Referat Luceafarul - Comentariu Var3

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Luceafarul - Comentariu Var3 si de asemenea puteti face Download Referat Luceafarul - comentariu var3

Citeste fragmente din Referat Luceafarul - Comentariu Var3

Mihai Eminescu: Luceafãrul Luceafãrul este publicat în anul 1883 în Almanahul Societãþii Academice Social Literare "România Junã" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publicã poemul în ediþia sa de versuri de la sfîrºitul anului 1883. Luceafãrul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceastã idee este prezentã ºi în poeziile de tinereþe ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei ºi Urºitorile în care Dochia este simbol al existenþei Daciei. Ideea geniului nemuritor în stele ºi în "Povestea magului cãlãtor în stele" ºi "Peste codrii stã cetatea", în care prezentarea eroilor ne duce cu gîndul la Luceafãrul. Aici el, Zburãtorul apare descris: "cu pãr lung de aur moale, / ºi cu ochii plini de jale / trestia-l încununeazã / hainele-i scîntejazã / haine lungi ºi strãvezii / pare un mort cu ochii vii". Ideea Luceafãrului dateazã de la Berlin, cînd a citit un jurnal de cãlãtorie a lui Richard Cunici: "Bucureºti ºi Istambul", "Povestiri româneºti, ungureºti, turceºti". Acest jurnal cuprinde ºi douã basme, culese de Cunici în Muntenia. Cele douã basme au fost versificate de M. Eminescu sub titlul: "Fata în grãdina de aur", iar al doilea: "Miron ºi frumoasa fãrã corp". Fata în grãdina de aur: un împãrat avea o fatã de o frumuseþe fãrã pereche. Ca sã o punã la adãpost o duce împreunã cu roabele ei într-o vale ºtearpã între munþi, ºi o închide într-un palat cu grãdinã de aur. De ea se îndrãgosteºte un zmeu, care se metamorfeazã în stea ºi sub chipul unui tînãr frumos pãtrunde în castel ºi o invitã pe fatã sã-l urmeze în nori, aproape de soare. Fata îl refuzã, fiindcã o arde cãldura soarelui. Zmeul se metamorfozezã apoi în ploaie ºi tot sub forma unui tînãr frumos o invitã pe fatã în fundul mãrii. Fata îl refuzã din nou, datoritã senzaþiei de rãcealã. În acest timp un fecior de împãrat aflã de frumuseþea fetei ºi ajutat fiind de sfînta Miercuri, Vineri ºi Duminicã intrã în palat ºi îi propune fetei sã fugã cu el. Fata acceptã. Rãzbunarea zmeului diferã în basm ºi în versificaþie. În basm zmeul din ochii cãruia curg mãrgãritare rãstoarnã o stîncã peste fatã, iar pe fecior îl lasã sã moarã în valea aducerilor-aminte. În versificaþie M. Eminescu îndulceºte finalul, zmeul blestemînd pe cei doi: "un chin s-aveþi de a nu muri deodatã". Miron ºi Frumoasa fãrã corp: Miron este un fiu de cioban cãruia ursitoarele i-au hãrãzit(jövendölt) sã doreascã ce este mai de preþ în lume. Miron se cãsãtoreºte cu o fatã de împãrat, dar aude cã în lume se gãseºte o fecioarã fãrã corp, de o frumuseþe fãrã pereche. Pleacã sã o caute, o gãseºte ºi se îndrãgosteºte de ea. Pentru fecioarã nu existã însã pasiune, patima ei fiind rece, irealã. Miron se întoarce la soþie, dar nu poate uita vraja Frumoasei fãrã corp ºi se stinge de dorul frumuseþii pe care nu a putut-o strînge în braþe. De aici este luatã în Luceafãrul nãzuinþa pãmînteanului, cãtre idealul, care deºi apropiat, rãmîne de neatins. Elementul comun în cele douã basme este tragicul destinului omenesc, una ºi aceeaºi dramã vãzutã sub douã aspecte. Una: suferinþa celui care se coboarã de la înãlþimea idealului la condiþia pãmînteascã. ªi al doilea aspect este suferinþa pãmînteanului, care aleargã mereu cãtre un ideal de neatins. M. Eminescu a ales acest basm, pentru cã a gãsit o concepþie proprie despre soarta geniului în lume, el aflîndu-se sub influenþa lui Schoppenhauer. Dupã Schoppenhauer geniul setos de cunoaºtere doboarã în cercul restrîns al muritorilor, dar nefiind înþeles se întoarce în lumea lui. Într-o filã de manuscrise M. Eminescu face interpretarea Luceafãrului: "Înþlesul allegoric ce i-au dat este cã dacã geniul nu cunoaºte moarte, ºi numele lui scapã de noaptea uitãrii, pe de altã parte aici pe pãmînt nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc". În cadrul, poemului gãsim elemente folclorice legate de structura de basm, de formula, ritual, introductivã: a fost odatã. Tot element folcloric este natura conflictului, motivul zburãtorului, al elememtelor de descîntec ºi metamorfozele specifice fabulosului popular. Eroii sunt din lumea basmului ca ºi portretele lor. Lexicul folosit de M. Eminescu este tipic popular, ca ºi structura metricã a versului popular de 7-8 silabe. Din punct de vedere compoziþional poemul este alcãtuit din 4 pãrþi, care urmeazã douã planuri: un plan universal, cosmic ºi un plan uman terestru. Se înbinã în Luceafãrul epicul, fiindcã pãstreazã scena basmului, cu liricul, în ea împletindu-se elegia cu meditaþia filozoficã, idila, pastelul terestru ºi cosmic, descîntecul, metamorfozele, ºi dramaticul prin succesiunea de scene dialog, intensitatea trãirilor sufleteºti. Partea I. începe cu conturarea unei atmosfere tipicã basmului, care se situazã într-o îndeterminare temporalã: "A fost odatã ca-n poveºti / A fost ca niciodatã". Se creazã ideea unui timp fabulos irreversibil. Propoziþiile cadrului sunt sporite prin faptul cã în vecinãtatea cerului umanul manifestã tendinþa depãºirii de sine. Se contureazã portretul eroinei lirice: "o frumoasã fatã de împãrat, care se singularizeazã prin originea împãrãteascã, prin frumuseþea ei ºi prin aspiraþia cãtre astru. Portretul concentrat are sursã popularã, "din rude mari împãrãteºti / o prea frumoasã fatã". Contemplînd în fiecare searã Luceafãrul simte o atracþie faþã de acesta "îl vede azi, îl vede mîini / astfel dorinþa-i gata". Apropierea între ea ºi Luceafãr se petrece în stare de visare: "iar ea vorbind cu el în somn". Fata este dominatã de nostalgia cerului ºi ca atare ridicatã deasupra semenilor. Luceafãrul este vãzut în dimensiuni excepþionale, fapt pe care fata îl pricepe cu toatã micimea ei pãmînteanã. Luceafãrul este vãzut de tînãra fatã în sufletul cãreia se trezeºte dorinþa ce se întruchipeazã în cele douã chemãri, care sunt de fapt parcã douã descîntece la adresa Luceafãrului: "Cobori în jos Luceafãr blînd Alunecînd pe-o razã, Pãtrunde-n casã ºi în gînd ªi viaþa-mi lumineazã." Rãspunsul lui la chemarea fetei semnificã aspiraþia pãmînteanului cãtre absolut ºi a spiritului superior pentru concret pãmîntesc. Prima apariþie a Luceafãrului este sub chipul unui tînãr "nãscut din cer ºi din mare", fiul cerului ºi al apelor. Întruchiparea are la bazã mitologia greacã, apariþia i se pare fetei angelicã: "Pãrea un tînãr voievod Cu pãr de aur moale, Un vînãt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra feþei strãvezii E albã ca de cearã — Un mort frumos ai ochii vii Ce scînteie-n afarã. Paradoxal Luceafãrul este "un mort frumos cu ochii vii". Pentru ca în conºtiinþa muritorilor nemurirea apare tot ca o formã a morþii, dovadã: la invitaþia Luceafãrului de a-l urma în împãrãþia apelor, fata are o senzaþie de frig ºi îl respinge. Apropierea este posibilã între ei doar în vis: (23-24) "O, eºti frumos, cum numa-n vis Un înger se aratã, Darã pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodatã: Strãin la vorbã ºi la port Luceºti fãrã de viaþã Cãci eu sunt vie, tu eºti mort, ªi ochiul tãu mã-ngheaþã". A doua apariþie a Luceafãrului estedemonicã, el fiind însoþit de rumene vãpãi ºi de rotirea cerului. Se naºte de data aceata din soare ºi noapte ca un titan ridicat din adîncul haosului. Imaginea lui este clarã ºi limpede: (31-32) "Din negru giulgi se defãºor Marmoreele braþe El vine trist ºi gînditor ªi palid e la faþã Dar ochii mari ºi minunaþi Lucesc adînc himeric, Ca douã patimi fãrã soþ ªi pline de-ntuneric. El o invitã pe fatã în lumea cosmicã arãtîndu-i perspectiva metamorfozãrii în stea ca ºi Diana din constelaþia Orion (influenþã mitologicã). Fata îl refuzã ºi de data aceasta: (37) "Mã dor de crudul tãu amor A pieptului meu coarde, ªi ochii mari ºi grei mã dor, Privirea ta mã arde". În micimea ei fata nu-l poate pricepe ºi nu-l poate suporta privirea. Ca urmare al noului refuz ne se dezvãluie odatã cu demonismul Luceafãrului ºi titanismul sãu, prin gestul extraordinar de revoltã împotriva ordinii existente, în care simte apãsarea condiþiei sale de nemuritor: "Tu-mi ceri chiar nemurirea mea". Titanismul se manifestã ºi prin intensitatea iubirii cãreia el este gata sã jertfeascã nemurirea. De aceea Luceafãrul se îndreaptã spre Demiurg pentru a obþine dezlegarea de nemurire. Se pot urmãri semnificaþiile poemului din prima parte. Fata de împãrat este fiinþa femininã la vîrsta delicatã a zburãtorului. Ea este simbolul omului comun. Visul fetei semnificã criza puberalã, dorinþa de realizare prin dragoste rezolvatã mitologic prin motivul zburãtorului. Dragostea pentru Luceafãr semnificã aspiraþia spre absolut, dorinþa omului comun de a ºi depãºi condiþia. Refuzul Luceafãrului de cãtre fatã semnificã spaima de nemurire, care pentru om înseamnã moarte ºi care este de fapt incapacitatea de a-ºi depãºi sfera. Senzaþiile de frig ºi de ardere semnificã revelaþiile intiutive ale deosebirii de structurã între geniu ºi omul comun. Luceafãrul semnificã fiinþa superioarã, geniul. Dragostea pentru fata de împãrat semnificã aspiraþia pt. concret. Dragostea dintre fatã ºi Luceafãr semnificã atracþia contra????. Metamorfozele Luceafãrului semnificã capacitatea geniului de a-ºi fãuri alt chip. Iar hotãrârea lui de a se sacrifica semnificã dorinþa de cunoaºtere. Partea II redã infiriparea iubirii între Cãtãlin ºi Cãtãlina. Aceastã dragoste este simbolul cu care se stabileºte rapid relaþiile sentimentale în lumea inferioarã. Cãtãlin apare în antitezã romanticã cu Luceafãrul: viclean, îndrãzneþ ºi el îi place Cãtãlinei. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocupãrile lor mãrunte. Cãtãlina este incapabilã sã se ridice la înãlþimea Luceafãrului, iar aceasta este incapabil sã facã fericitã pe cineva, sau sã fie el fericit. Cãtãlin ºi cãtãlina sunt exponenþii individului al acestei lumi, simbolul perechii umane. Lecþia de dragoste a lui Cãtãlin este o formã de magie eroticã ºi repezintã manifestarea principiului masculin. Refuzul iniþial al Cãtãlinei este o reacþie de orientare ºi manifestarea principiului feminin. Nostalgia faþã de Luceafãr semnificã ruptura dintre ideal ºi real. Acceptarea lui Cãtãlin semnificã revelaþia asemãnãrii de structurã ºi de ideal între fiinþele aparþinînd acelaºi lumi. Partea III cuprinde cãlãtoria Luceafãrului printre stele ºi convorbirea cu demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonie. Viteza cu care zboare Luceafãrul este viteza Luminii: "Porni Luceafãrul. Creºteau / În cer a lui aripe / ªi cei de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.". Poetul materializeazã, ideile abstracþiunile, lucreazã cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin fulger: " Pãrea un fulger neîntrerupt / Rãtãcitor prin ele. ". Avem o cãlãtorie regresivã spre demiurg, el cãlãtorând spre începutul lumii. Avem un peisaj cosmic (69-70): "Cãci unde - ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaºte, / ªi vremea-ncearcã în zadar / Din goluri a se naºte // Nu e nimic ºi totuºi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitãrii celei oarbe.". Imaginea haosului se materializeazã prin vãi ºi dealuri. Umanizarea Luceafãrului se realizeazã prin cuvântul "dor" din versul: El zboarã, gând prutat de dor". În aceastã cãlãtorie se dezvãluie firea titanicã al lui Hyperion. El cãlãtoreºte în sens regresiv. Trãieºte în sens invers istoria creaþiei în acel vid primar dinainte de începerea lumii, unde nu existã nici timp, nici spaþiu cã doar setea uitãrii. Spaþiul unde trãieºte demiurgul este infinitul, neamtul adânc, ca abisul uitãrii, caracterizat de groaza propriului vid ºi de setea de absorbþie. Luceafãrul este un uriaº ce strãbate luminile de stele, depãºeºte creaþiunea, e mai presus de spaþiu, timp, moarte, ºi prin aceste asemãnãri egal cu demiurgul. El este sortit eternitãþii care îl oboseºte, de aceea el zice: " De greul negrei vecnicii / Pãrinte, mã dezleagã". El nãzuieºte cãtre uman "Reia-mi al nemuririi nimb / ªi focul din privire". Dialogul cu Dumnezeu pune ºi mai mult în evidenþã puterea de sacrificiu al omului de geniu. Cererea Luceafãrului este egalã cu un act de revoltã de nesupunere faþã de ordinea existentã. El este capabil sã renunþe la nemurire pt. trãirea în iubire a clipei: "ªi pt. toate dã-mi în schimb / O orã de iubire...". Luceafãrului îi este refuzatã cerearea pt. cã el face parte dintr-un întreg, pe care l-ar descompune ar însemna cã însuºi demiurgul sã se atingã pe sine. Aici apare principiul unitãþii totului a lui Schopenhauer: (78) "Noi nu avem nici timp, nici loc, / ªi nu cunoaºtem moarte.". În discuþia cu demiurgul Luceafãrul primeºte pt. prima datã numele de Hyperion care în limba greacã înseamnã cel care merge deasupra ºi care reprezintã omul ca fiinþã moralã superioarã. În mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avându-l ca tatã soarele ºi mamã luna. El este un titan ucis de alþii, iar Homer îl considerã însuºi soarele. Dialogul cu demiurgul sublinieazã structura titanicã a lui Hyperion. ªi aceasta prin dorinþa de a se desprinde din lumea eternã cât ºi prin posibilitatea de a o înfrânge legile strictei necesitãþi autonomice. Prin mândrie el trãieºte drama iubirii de neatins. Demiurgul îl refuzã arãtându-i motive din care sublinieazã nesãbuinþa???? cererii. Printre acestea geneza Luceafãrului ºi categoriile de timp ºi spaþiu. Cuvântul demiurgului se bazeazã pe antiteza fundamentarã între esenþã ºi aparenþã. El îi propune soarta conducãtorului de oºti, care sã aibã (84): " Oºtiri spre a strãbate / Pãmântu-n lung ºi marea-n larg " sau îi propune puterea idealã (83): " Vrei poate-n faptã sã arãþi / Dreptate ºi tãrie?". Dialogul ia sfârºit prin sublinierea de cãtre demiurg a inutilitãþii sacrifiului (85): "ªi pentru cine vrei sã mori? / Întoarce-te, te-ndreaptã / Spre-acel pãmânt rãtãcitor / ªi vezi ce te aºteaptã. ". În cadrul acestei pãrþi demiurgul reprezintã absolutul. Ideea de materie universalã, superior organizatã. Hyperion este forma individualizatã a absolutului. Dorinþa lui de a obþine dezlegarea de nemurire reprezintã dorinþa de a obþine altã structurã. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectivã de a mai coborâ treptele de organizare a materiei universal. Consecvenþa în atitudinea lui Hyperion ???? cã ºi geniul are o limitã de cunoaºtere. Partea a IV este revenirea la planul terestru. Imaginile sunt paradisiace, specifice universului telluric eminescian: cu luna, tei: (87-88): "Cãci este sara-n asfinþit / ªi noaptea o sã-nceapã; / Rãsare luna liniºtit / ªi tremurând din apã // ªi împle cu-ale ei scântei / Cãrarile din crânguri / Sub ºirul lung de mândri tei / ªedeau doi tineri singuri; ". Asistãm la reabilitarea iubirii pãmînteºti. Fata lanseazã o nouã chemare Luceafãrului, de data aceasta modificatã: (95). Atitudinea lui Hyperion faþã de idila de pe pãmânt este o atitudine pasivã, rece: (97) " Dar nu mai cade ca-n trecut / În mãri din tot înaltul: ". Finalul este tipic Shopenhauriean. Tonul nu este de amãrãciune sau de tristeþe, cu de o seninãtate rece a titanului înfrânt în avânturile sale, izolat ºi neînþeles în superioritatea sa. În tabloul IV idila pãmînteanã semnificã împlinirea aspiraþiei spre fericire a perechii pãmântene. Seriozitatea pasionatã a lui Cãtãlin semnificã bãrbatul întâmplãtor, care devine bãrbat unic prin iubire. Trãdarea Cãtãlinei semnificã revelaþia Luceafãrului asupra timpului ca schimbare. A treia invocaþie a Luceafãrului semnificã dorinþa superstiþioasã a fiinþei pãmântene de a-ºi prelungi fericirea prin protecþia unei stele cu noroc. Rãspunsul final al Luceafãrului este de fapt constatarea diferenþelor fundamentale între cele douã lumi antitetice. Referitor la stilul poemului putem trage concluzia cã este o sintezã a mãiestriei artistice eminescianã. Acest stil se caracterizeazã printr-o limpezime clasicã la care s-a ajuns prin elaborarea celor cinci variante. Eminescu foloseºte adjective puþine. Din 390 de versuri apar numai 8 de adjective în 125 de întrebuinþãri. Cele mai des folosite adjective sunt: mândru, frumos, mare, rece. Stilul se caracterizeazã printr-o exprimare aforisticã. În poem gãsim maxime sentinþe, concepte morale. Stilul poeziei se caracterizeazã prin puritatea limbajului. Predominã în creaþie cuvintele de origine latinã. Avem 1908 de cuvinte din care 1688 sunt cuvinte de origine latinã. Mihai Eminescu valorificã fondul vechi de cuvinte la care adaugã rar neologisme. Poemul se remarcã prin muzicalitatea versurilor obþinut prin aliteraþie. Schema prozodicã este invariabliã, acem catrene cu mãsura versurilor de 7-8 silabe ºi ritmul este iambic. Ü¥eÀ