Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -caracterizarea Otiliei Marculescu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -caracterizarea Otiliei Marculescu si de asemenea puteti face Download Referat George calinescu - enigma otiliei -caracterizarea otiliei marculescu

Citeste fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -caracterizarea Otiliei Marculescu

Otilia Mărculescu caracterizare Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe. Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează. Autorul însuşi îi fixează identitatea: „Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi feminină. Flaubertin aş putea spune şi eu: Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie... Eroina este tipizrea mea, fundamentală, în ipostaza feminină. Otilia este oglinda mea de argint...”. Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă. Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm. Fata e veşnic înconjurată de admiratori şi iubită de „papa Giurgiuveanu” apoi de tânărul Felix, de Pascalopol, un străin care a fost în preajma ei încă de când era mică şi ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e admirată de băieţii de la Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de stănică, agasată de Titi, Otilia stârneşte oricui dorinţa de a o stăpâni. Nimeni nu va reuşi cu adevărat. Fiecare va cunoaşte mai mult sau mai puţin din ea, dar Otilia va rămâne, cu toată evoluţia ei „o enigmă”. Cititorului îi este prezentată prin intermediul lui Felix Sima, care, abia sosit în casa lui moş Costache şi neprimit cum s-ar fi aşteptat, dă să plece. Înainte de a-i vedea chipul, Felix îi aude vocea „cristalină”. „– Dar, papa, e Felix! Felix privi spre capătul scării ca spre cer deschis.” Apoi i se desenează înaintea ochilor „fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă la poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare colorată de dantelă pe umeri”. Modul în care i se prezintă lui Felix, e simplu şi direct: „– Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare că ai venit! zise ea volubil. Eu sunt Otilia. Apoi, părându-i-se că tânărul nu reacţionează destul de călduros, întrebă, întorcând adânc faţa spre el: – Oare nu-ţi pare bine?” Otilia îi impunea lui Felix modul cum să o trateze. „Felix îi strânse mâna şi avu o clipă impulsiunea de o i-o săruta, însă fata i-o trase cu mult înainte de a lua o decizie şi i-o trecu pe sub braţul stâng”. Otilia e de la început ocrotitoare. Ea îl introduce în atmosfera familiei şi tot ea face prezentările. Otilia va urma, ca personaj, structura cunoscută şi abordată şi pentru celelalte. Portretuil fetei este schiţat de la început: „fata părea să aibă 18-19 ani. Faţa măslinie cu nasul mic şi ochii foarte albaştrii arată şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare liberate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”. Otilia scapă de sub tutela autorului ei, G. Călinescu, şi se defineşte prin vorbe, fapte, gesturi, prin comportamentul care stârneşte reacţii diferite în jur. Marina, servitoarea, întâmpină fuga fetei prin iarbă cu un „Haida! A-nceput nebunia!” Felix o urmează şi o admiră tocmai pentru această imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteşte văzând în ea o posibilă împlinire, moş Costache se lasă mângâiat, iar Agae şi Aurica se întunecă de invidie. Stănică nu pierde ocazia să exclame: „Deşteaptă fată!”, iar Titi, să caute un moment când să strecoare o obscenitate, convins că nu este nimic rău în asta. Fata domină însă totul şi pe toţi, prin generozitate şi printr-o superioritate şlefuită de-a lungul generaţiilor. Fără cel mai mic efort ea se ridică vizibil deasupra celorlalţi. Pentru Felix, Otilia este prietenă de aceeaşi vârstă, o ocrotitoare. Autorul sugerează că întâlnirea şi apropierea celor doi era predestinată. Arătându-i lui Felix câteva fotografii vechi, de familie, în care părinţii lor apăreau alături,Otilia „Nu ştii că onoraţii noştri părinţi aveau intenţia să ne caăsătorească? Ca la chinezi, mi se pare!”. Poate în virtutea acestei situaţii „Lui Felix, apariţia Otiliei îi dădu un sentiment inedit, de mult presimţit”. Relaţia pare a se fi înfiripat din copilărie, acum nu era decât o confirmare căci „Felix nu văzuse pe Costache Giurgiuveanu decât cu mulţi ani în urmă, copil, şi tot atunci o cunoscuse şi pe Otilia care era o simplă fetiţă. Dar în fiecare an scria la sărbătorile consacrate şi în alte câteva împrejurări unchiului Costache întrebând ce mai face <> Otilia, iar Otilia scria <> Iosif, întrebând ce mai face <> Felix. Tânărul fiu al doctorului şi Otilia erau astfel în chip oficial intim prin corespondenţă şi desigur că, dacă s-ar fi întâlnit n-ar fi putut decât să continue şi oral stilul familiar din scrisori”. Fata are neîntrerupte atitudini de protecţie faţă de trei personaje: „papa”, Pascalopol, dar mai ales faţă de Felix. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din firescul sentimentelor încântă. Otilia e întruchiparea feminităţii şi a gingăşiei. Abia sosit în casa „unchiului” Costache, felix face cunoştinţă cu celelalte personaje prin intermediul Otiliei. Ea fixează, adesea cu o notă voluntară, departe de inocenţa cu care îi obisnuise pe cei din jur, statutul lui Felix. Când Costache este întrebat unde „o să stea băiatul?” cu un ton din care se distingea clar aversiunea Aglaei pentru Felix, Otilia răspunde scurt şi fără menajamente pentru sentimentele mătuşii, speriată de apariţia unui potonţial moştenitor al averii bătrânului: „– La noi! explică Otilia”. „Şedea acum cu o coapsă pe marginea fotoliului bătrânului, jucându-şi ca o pendulă piciorul, în vreme ce cu mâna stângă îmbrăţişa capul vădit mulţumit al aceluia”. Faţă de Leonida Pascalopol, Otilia are gesturi cu înclinaţii materne: „În vreme ce Aglae reîntocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta îi potrivea acul cu perlă din cravată, îi scutura uşor umerii, privindu-l cu o graţioasă , maternitate, mereu atârnată pe marginea scaunului”. Protecţia Otiliei faţă de felix include „supravegherea” jumătate copilăroasă, jumătate maternă a oricăror îndeletniciri gospodăreşti ce pot avea oarecare tangenţă cu ea. Otilia uită la un moment dat de musafirul abia sosit, apoi se repede spre el cu gândul de a repara o greşeală de neiertat: „– Ţi-e somn? Ochii lui Felix şi ora înaintată făceau întrebarea de prisos”. Fata e sincer îngrijorată căci a uitat să-i pregătească o cameră şi, spre a rezolva problema, îi oferă pentru o noapte camera ei. Felix este însă cel mai apropiat de ea. Intimitatea interiorului ei îl fascinează din prima noapte petrecută în casa din strada Antim. Îl impresionează amestecul de lucruri, intimitatea lor şi mai ales diversitatea preocupărilor fetei. Compoziţia interiorului îmbină elemente ce fac parte din structura psihică a personajului observat doar în cursul unei treceri în revistă a decorului. Arhitectura personajului aşază alături moda, notele muzicale pentru pianoforte şi romane franţuzeşti din colecţia Calmann – Lévi, „ilustrată şi cartonată”. Din câteva detalii se recompune o Otilie plină de feminitate, o intelectuală rafinată şi o fire sensibilă la frumos. Personajul se autocaracterizează în diverse rânduri. După ce termină de cântat o bucată muzicală, lasă mâinile în poală şi exclamă: „Ce sentimentală sunt!”. Îi mărturiseşte lui Felix o veşnică tulburare interioară: „Îmi vine uneori să alerg – spuse ea lui Felix care şedea în picioare puţin încurcat de rochia şi nimicurile cărora le slujea de curier – să zbor. Felix – adăugă ea confidenţial – vrei să fugim? Hai să fugim! Şi mai înainte ca tânărul să se dezmeticească, deschise uşa de perete şi începu să alerge prin curte”. Otilia derutează pentru că trece brusc de la o stare la alta. E conştientă de asta: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”, „sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”. Fata apare diferit în ochii celor din jur. Fiecare înţelege o parte din ea, nimeni nu o poate pătrunde. Aglae o consideră o „zănatică”, o dispreţuieşte vizibil şi o bruschează cu vorbe ireverenţioase. Când Titi „îndrăzni un gest oarecare de concupiscenţă, care irită pe fată”, Aglae se revoltă nu asupra băiatului, ci asupra ei: „– Nici nu a pus mâna băiatul pe ea. Şi dacă ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele”. Drept rezultat „Otilia apăru pe uşă cu coama mânioasă, cu ochii încărcaţi de fulgere”. Stănică, aflând despre logodna Otiliei cu Pascalopol, încearcă să-l determine pe moşier să înţeleagă adevărata situaţie a Otiliei, spunându-i că ea „e tânără neexperimentată, azi se întâlneşte cu un tânar, mâine cu altul, o fată greşeşte uşor. În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaţiuni... cumnata mea Aurica a văzut lucruri decisive, dar, ca domnişoară, s-a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu hotărârea să vă scutesc de o decepţie. Înţelegeţi, un om mai în vârstă, chiar bogat nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani”. Aurica e de părere că „Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi, de aceea i se pare neexplicat cum Felix poate ieşi pe stradă cu o „destrăbălată” ca Otilia.” Titi îi pune lui Felix o întrebare strict confidenţială: „– Ascultă... tu eşti bine cu Otilia... spune drept... se pretează?” Pentru Felix, Otilia este „o fată cuminte” de care se îndrăgosteşte nebuneşte, dar faţă de care are ezitări de a lua hotărâri decisive. Pascalopol o consideră foarte frumoasă, are răbdare cu ea, dorind-o soţie şi nedistingând niciodată clar ce e viril şi ce e patern în dragostea lui. „E ca o rândunică”. Colegii lui Felix „care-l văzuseră la braţ cu ea, îl bătuseră pe umăr – Hoţule, cum ai pus mâna? Este cea mai elegantă conservatoristă. Nu s-atinge nimeni de ea”. Compoziţia personajului include, evident şi bibliografia lui presărată într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”. Otilia se mişcă într-o lume fixată, pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de mult moştenirea. Otilia trece astfel printre pagini închizând în ea o lume, trece subţiratică şi delicat imprevizibilă, generoasă, un personaj suav cu un neşters zâmbet pe buze (zâmbet de amărăciune). 쥁