Referat Alexandru Ioan Cuza 6

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Alexandru Ioan Cuza 6 si de asemenea puteti face Download Referat Alexandru ioan cuza 6

Citeste fragmente din Referat Alexandru Ioan Cuza 6

Alexandru Ioan Cuza În istoria politică a Moldovei numele de Cuza este pomenit încă din trecutele veacuri. Neam de boieri mijlocii, cum erau socotiţi Cuzeştii, câţiva din rândurile lor s-au ridicat totuşi la înalte ranguri pe treptele cinurilor boiereşti. Unii avură însă parte de un sfârşit tragic. Astfel, un strămoş al lui Alexandru Ioan Cuza, pe nume Dumitraşcu, ajunse comis şi apoi clucer, iar mai în urmă, după ani lungi de pribegie, vel-spătar. Bănuindu-l însă de uneltiri, în ianuarie 1717, Mihai Racoviţă puse să fie spânzurat de furca scrânciobului, în faţa curţii domneşti din Iaşi. Despre această năprasnică întâmplare zice cu mâhnire Neculce: “Atunci Mihai Vodă, mâniindu-se, în grabă au spânzurat pe Cuza Spătarul, nepricestuit, încălţat, îmbrăcat, dându-i vina că a scris el la feciorii lui… ca să vie să prindă pe Mihai Vodă din Iaşi ce nu (se) ştie întru adevăr au ba, numai în pizmă l-au omorât că aice (a) fost năpaste, că n-a scris”. În acelaşi veac, Ioniţă Cuza, nepotul celui spânzurat, urcă şi el pe treptele boieriei, ajungând, de asemenea, spătar. Erau însă vremuri de neagră urgie. În biata ţară a Moldovei, turcii săvârşeau revoltătoare samavolnicii. Însuşi domnul se jelui la Poartă împotriva “neorânduielilor” comise de armatele otomane, arătând printre altele că locuitorii nu găsesc scăpare decât părăsind ţara. Şi atunci de la cine ar mai fi putut scoate el birurile plătite turcilor şi pe deasupra îndestularea proprie. Nu era însă Constantin Moruzi omul care să îndrăznească să-şi supere cu ceva stăpânii; soarta predecesorului său, Grigore Ghica, ucis mişeleşte, nu de mult, din ordinul Porţii, îi era vie în amintire. Aşa că, temător să nu-şi piardă scaunul, când mai mulţi boieri, loviţi în propriile lor interese, protestară pentru fărădelegile cotropitorilor, Moruzi îi puse la popreală; mai mult, în august 1778, porunci ca Ioniţă Cuza şi Manole Bogdan, ce se făcuseră ecoul nemulţumirilor, să fie descăpăţânaţi, iar capetele să le fie înfipte în poarta curţii domneşti, “ca să ia învăţătură întreg norodul”. Trecuseră doar şase decenii de când bunicul său atârnase în ştreang, pentru aceleaşi pricini “de amestec prea aprins în treburile ţării”, iar acum Ioniţă Cuza îi împărtăşea soarta tragică. Aşadar, în cuprinsul aceluiaşi veac şi în aceaşi cetate a Iaşului, doi dintre strămoşii lui Alexandru Ioan Cuza aveau un sfârşit năprasnic, unul în spânzurătoare, iar altul scurtat cu un cap de iataganul gâdelui domnesc! În cei şapte ani de domnie, şi mai ales în cei tot atâţia petrecuţi în exil, departe de ţară, Alexandru Ioan Cuza, ajuns postelnic, va fi tatăl viitorului domn al Principatelor Unite; despăgubind în bani pe ceilalţi fraţi, pentru a rămâne singurul stăpân al moşiei Barboşi, din ţinutul Fălciu, Ioan Cuza se căsători cu Sultana Cozadinii, venită de curând în ţară de la Constantinopol, unde se născuse (se trăgea dintr-o familie genoveză). În afară de Alexandru, mai avură un fiu, Dumitru, care muri însă de tânăr, căzând de pe cal chiar în faţa casei părinteşti, precum şi o fiică, numită tot Sultana. În câteva rânduri, tatăl viitorului domnitor a fost ispravnic la Fălciu şi la Galaţi; avea în oraşul de pe Dunăre mai multe proprietăţi, pe care fiul le va moşteni. Deputat de două ori în Obşteasca Adunare a Moldovei, era se pare un om energic, pentru că, în 1834, ivindu-se ciuma pe o corabie din portul dunărean, el, ispravnic fiind, luă severe măsuri de stingere a molimei, primind pentru asta o mulţumire publică din partea Adunării. Născut la 20 martie 1820, la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut o parte din copilărie pe moşi tatălui său, la Bărboşi. A crescut astfel aproape de ţărani şi printre ei. Poate că şi aceasta explică, în parte, dragostea sa pentru oamenii satelor. Trimis la Iaşi, în pensionul deschis nu de mult la marginea oraşului de francezul Victor Cuenim (unul dintre ofiţerii rămaşi pe aici din armata condusă de Napoleon în dezastruoasa campanie împotriva Rusiei), îi avu colegi de învăţătură, printre alţii, pe Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, care, îi vor deveni, mai târziu, în epoca Unirii şi a înfăptuirii statului naţional român, sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi. Matei Milo, viitorul mare actor, i-a fost, de asemenea, coleg. În vara lui 1834, prin august, tânărul Alexandru Cuza pleacă la Paris să-şi completeze învăţătura. Împreună cu el plecau şi alţi fii de boieri, cam de aceeaşi vârstă, printrre care vărul său Nicolae Docan şi Vasile Alecsandri. Alexandru Ioan Cuza îşi trecu în decembrie 1835 examenul de bacalaureat în litere. Ca şi Vasile Alecsandri, vru apoi să înveţe medicina, înscriindu-se la facultatea respectivă, dar părăsi repede gândul acesta, “neputând suferi disecţiile” şi trecu la drept. Spre sfârşitul lui 1839 se înapoie în ţară cu titlul de membru al Societăţii economiştilor din Paris, fără a-şi termina studiile juridice. Încă din septembrie 1837 devenise cadet ca şi Kogălniceanu şi alţii, pregătindu-se pentru cariera de ofiţer. Dar în februarie 1840, la numai câteva luni după sosirea în ţară, îşi dădu demisia din armată, intrând curând în magistratură. Era un om curtenitor şi prietenos, dornic de petreceri şi de glume, amuzând pe cei din jur cu snoavele şi conversaţia sa. Înfăţişarea-i era plăcută: statură mijlocie, păr castaniu bogat, ochii albaştri, strălucitori şi inteligenţi. Atrăgător şi plin de farmec, se bucura peste tot de o bună primire. i devină curând soţie: Elena Rosetti. Era mai tânără cu cinci ani decât el, fiică a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi, născută Sturdza, boieri cu moşie la Soleşti, în ţinutul Vasluiului, unde Elena îşi petrecuse anii copilăriei. Căsătoria a avut loc la Soleşti, în ultima zi din luna aprilie a anului 1844. Este interesant de reţinut că A.I.Cuza a refuzat să primească robii daţi Elenei pe foaia de zestre. Întinsele legături de rudenie ale părinţilor Elenei cu famili din protipentada Moldovei nu puteau să-i fie decât de folos tânărului Cuza. Încă înainte de căsătorie era membru la judecătoria ţinutului Covurlui, unde apoi va fi preşedinte. Împreună cu soţia, se instală în casele părinţilor săi de la Galaţi. Deşi căsnicia lor n-a fost una dintre cele mai izbutite, Cuza nedovedindu-see a fi un soţ prea statornic, între ei s-au păstrat totuşi întotdeauna relaţii respectuoase. Abia ieşită în lume, aflându-se încă sub autoritatea aproape tiranică a unei mame cu severe principii pedagogice, Elena ocolea petrecerile, neînsoţindu-l decât arareori pe Alecu. Apriga soacră se amesteca necontenit în căsnicia lor, răscolindu-le viaţa. Cuza căuta dese prilejuri pentru a evada la Iaşi, unde se aflau atâţia dintre prietenii săi, iar Elena rămânea de obicei singură, trăind aproape izolată. Închipuirea poporului, atât de bogată, a creat lui Cuza numeroase legende, atribuindu-i, în afara calităţilor sale reale, însuşiri pe măsura dorinţelor maselor populare. Aceste mase flămânde de dreptate, de omenie, de demnitate naţională, atâta amar de vreme înăbuşite voiau întruchipate în el vitejia, bunătatea, spiritul nepărtinitor. Chiar dacă a avut unele slăbiciuni şi scăderi omeneşti, desigur mult şi răuvoitor exagerate de cercurile ostile politicii sale, Alexandru Ioan Cuza a rămas în istoria noastră ca una dintre cele mai luminoase figuri. Cu prilejul centenarului naşterii sale, în 1920, Iorga spunea că dacă ar dori cineva “să cuprindă într-o formulă marea personalitate a lui Vodă Cuza, ar trebui să spună că el a fost un om vrednic de legenda sa şi că în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul“. Sub domnia lui, pentru întâia oară, ţăranii au căpătat pământ. Pentru aceasta, şi pentru multe alte fapte progresiste ale sale, Cuza a fost preamărit de masele populare, iar figura lui a intrat în creaţia folclorică, alături de a lui Ştefan cel Mare şi Tudor Vladimirescu. Încă în viaţă fiind, se creaseră despre el numeroase legende, mai toate având un tâlc, exprimând o dorinţă a poporului care-l dorea drept şi bun cu cei mici, aspru şi necruţător faţă de împilatori, adică faţă de boieri, de negustori şi călugări. Era transpunerea modernă a vechilor legende şi basme populare, în care binele învinge întotdeauna răul. Fără a fi susţinută de vreo organizaţie politică, căci după cum am văzut partidele se uniseră pentru a-l alunga, legenda lui Cuza crescu în amploare şi se menţinu apoi multă vreme, ajungând până în zilele noastre. Încercările numeroşilor săi vrăjmaşi de a distruge acest mit, prin născocirea unor păcate inexistente şi prin extragerea unora reale, dar fireşti, obişnuite epocii şi clasei sale, n-au putut ştirbi faima personalităţii sale. Cu temei s-a spus că, după ce a dat ţăranului dreptul său, aşa cum era înţeles atunci de spiritele mai înaintate, “el a fost pus la marea încercare de a-şi menţine punctul de vedere împotriva tuturora, împotriva tuturor intrigilor, tuturor tendinţelor de răzbunare, împotriva conservatorismului boierimii de tradiţiune, precum şi împotriva ipocritului idealism liberal, pentru ca la urmă, neputând birui nici pe unul, nici pe altul, să cadă înaintea coaliţiei care, prin felul cum a răsturnat pe om, a înălţat opera pe care omul o îndeplinise”. Cuza rămânea apoi pentru totdeauna cel dintâi domn al ţărilor Unite, domnul Unirii, fapt ce reprezintă, iarăşi, un mare merit. El n-a fost numit, ci ales, şi încă în unanimitate în ambele ţări. Ales nu ca un nume mare, răsunător, însă târând după el amintirea nefastă a trecutului, ci ca un om nou, întruchipând voinţa naţională. Pentru multe din faptele sale, a meritat recunoştinţa nu numai a contemporanilor, ci şi a generaţiilor următoare. El n-a avut parte de blestemul cuvenit tiranilor detronaţi. Dimpotrivă, scârbite de politica celor ce i-au urmat, mulţimile l-au regretat. Zadarnice au fost încercările vrăjmaşilor de a-l detrona din sufletul, din amintirea şi recunoştinţa purtată de masele largi ale poporului, care îi pomeneau numele cu veneraţie întrucât fusese călăuzit în acţiunile sale de idei înaintate, progresiste. Au circulat multe istorisiri despre Cuza, în legătură cu firea sa dreaptă. Unele au apărut şi în presă, sau adunate în diferite broşuri şi cărţi: amintiri, întâmplări reale sau născocite, toate contribuind cu puterea legendei la întreţinerea acelei aureole create în jurul fostului domnitor. Atâţia dintre oamenii acelei vremi mărturiseau că l-au văzut şi au vorbit cu el, că umbla pe drumuri în straie schimbate, cercetând şi pedepsind nedreptăţile, ajutând şi mângâind pe cei sărmani şi năpăstuiţi. În strălucita-i limbă, a scris şi Mihail Sadoveanu despre această legendă, arătând cu înţelepciune că în necazurile şi aspiraţiile lui nedesluşite, gata să-i atribuie trăsături şi lumini ideale, poporul întrupase în Cuza dorinţe de schimbări şi de dreptate, devenind în ochii norodului umilit “un fel de principiu al binelui”. 쥁@