Referat Psalmi-de Tudor Arghezi

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Psalmi-de Tudor Arghezi si de asemenea puteti face Download Referat Psalmi-de Tudor Arghezi

Citeste fragmente din Referat Psalmi-de Tudor Arghezi

TUDOR ARGHEZI - PSALMI Una din laturile dominante ale poeziei argheziene stã sub semnul cântãrilor filozofico-religioase. Ca toþi marii poeþi ai lumii, Arghezi a fost rãscolit de-alungul întregii sale vieþi de o ºire de probleme fundamentale pentru cunoaºterea rostului omului pe pãmânt, a începuturilor existenþei acestea în univers, a perspectivelor care i se deschid a morþii care pune capãt seraterilor lui continui pentru înfrumuseþarea vieþii pe care vrea s-o clãdeascã urniorii sãi. Pânã sã ajungã la cunoaºterea ºi însuºirea filozofiei materialist-ºtiinþifice clarificatoare, poetul s-a rãzboit cu fantomele Divinitãþii ºi morþii, ale vieþii viitoare - într-o luptã piept la piept dramaticã ºi îndârjitã al cãrei rod literar îl constituie unele dintre cele mai strãlucitoare creaþii poetice argheziene. Ispita cunoaºterii, setea devorantã, biciuitoare de-a strãpunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeaºi mãsurã cu care poetul se apropia de el, pãrea a se depãrta de mijloacele de pãtrundere ºi de înþelegere ale lui, stã la baza unei mari pãrþi din opera de pânã la Eliberare a scriitorului. Motivul cântãrii Divinitãþii, prezent în poezia arghezianã încã de la primele debuturi ale poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranicã, înfriguratã cãutare care se prelungeºte pânã în Stihuri de varã ºi Hore ºi în multe alte poezii ºi scrieri în prozã ale poetului. Aceastã dramã a cãutãrilor obsidante capãtã în versurile din Psalmi o deosebitã forþã a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui-care-glãmuieºte-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodatã sã devinã dialog. În psalmii arghezieni surprindem mai degrabã ecouri ale versului decât ale Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religiosi care s-au luat la harþã cu Domnul lor, l-au înfruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu îngerul. Tonul sãu, în genere, este acela al unui Ion, bãrbatul care nu cedeazã, nu accepta nici un compromis, nici resemnare, care se-afirmã pe sine în faþa unui Iehova pierdut în tenebre ºi tãcere. Cuvântul sãu este stârnit chiar în Tãcerea absolutã cãreia i se adreseazã ºi în care se aude pierând. Psalmul I - „Aº putea vecia cu tovãrãºie” este revolta lui Arghezi împotriva Tatãlui, al lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns ºi pãrãsit omul. Acesta e singur cu puterile sale. El este noul Prometeu; el creeazã lumea. Arta purcede din el ºi în aceastã ipostazã de creare a unei lumi noi, de depãºire a condiþiei creaturale, el sfideazã divinitatea, luând vecia drept complice. Arta are posibilitãþi nelimitate ºi prin ea poetul se identificã ca divinitatea. În final poetul îºi doreºte pieirea dar numai în ipoteza în care are loc pieirea lui Dumnezeu în el. Psalmul II - „Sunt vinovat cã am râvnit” este lupta poetului cu Divinitatea, încercarea sa de a-l rãsturna. Finalul poeziei: „Þi-am auzit cuvântul, zicând cã nu se poate”, este într-un fel un rãspuns, exprimã o interdicþie declaratã; neagã nu numai jindul omului dupã bunurile lumii acesteia, ci ºi însãºi rivna poetului de a-ºi apropia Cuvântul. Revolta din Psalm I înseamnã sfiderea Creatorului, anecuarea orgolioasã a demnitãþilor acestuia. „Marele Pãcãtos” din Psalm II nu e artistul mânat de „o neliniºtitã patimã cereascã” ci fãptura aventuroasã a riscurilor extreme, rãzvrãtitul, care încearcã imposibilul. În Psalmul III „Tare sunt singur, Doamne, ºi piezis!” poetul se simte însingurat ºi pãrãsit. Dumnezeu ascuns, sunt, inexistent îl condamnã la singurãtate, împotriva cãreia se revoltã cerând din partea Divinitãþii un semn care sã-i îndemne paºii. Dacã în primii trei Psalmi, poetul se rãzvrãtea împotriva divinitãþii în Psalm IV „Ruga mea e fãrã cuvinte” poetul ne prezintã confruntarea sa cu logogul, cu Dumnezeu- cuvântul. Chemarea sa (dublã; ca profet ºi poet) este condamnarea sa. Toate ambivalenþele, ambiguitãþile ºi paradoxurile naturii sale îºi au sorgintea în aceastã crizã originarã a Cuvântului. Psalm IV este expresia unei disperãri a cugetului, privind existenþa însãºi a eului. Psalm V „Nu-þi cer un lucru prea cu neputinþã” este un apel al inteligenþei desnãdãjduite. Prezenta sacrului este singurul sãu clar râvnit. Invocarea lui este o încercare de a-l scoate din neautul ascunziºului sãu. Dar este, orare, posibilã revelarea? Este cu putinþã ca „ tãcerea sacrului sã se rupã? Nimic mai tragic pentru inteligenþa înseratã de infinit decât aceastã „tãcere”. Dumnezeu ascuns în aceastã „tãcere” este o negare a omului cuvântãtor. Chinuit de îndoieli „Pari când a fi, pari când cã nu mai eºti” (Psalm VI) neputând înþelege tãcerea de stâncã a unei divinitãþi care nu de nici un semn palpabil al existenþei ei, poetul îºi strigã patetic apriga dorinþã în goana-i neostoitã dupã o certitudine absolutã, cu o cutezanþã înspãimântãtoare: „Singuri, acum, în marea ta poveste, /Rãmân cu tine sã mã mai movor, / Fãrã sã vreau sã ies biruitor. / Vreau sã te pipãi ºi sã urlu; Este? (Psalm VI) În Psalm VII „ Pentru cã n-a putut sã te-nþeleagã” poetul face un rechizitoriu puteri Divine învinuind-o, acuzând-o de crimã celui care a creat lumea ºi apoi a pãrãsit-o. Dumnezeu se face vinovat de dubla crimã; una pentru cã e absent din lume ºi cealaltã cã lumea nu-l poate cunoaºte. Singurul vinovat e cel absent, adicã Dumnezeu, nu omul. Omul, acuzat de religii, devine acuzatorul judecãtorului sãu. Psalm VIII „ Pribeag în seº, în munte ºi pe ape” e psalmul cãlãtorului-prizonier în universul închis. Psalm al maturitãþii melancolice, al revizuirii ºi al cunoaºterii de sine, acest psalm este un psalm al socotelilor. Ironic, sarcastic este poetul ºi în Psalm X „vecinul meu a strâns neudurare” e psalmul mizeriei umane „al nimicuiciei omului ce-þi întemeiazã existenþa pe posesiune. Înlocuirea lui „a fi cu” cu „a avea” duce la descompunerea fiinþei umane. În Psalm XI „ca sã te ating, târiº pe rãdãcinã” poetul revine la chemarea Divinitãþii. De data aceasta el doreºte un contact organic care însã nu se realizeazã. Cuprinzând marea întrebare fãrã de rãspuns, dureroasã ºi dramaticã, psalmii arghezieni reflectã continua luptã a gândirii poetului cu îndoiala, cu neputinþa de a renunþa la cãutare, cu nesãþioasa sete de a se convinge dacã Divinitatea existã sau nu cu adevãrat. Oscilând între dorinþa de a afirma existenþa lui Dumnezeu ºi gândul ca acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic întreþinutã, poetul exclamã în Psalm VI: „Pentru credinþã sau pentru tãgadã, / Îl caut dârz ºi fãrã de fotos”, ca, pândindu-l pe Dumnezeu ca pe un vânat, sã-l ameninþe cu nimicirea fizicã, necruþãtor; „Te cerãnuiesc în zgomot þi-n tãcere / ªi te pândesc în timp, ca pe vânat / Sã vãd: eºti ºoimul meu cel cântat? / Sã te ucid sau sã-genunchi a cere” (Psalm VI) sau chiar, nu mai puþin neânduplecat: ”Cercasem eu, cu arcul meu, Sã te rostoru pe tine, Dumnezeu! / Tâlhar de ceruri, îmi fãcui solia / Sã-þi jefuiesc cu vulturii tãria” (Psalm II) Poetul, pentru care problema Divinitãþii pãrea fãrã rezolvare, îºi dã seama de zãdãrnicia zbaterilor sale lãuntrice în gocinã dupã mare himerã ajunge sã proclame categoric inexistenþa lui Dumnezeu, aºa cum, triumfãtor, ne-o spune în unul din ultimii sãi Psalmi din 1959. Evocând mai întâi îndelungatul ºi dramaticul drum al cãutãrii de o viaþã-ntreagã: m-am arãtat / Oricum, de-þi pipãi pragul, cu ºoapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lactate ºi drugi”, el îºi anunþã hotãrârea nezdruncinatã de-a siunici fantoma dumnezeiascã de care s-a lãsat tiranizat pânã acum: „ Inversunat de piedici, sã le sfârim îmi vine, / dar trebuie-mi dau seama, sã-ncep de-abia cu tine” Psalmul de tainã, singurul, de astfel, care este astfel denumit de poet, se constituie întru-un monolog sfâºietor în care sentimentul dragostei adevãrate ºi al credinþei se între pãtrund ca-ntr-un cântec al nemuririi, al speranþei al dorului, al dragostei de dragoste. Temeia rãspânditã în el „ca o mireasmã-ntr-o pãdure” i-a prins de cântec viaþa; a purtat-o ca o brãþarã la mãna casnicã a gândirii; a schimbat cãrarea, ºi a fãcut-o „vas de mare”. Adresarea cãtre simbolul feminin al divinitãþii de identificã în finalul psalmului : „Ridicã-þi din pãmânt urechea / în ora nopþii când te chem / ca sã auzi, o! neuitatã / neiertãtorul meu blestem”. Poezia seamãnã cu aceeaºi sfâºietoare chemare eminescianã din Rãsai asupra mea sau Rugãciune. Ü¥hà