Referat Mihai Eminescu - Sarmanul Dionis -comentariu3

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Eminescu - Sarmanul Dionis -comentariu3 si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Eminescu - Sarmanul Dionis -comentariu3

Citeste fragmente din Referat Mihai Eminescu - Sarmanul Dionis -comentariu3

SĂRMANUL DIONIS Proza lui Eminescu este mai redusă ca număr decît poezia dar ca şi în poezie şi în proză, Eminescu este un deschizător de drumuri. Eminescu este creatorul basmului cult prin Făt Frumos din lacrimă. Apoi este creatorul prozei fantastice Sărmanul Dionis în care realizează nu numai o nuvela fantastică ci şi una filosofică. Valorificînd idei filosofice antice cît şi idei moderne. În afara de acest tip de proză Eminescu a scris şi proză de dragoste estetică ca în Cezara la aniversara. Tematica prozei Eminesciene se poate grupa astfel: 1) proză de inspiraţie social-istorică în Geniu pustiu 2) proză fantastică şi filosofică: Umbra mea, Sărmanul Dionis. 3) proză de inspiraţie folcloorică: Făt Frumos din lacrimă 4) proză erotică: Cezara la aniversare Proza lui Eminescu a fost discutat mult de criticii literari şi contestat de Eugen Lovinescu sau Garabet Ibrăileanu care au socotit proza lui un exerciţiu minor fără valoare estetică deosebită. Alţii însă au apreciat-o şi au remarcat nota halucinantă a ei şi au apreciat-o pentru mesajul emoţional al adolescenţei năvalnice. Dintre aceşti critici s-au remarcat George Călinescu şi Eugen Simion. Proza eminesciană aduce în contextul vremii visul romantic şi cugetarea filosofică. Cea mai reprezentativă creaţie din domeniul prozei filosofice şi fantastice este “Sărmanul Dionis”. Nuvela este una dintre cele mai originale dintre prozele lui Eminescu. Nuvela este rezultatul contactului cu filosofia şi literatura europeană din perioada studiilor de la Viena unde a şi fost redactată aşa cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzii de către Ioan Slavici. Nuvela a fost citită la 1 septembrie 1872 la “Junimea” unde a creat impresia de extravaganţă prin amestecul de filosofie şi literatură. Nuvela este publicată în ianuarie 1873 la “Convorbiri Literare” de acelaşi Negruzii. Eminescu mai crease două proze filosofice “Archeus” şi “Umbra mea” în care sînt dezvoltate mai multe motivuri, mituri: mitul omului care şi-a pierdut umbra, dedublarea personalităţii şi relativitatea adevărurilor, motive preluate alături de altele din “Geniu pustiu” şi se vor regăsi în “Sărmanul Dionis”. SUBIECTUL NUVELEI Întorcîndu-se spre casă într-o seară de toamnă prin ploaia rece, Dionis, un tînăr visător incurabil, copist, modest, neavînd pe nimeni pe lume, meditează asupra teoriei lui Kant despre subiectivitatea spaţiului şi a timpului ca forme ale intuiţiei, ale simţurilor noastre. “Nu există nici timp nici spaţiu”, meditează Dionis, ele sînt ipotezele fantastice la care ajunge Dionis, fantastice nu pentru că ar fi lipsite de logică, ci pentru că presupun împrejurări care trec dincolo de limitele experienţei. Dacă lumea cu toate evenimentele nu este decît rodul eului propriu înseamnă că omul este a tot puternic şi poate să caute în sine împlinirea visului său. E posibil deci şi folosind anumite lucruri mistice desprinse din magie si astrologie să ne mişcăm pe orizontala timpului ori pe orizontala spaţiului în timp şi spaţiu care scapă percepţiei. Partea introductivă a nuvelei care ne familiarizează cu lumea gîndurilor şi a existenţei cotidiene a lui Dionis, continuă cu prezentarea străzii, a cafenelei, a locuinţei lui Dionis toate sordite; sordime apasată parcă de un blestem a descompunerii evidentă sub ploaia care cade. Singurul element feeric este luna care apare în sfîrşit dintre norii risipiţi de ploaie. Portretul fizic al lui Dionis şi imaginea camerei sale confirmă atmosfera romantică a întregii evocări. Aproape toate notele caracteristice viziuni romantice se regăsesc aici. Dionis e tînăr, palid, melancolic, orfan şi sărac, povestea însă-şi a naşterii lui e neobişnuită ca şi destinul părinţilor morţi încă din vreme. - ú R Ê de la etaj pe care o ocupă Dionis avea pereţii negri de şiroaie de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var. Mobilierul simplu şi stivele cîtorva sute de cărti vechi si ele completează peisajul. Totul pare al izola pe Dionis; chiar preocupările sale sînt insolite pentru că ele tind să descopere posibilităţile regresiunii în timp şi a anulării distanţelor cosmice. Cuprins de reatitudine condiţie necesară a scenariului cu ajutorul unui compendiu de astrologie, care dăruieşte puteri magice cui ştie să-l folosescă Dionis încearcă experienţa crucială. Face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac; devine călugărul Dan din Iaşi pe vremea lui Alexanru cel Bun, discipol al dascălului Ruben. Figura tipică de invăţat medieval, un fel de Mefisto îl face pe Dan să se deprindă de propria-i umbră, care constată că defapt sufletul său ar fi trăit cîndva demult în pieptul lui Zoroastru. Dan iubeşte pe Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn şi reuşind să-şi înlocuiască umbra şi să intre în posesia eternităţii lui primordiale o ia cu sine şi pe iubita lui şi călătoresc împreună spre lună într-o voluptoasă şi lungă îmbrăţişare. Clipa devine veac iar Pămîntul este prefăcut într-un mărgăritar şi atîrnat în salba iubitei. Astrul nopţii este un eden cu peisaje feerice o natură romantică şi fantastică în acelaşi timp. În această natură feerică Dan şi Maria trăiesc într-o veşnică desfătare, într-o sărbătoare continuă şi totul ar fi desăvîrşit dacă Dan n-ar fi frămîntat de taina pe care nu trebuie să o dezlege, aceea a triunghiului sacru avînd în centru un ochi de foc deasupra căruia stă scris cu litere strîmbe un proverb arab, pe care Dan nu-l poate interpreta. Cînd călugărul Dan bucurîndu-se de forţe nelimitate are cutezanţa de a presupune că s-ar fi identificat cu însuşi Dumnezeu “oare fără să ştiu nu sunt eu însumi doamne” se produce o fantastică prăbuşire cosmică în abis. Dan şi Maria sînt proiectaţi în haos şi Pămîntul îşi recapătă dimensiunile iniţiale. Ca dintr-un vis personajul se trezeşte sub forma reală, a lui Dionis. Trezit din visare, Dionis vede printre perdelele albe de la fereastra casei vecine o fată cu chipul blond care cîntase înainte ca el să adoarmă şi se hotărăşte să-i scrie. Cînd fata apare la fereastră, cu scrisoarea, Dionis leşină şi se va trezi după un delir, în care se amestecă din nou planurile şi la trezire va constata că situaţia lui s-a schimbat radical. Este o răsturnare de situaţie tipică romantică. Se descoperise că tînărul sărac este beneficiarul unei moşteniri suficientă pentru ca tatăl fetei să-l primească altfel. Indiciul fusese tabloul din camera lui care reprezenta chiar pe tatăl său şi cu care dialoga adesea în orele de singurătate. Trezinduse definitiv o descoperă fata , iar scena de dragoste încheie fericit destinul fantastic al lui Dionis pentru a-i deschide perspectiva împlinirii cosmice alături de Maria. Într-un post scriptum explicativ, Eminescu încearcă din nou să strecoare îndoiala asupra limitelor abia limpezite dintre realitate şi vis. Sînt prezente în nuvelă motive pe care am găsit şi în poezii motive romantice, filosofice ca: viaţa un vis, motivul umbrei. În final un motiv prezent în Glossă, motivul lumii ca teatru. Noutatea şi fascinaţia incontestată a poemului provine din felul original în care Eminescu îmbina filosofia cu naraţiunea fantastică cu descrierea. 쥁@