s-a inspirat de la Clermont (in similitudinem). Data sfinţirii acestui edificiu, 1029, oferă un terminus ante quem pentru catedrala din Clermont. În orice caz, a treia etapă — adică deambulatoriul cu capele reionante menite să adăpostească un altar - a fost curând trecută. Găsim cel puţin trei mărturii contemporane, şi trebuie subliniat că toate trei catedralele aparţin domeniului nordic: Rouen, Auxerre, Chartres. În plus, ele oferă avantajul remarcabil că toate trei sânt precis datate. Rouen pare a fi exemplul cel mai vechi, remarcabil şi prin amploarea sa. Săpăturile au dezvăluit organizarea criptei: un deambulatoriu şt trei capele reionante, dispoziţie care se regăseşte în monumentul gotic. În ce priveşte cronologia, aceasta se conturează cu uşurinţă graţie documentaţiei istorice. Se cunoaşte, într-adevăr, că reconstrucţia este opera arhiepiscopului Robert (987-1037), fiul ducelui Richard I de Normandia, care a întreprins-o înaintea morţii tatălui său (996). În cripta conservată sub edificiu, partiul adoptat la Auxerre se prezintă într-un mod destul de diferit: regăsim deambulatoriul, dar el nu are decât o capelă. După ce un incendiu a devastat edificiul, reconstrucţia lui este întreprinsă de Hugues de Chalon (999-1039), care adoptă un plan grandios. Din nefericire, nu cunoaştem data sinistrului, dar prin tradiţie se presupune că ar fi avut loc în 1023. În ce priveşte al treilea monument, care aparţine aceleiaşi generaţii şi care atestă o ambiţie foarte mare, ştim din sursă-sigură că episcopul Fulbert a lansat lucrările după incendiul din 1020 care a devastat monumentul. Cripta, de asemenea conservată, poate fi analizată cu uşurinţă. Găsim aici un deambulatoriu cu trei capele reionante care atinge în profunzime dimensiuni excepţionale(13m). Nimic nu ne interzice să credem că au existat şi alte catedrale care au adoptat de timpuriu o asemenea dispoziţie a absidei. Catedrala din Thérouanne, unde s-au făcut săpături, prezenta un partiu foarte asemănător: cele trei capele care dădeau în deambulatoriu erau de fapt în plan rectangular. Absenţa unei cronologii sigure ne obligă totuşi să exprimăm o anumită rezervă, pe care descoperirile arheologice sau documentare vor permite intr-o zi s-o înlăturăm. Exemplele sigure din Clermont, Rouen, Auxerre, Chartres impun analiza în termeni diferiţi a originii şi istoriei acestui partiu arhitectural. În general se admite că la origine el era rezervat marilor abaţiale, care prezintă sau prezentau, într-adevăr, un deambulatoriu şi capete, reionante în număr important. Saint-Martin din Tours, Saint-Martial din Limoges, Saint-Semin din Toulouse, Santiago din Compostela — de fapt o catedrală - întreţin în această privinţă raporturi atât de evidente, încât s-a reţinut ideea că ele fuseseră locurile invenţiei. Importantele pelerinaje al căror obiect îl formau nu puteau decât să întărească această ipoteză, care s-a schimbat rapid în certitudine: ea a dat loc teoriei „bisericilor de pelerinaj ". Confirmată de cultura modernă. La analiză, problema se dovedeşte a fi deosebit de complexă. Sainte-Foy din Conques combina, într-adevăr, un plan eşalonat cu deambulatoriu cu capele. Mai importantă a fost repunerea în chestiune a unei cronologii abuziv împinse în timp. Arheologia invită la datarea mai recentă a unui monument care a făcut obiectul unor săpături cu caracter ştiinţific; pudenţa invită să nu ne pronunţăm cu siguranţă. Este cazul Saint-Martial din Limogs, a cărui distrugere ne obligă să rămânem rezervaţi în interpretarea documentelor istorice. La o examinare atentă, Conques se dovedeşte a fi nu un monument revoluţionar, ci, dimpotrivă, tradiţional pentru a nu spune arhaic, care nu putea fi anterior celei de a doua jumătăţi a secolului al XI-lea, poate chiar sfârşitului acestui secol. În ce priveşte Saint-Martin din Tours, care până la o dată recentă fusese cap de serie pentru acest tip de edificii, săpăturile efectuate în ultima vreme impun datarea deambulatoriului şi capelelor reionante în ultimii ani ai secolului al XI-lea. Aceste cronologii mai recente nu au nimic extraordinar dacă amintim Saint-Semin din Toulouse şi Santiago din Compostela. Aceste două edificii. oferă un teren sigur: primul nu a fost început înainte de 1082, iar al doilea de 1075 (?). Dacă aşa stau lucrurile — şi totul ne face să credem că da - se înţelege mai bine dorinţa prelaţilor anului 1000 confruntaţi cu o realitate foarte puternică: demografia galopantă din diocezele lor impunea monumente suficient de mari pentru a-i primi pe credincioşi. În est, era vorba de a le facilita evlavia faţă de moaştele catedralei asigurându-le o circulaţie liberă şi de a ridica altare pentru celebrarea slujbei. După cum vom vedea de altfel într-o manieră mai profundă pentru catedralele din Chartres, Puy, Compostela, prelaţii s-au străduit să rezolve problema complexă a funcţiei duble a edificiului lor: biserică destinată ansamblului populaţiei diocezei, biserică-relicvariu pe care episcopul se străduia s-o întărească pentru a evita ca enoriaşii săi să se îndrepte spre alte locuri de pelerinaj. Descoperirea deambulatoriului cu capele reionante sau cel puţin utilizarea lui, face parte dintr-o politică mai generală orientată spre credincioşi. Dimensiunile spectaculoase date navelor acestor catedrale răspund aceleiaşi griji. Desigur, nu este deloc uşor să ne pronunţăm asupra majorităţii primelor catedra-le romanice din Nord, pentru că ele au dispărut în epoca gotică. Din întâmplare, Rouen şi Chartres aduc o mărturie concordantă, care trebuie pusă în relaţie cu absida lor. În epoca romanică navele acestor două edificii atingeau deja în lungime pe cele din epoca gotica: 103 metri prima, 110 a doua. Doar acest gigantism, care apare atât de orusc la începutul secolului al XI-lea, a permis să se facă faţă creşterii subite a populaţiei. El va deveni o constantă în arhitectura gotică în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea. Trebuie amintit că el este curent încă înaintea acestei date în Anglia de după cucerire. Nava din Ely are nu mal puţin de douăsprezece travei, iar cea din Norwich — paisprezece. În sfârşit, un ultim aspect care ar merita singur o amplă dezvoltare, ce nu-şi are însă locul aici: execuţia lucrării. Nu este nevoie să subliniem că valoarea unui monument depinde atât de partiul său arhitectural cât şi de perfecţiunea realizării lui. Cea mai mică slăbiciune în acest domeniu riscă să dăuneze efectului scontat. Cronicarii contemporani au fost atât de puternic impresionaţi de acest aspect al lucrurilor, în ruptură cu cutumele, încât nu au ezitat să-l sublinieze. În Gestes des évêques d Auxerre, autorul are grijă să spună cum catedrala a fost ridicată cu pietre cioplite în muchii ascuţite (quadris lapidibu).Analiza criptei, uşor de realizat dată fiind starea ei de conservare, nu face decât să confirme sentimentul cronicarului: mărimea pietrei aşezată fără mortar, urma cofrajului bolţilor în cruce, pietre aşezate în colţuri pentru a primi aceste bolţi dovedesc că ambiţiei proiectului arhitectural îi corespunde o măiestrie tehnică diferită de obiectele epocii. Se degajă aceiaşi impresie şi din celelalte două monumente deja evocate: Chartres şi Rouen. Bibliografie Pavel Cocârlă „Istoria oraşelor medievale” Dimir Dragnev „Rolul bisericii în epoca medievală” Nicolae Enciu „Catedralele Europene” „Catedralele medievale Europene” Enciclopedie istorică Istoria Universală Dicţionar enciclopedic ilustrat PAGE PAGE 9 쥁