Referat Ion Creanga - Amintiri Din Copilarie -comentariu3

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion Creanga - Amintiri Din Copilarie -comentariu3 si de asemenea puteti face Download Referat Ion Creanga - Amintiri din copilarie -comentariu3

Citeste fragmente din Referat Ion Creanga - Amintiri Din Copilarie -comentariu3

„Amintiri din copilărie” de Ion Creangă Primele trei părţi din Amintiri din copilărie au fost publicate intre anii 1881-1882, în revista Convorbiri literare. Ultima parte a fost editata postum, în 1892. În Amintiri, Creangă îşi recreează copilăria, către care se întoarce ca spre un spectacol al vârstei fericite. Prin amănuntele biografice, copilăria reconstituita a aparţinut lui Ion Creangă, dar prin semnificaţie este universala: „Aşa eram eu la vârsta cea fericita, şi aşa cred ca au fost toţi copiii, de când ii lumea asta şi pământul; măcar să zică cine ce-a zice.” Copilăria apare ca o opera de aur, ca un tărâm al bucuriei şi inocentei, în care fantezia completează realitatea, iar jocul este suprema preocupare. Nica este „copilul universal”, de pretutindeni şi de oricând, în care toţi ne regăsim cu nostalgie. Acestei copilării ideale, Ion Creangă ii oferă un mediu real de existenta, un cadru uman şi geografic, care este satul Humuleşti, locul natal al prozatorului. Amintirile se structurează pe doua planuri: unul urmăreşte procesul de formare al lui Nica şi evoluţia lui spirituala în contextul mediilor sociale pe care le străbate; celalalt plan surprinde universul vieţii ţărăneşti şi instituţiile sociale ale vremii. Amintirile se deschid cu evocarea comunităţii humuleştene. Creangă se introduce pe sine, copilul de altădată, în lumea satului de atunci, evocând trecerea prin şcolile din Humuleşti şi din Broşteni şi opiniile părinţilor despre scoală. Începutul celei de a doua părţi este un laitmotiv liric, izvorât din regretul pentru viata apusă. După ce insista asupra atmosferei din casa părinteasca, dominată de personalitatea Smarandei, naratorul reînvie întâmplările hazlii al căror erou a fost: furtul cireşelor de la mătuşa Mărioara, furtul pupezei din tei, întâmplările cu moş Chiorpec, ciubotariul, scena de la scăldat s.a. Daca prima parte era realizata prin succesiunea cronologica a evenimentelor, cea de a doua este recreata prin discontinuitatea amintirilor selectate de capriciul memoriei involuntare. În partea a treia, după prezentarea împrejurimilor satului, narează trecerea sa prin Şcoala domnească din Tg. Neamţ şi prin Şcoala de catiheţi din Fălticeni. Ultima parte, ce începe tot cu evocarea satului natal, relatează drumul spre Seminarul de la Şcoala, din Iaşi. Creangă simte ca aceasta călătorie echivalează cu definitiva despărţire de satul natal. Al doilea plan al Amintirilor conturează satul romanesc tradiţional. Lumea rurala este privita din interior de un om care cunoaşte ocupaţiile oamenilor, tradiţiile şi obiceiurile locului. Chiar daca, după cum dovedesc documentele, satul Humuleşti era un sat modest de oameni nevoiaşi, pentru Creangă este un sat mare, răzeşesc, întemeiat în toata puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mandre, care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica. Descrierea satului din partea a III-a a Amintirilor are semnificaţia unei deschideri către priveliştile lumii. Humuleştiul este situat la intersecţia drumurilor ce duc spre scaunul Moldovei, spre mănăstirile Neamţ, Văratec, Agapia şi spre cetatea Neamţului. Apoi, privirile se rotesc de jur împrejur şi descoperă aşezările şi ocupaţiile oamenilor, sugerând în acelaşi timp trăsăturile lor psihologice. Locuitorii din Vânătorii Neamţului sunt sămânţă de viteji, pentru ca strămoşii lor s-au bătut cu regele Sobieski; cei din Boiştea şi Ghindoani sunt bogaţi şi cinstiţi, cei din Blegea, generoşi. Principala caracteristica a satului Humuleşti este hărnicia. Toţi oamenii muncesc: la câmp, la confecţionatul sumanelor, la tăiatul lemnelor în pădure, fac negoţ şi cărăuşie. Multe îndeletniciri tradiţionale se desfăşoară la claca şi la şezători, când se întrec la torsul cânepei şi lânii băieţii şi fetele. Smaranda însăşi este surprinsă într-o aglomerare de munci ce ţin de industria casnica: ţesutul, croitul şi cusutul sumanelor ce urmau să fie vândute la târg. Meşteşugarii sunt surprinşi in timpul desfăşurării muncii;moş Chiorpec, ciubotariul, munceşte mereu intre şanuri, cleşte, ciocan şi piele de încălţăminte; Pavel Ciubotariul de asemenea. Târgul este locul unde se face negustorie „din picior” cu produsele industriei casnice şi se cumpăra cele trebuitoare pentru casa. Prin trăsături, satul pare arhaic, dar apar şi semnele unor înnoiri, dovada, atenţia pe care locuitorii încep s-o acorde învăţăturii. Şcolile erau rare şi se datorau iniţiativei unor preoţi sau boieri luminaţi. Copiii învăţau cu greutate, cititul era predat deosebit de scris şi mulţi, ca David Creangă, bunicul lui Nica, ştiau să citească, dar nu să şi scrie. La scoală de catiheţi din Fălticeni, Creangă descoperă gramatica lui Măcărescu, pe care o critica sever. Era o gramatica abstractă, fără însuşiri pedagogice, care se mai şi încurca. Creangă priveşte critic, cu excepţia părintelui Ioan, şi pe slujitorii bisericii, reproşându-le lăcomia şi avariţia. Tinerii ce se îndreaptă către profesiunea de preot nu o fac din vocaţie ci din convingerea ca vor scăpa de grijile materiale. 2 J p v Ž š ¸ ¾ Ä æ "æ î 8 N hÔ hÔ hÔ rea bădiţei Vasile la oaste, cu arcanul, este simţită de Creangă ca o nedreptate. Personajul principal al Amintirilor este Nica a lui Ştefan a Petrei, copilul universal, de pretutindeni şi de oricând, în care toţi ne regăsim cu nostalgie. Pornind de la propria copilărie, Creangă a analizat trăsăturile eterne ale copilăriei menite a încânta prin farmecul lor pe oricare copil. Recreându-şi copilăria, Creangă caracterizează direct copilul de odinioară: „…eram şi eu un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea…”. Insă în mijlocul colegilor, se maturizează cu repeziciune. Învăţătura i se pare grea şi se arata îndărătnic, dar mama sa foloseşte toate mijloacele pentru a-l determina să înveţe. La insistenţele părintelui Ioan, care lasă să se înţeleagă ca i-ar putea deveni ginere, Nica dovedeşte o asemenea silinţă încât îşi întrece toţi colegii. În acelaşi timp, Nica este un copil zburdalnic. Săvârşeşte cele mai mari năzdravănii, fără să aibă conştiinţa ca greşeşte: fura cireşe de la mătuşa Mărioara, prinde pupăza din tei şi vrea s-o vândă, îşi părăseşte mama când avea mai multa treaba şi fuge la scăldat, dărâmă o stancă peste casa Irinucăi şi multe altele. Pe Nica îl caracterizează o puternica dragoste pentru satul natal. Satul Humuleşti i se pare centrul lumii. De la Şcoala de catiheţi din Fălticeni, se repezea mereu acasă, parcurgând drumul dus-întors pe jos, intr-o singura noapte. Hărnicia constituie o alta trăsătura de caracter. La torsul cânepei sau lânii se lua la întrecere cu fetele, încât acestea, invidioase, l-au poreclit Ion Torcălău. Nica ni se înfăţişează ca un personaj viu şi autentic, prin intermediul căruia ni se dezvăluie varietatea firii omeneşti. În universul Amintirilor, mama ocupa un loc distinct. Smaranda era o femeie simpla, neştiutoare de carte. Dar ea intuieşte avantajele învăţăturii. Ea o observat ca oamenii care au trecut prin scoală îşi câştigă existenta cu mai multa uşurinţă. Din aceasta cauza se hotărăşte să-şi dea copilul la scoală. În aceasta hotărâre pune o puternica voinţă. Îşi convinge mai întâi soţul, apoi foloseşte toate mijloacele spre a-l indemna pe copil să înveţe: sfatul, dojana, pilda; învaţă singură să citească pentru a-şi ajuta copilul, pe care visa să-l vadă preot. Tenacitatea Smarandei iese la iveala îndeosebi în ultimul capitol, înaintea plecării lui Nica la Socola. Nici nu vrea să se desprindă de sat, dar nu găseşte nici o înţelegere la mama sa. Dimpotrivă, toate argumentele lui sunt respinse „cu asprime” sau „cu manie”. Insă dincolo de asprimea şi nepăsarea aparenta a mamei, intuim o puternica dragoste pentru copilul ei. Noi ne dam seama ca nu se desparte cu inima uşoară de Nica, dar era necesar să se comporte astfel pentru a-l determina să plece la seminar. Datorita tenacităţii mamei sale, Nica ajunge diacon. Smaranda este individualizata şi prin hărnicie. Mama, spune Creangă, „era plina de minunăţii”. Ştia să închege apa cu doua picioare de vita, de se crucea întregul sat; abătea fulgerul de deasupra locuinţei, înfigând oporul în bătătură, îşi chema copilul afara şi îl îndemna să râdă la soare, ca vremea să se îndrepte după rasul lui. În anii când scria Amintirile, Creangă si-a dat seama cat de mult ii datorează mamei sale, de aceea evocarea personalităţii ei este însoţită de sentimente de dragoste, recunoştinţa şi melancolie. Paginile Amintirilor sunt străbătute de un duios umor. Umorul izvorăşte din situaţii şi întâmplări hazlii, cum sunt prinderea muştelor cu ceaslovul, aplicarea „poştei” la talpă, bătaia dintre Mogorogea şi Pavel s.a. Creangă foloseşte locuţiuni, zicători şi proverbe menite a provoca râsul: „îs mai aproape dinţii decât părinţii”; „milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima” etc. Numele personajelor constituie o alta sursă de umor. Mogorogea vine de la verbul „a mogorogi”, care înseamnă a bodogăni; Chiorpec este format din adjectivul „chior” şi sufixul „pec”; Trăsnea este la origine o porecla, ce înseamnă „trăznit”, „smintit”. Evocarea copilăriei se face din perspectiva maturităţii. Consecinţa imediata a acestei perspective este calitatea stilului, vag nostalgic şi de o mare căldura sufleteasca. Creangă reînvie lumea copilăriei printr-un lung şi neobosit monolog, în care el însuşi apare ca personaj şi actor deopotrivă. Creangă relatează evenimentele ca şi cum le-ar spune unor spectatori nevăzuţi, pe care ii ia ca martori sau cărora li se adresează tot timpul. G. Călinescu observa ca Ion Creangă scrie „ca un om care sta pe laviţă şi istoriseşte altora, fiind el însuşi erou în naraţiune”. Oralitatea este intensificata şi de folosirea dativului etic, prin intermediul căruia povestitorul îşi exprimă participarea afectivă, şi alte expresii precum „Pupăza zbârr pe-o dugheană” creează iarăşi impresia ca textul este vorbit, nu scris. Amintiri din copilărie rămâne o operă unică în literatura română prin forţa cu care a reuşit să comunice miracolul copilăriei, prin farmecul neegalat al limbajului şi prin umor. Pentru conştiinţa românească, ea este amintirea copilăriei fiecăruia dintre noi. 쥁@