Referat Albert Camus

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Albert Camus si de asemenea puteti face Download Referat Albert camus

Citeste fragmente din Referat Albert Camus

Albert Camus Biografie La 7 noiembrie 1913, se naşte Albert Camus într-un ţinut bogat al Algeriei, Mondovi - părinţii săi fiind stabiliţi aici încă din 1871. Albert este al doilea fiu al soţilor Camus, după Lucien. Prima mare experienţă capitală pe care o trăieşte Camus este cea a unei sărăcii. Tatăl său - Lucien Camus - un ţăran francez, moare în primele lupte ale primului război mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabileşte la Alger unde va munci la o fabrică de cartuşe apoi spală cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert îşi petrece copilăria între mama sa, aproape surdă şi vorbind foarte puţin, un unchi infirm, dogar de meserie, şi fratele său, Lucien. Mediul familial, pus sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează persoanlitatea. “Ducînd o viaţă de sărăcie, nota el în “Caiete”, printre oamenii aceia umili sau vanitoşi, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieţii”. Oricum ar fi mediul copilăriei, el se identifică paradisului pierdut. Este un sentiment de recunoştinţă care nu ia decât forma conştiinţei vinovate, căci oamenilor bogaţi cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Şi, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii şi aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană şi dominată de umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobeşte şi Camus este mereu pe drumuri spre a-şi completa fondul de cunoştinţe, impresii, senzaţii. Se pare că nu-şi doreşte să fie un om de excepţie, un geniu, ci preferă normalitatea: “Sînt un om mediu + o existenţă. Valorile pe care aş simţi nevoia să le apăr sînt valori medii”. Şi totuşi din odiseea sa nu lipseşte miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obţină absolutul, ca şi eroul său Meursault. În următorii ani preocuparea sa principală sunt studiile. Urmează cursurile şcolii comunale, după care urmează ca bursier cursurile liceului din Alger pentru ca în sfîrşit să urmeze şi studiile universitare. Face studii de filozofie, luîndu-şi licenţa cu teza Metafizica creştină şi neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elinism şi creştinism la Plotin şi Sfântul Augustin şi în baza căreia afirmă: “Mă simţeam grec trăind într-o lume creştină”. Camus trăieşte intens extremele existenţiale: se dedică pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gustă – adică – o formă de glorie accentuată, dar la vîrsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frînează avînturile şi îl determină la o viaţă retrasă sau la una de boemă. În 1933, odată cu venirea lui Hitler la putere, Camus va milita într-o mişcare antifascistă. Anul 1934 este marcat de două evenimente importante, dar de o durată destul de mică: primul eveniment este căsătoria cu Simone Hié, dar care nu va dura mai mult de un an. Iar al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în partidul comunist unde primeşte sarcina de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (deşi spune că “libertatea n-a învăţat-o de la Marx, ci în mizerie”). Camus a părăsit partidul comunist în împrejurări şi din motive care nu sînt întru totul clare. După unele surse, această ruptură ar fi intervenit în anul 1935, după altele, în 1937. În toată această perioadă Camus şi-a continuat studiile la Facultatea din Alger, avînd concomitent diverse ocupaţii pentru a-şi cîştiga existenţa. Pînă în 1938 viaţa sa decurge în mod obşnuit, fără evenimente spectaculoase. Însă în acest an izbucneşte cel de-al doilea război mondial. Camus va încerca să se înroleze, dar este amînat din cauza sănătăţii sale. Astfel el călătoreşte în Oran – “un oraş obişnuit şi nimic mai mult decît o prefectură franceză de pe coasta algeriană” – oraşul în care se va situa acţiunea romanului “Ciuma”. După doi ani de la vizita oraşului Oran, în 1940, se căsătoreşte cu Francine Faure, originară din Oran. Anul 1941 este anul în care începe să lucreze la romanul Ciuma. În 1942 un reviriment al bolii îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie are loc debarcarea anglo-americanilor în Africa de Nord, care îl separă pînă la Eliberare pe Camus de soţia sa, rămasă la Oran. În 1946 termină romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat şi cu Nobelul din 1957. După trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un accident automobilistic în timp ce se întoarcea de la sărbătorile de iarnă. Omul camusian, aşa cum este portretizat în primul discurs cu ocazia decernării premiului Nobel, se naşte la începutul primului război mondial, are douăzeci de ani cînd vine la putere nazismul, îşi continuă educaţia, confruntîndu-se cu războiul civil din Spania, cu cel de-al doilea război mondial, cu calvarul torturilor, închisorilor, lagărelor de concentrare şi pericolul atomic. A avut, deci, poate premisele ca să adere la nihilismele epocii. A acceptat, însă, să făurească o artă de a trăi în timp de catastrofă, o artă a renaşterii şi revoltei în faţa morţii. Universul operei Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor paralel şi tangenţial cu formarea unui nou curent ideologic, existenţialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin două eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 şi Omul revoltat - 1951), deşi toată viaţa neagă această contribuţie. Opera lui Albert Camus cuprinde romane, povestiri, piese de teatru şi eseuri, ilustrînd în ansamblu raportul dintre solitar şi solidar în umanitate sau – cum nota biograful său, Roger Grenier – “soarele şi umbra unui suflet mediteranean”. Volumele de povestiri Reversul şi Faţa, Exilul şi împărăţia conţin în formă artistică episoade ale copilăriei algeriene şi chiar momente ulterioare, fără să anticipe tematica romanelor. Moartea fericită este varianta iniţială a Străinului (1942), căruia i-au urmat Ciuma (1946) şi Căderea (1956), romane ce propun două atitudini existenţiale numite explicit şi în eseuri: constatarea absurdului existenţei, care dizolvă voinţa, şi lupta, care anulează temporar lipsa de sens a vieţii. Caligula (1938), Neînţelegerea (1944), Starea de asediu (1948) şi Cei drepţi (1949) formează teatrul camusian care reia în formă dramatizată idei din romane şi eseuri. Spre exemplu, cea de-a doua piesă prezintă o situaţie de un tragic absurd: o hangiţă şi mama sa ucid într-o seară un client necunoscut, descoperind că acesta le era frate, respectiv fiu, iar de această “neînţelegere” ia act străinul – Meursault – în închisoare, citind un articol de ziar lipit de peretele celulei sale. Exegeţii operei camusiene au stabilit că autorul francez poate fi considerat filozof al absurdului şi al revoltei, iar acest fapt se datorează celor două mituri conturate în eseuri: al asumării suferinţei (Mitul lui Sisif) şi al salvării (Omul revoltat). Cateogria filozofică din care face parte, astfel, eseistul este cea a existeaţialiştilor, în sensul etimologic al cuvîntului, sens pe care îl precizează Ion Vitner în studiul Albert Camus sau tragicul exilului: “Existenţă (exsistere) înseamnă, într-adevăr, «a fi situat în afară de», adică are sensul unei separări, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei înstrăinări”. Primul eseu urmează, la un an, romanului Străinul şi oferă o fundamentare teoretică a poveştii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca “un rău al spiritului”, Camus găseşte că raţiunea prezenţei acestuia în existenţă este “contrastul dintre strigătul fiinţei şi tăcerea ilogică a lumii”. “Nu poate fi dragoste de a trăi foro disperare de a fi” – crede eseistul, şi acest paradox impune două noţiuni noi pentru gândirea veacului: “omul absurd, cel care, fără s-o nege, nu face nimic pentru eternitate” (cum ar fi Don Juan, Kirilov, Kafka) şi libertatea absurdă, care implică pasiunea, revolta, sinuciderea. Ca şi în cazul lui Pascal, Şestov sau Jaspers, eseul nu postulează adevăruri ultime, ci mai curînd, într-un lirism exagerat, tinde să definească absurdul ca principiu distructiv al unei lumi, în care totuşi “trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit”. Precedat de articolul Remarcă asupra revoltei, cel de-al doilea eseu ilustrează, prin conţinutul său dens, o formulă reînnoită a dictonului cartezian: “mă revolt, deci suntem”. În înţelegerea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depăşi absurdul; ea este prima evidenţă care scoate omul din singurătate, care îl socializează pe Sisif: “Dacă avem conştiinţa neamului şi a non-sensului, dacă găsim că lumea este absurdă şi condiţia umană de nesuportat, nu este acesta sfârşitul şi nu ne putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacţie a individului este revolta instinctivă. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născându-se ceva ce îl depăşeşte.” La limita dintre glosare şi poezie, Camus îl descrie pe Sisif singur pe stânca lui, surprizîndu-i o psihologie de condamnat. Singura formă de revoltă care îi este permisă, în situaţia lui absurdă, este curajul de a-şi spune că e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revoltă împotriva celorlalţi, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabilă atât în existenţă, cât şi în artă: “… arta este o manifestare care exaltă şi neagă în acelaşi timp”. Romanele autorului francez propun un conţinut problematic (Străinul), formule narative noi (structuri epice inserate într-un monolog - Căderea) şi sensuri alegorice dezvoltate într-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul răului - Ciuma). Meursault, protagonistul primului roman publicat, ucide un om în timpul unei încăierări. Cum a ucide “din cauza soarelui” nu poate fi o motivaţie acceptată nici de apărare, nici de acuzare, el asistă în timpul procesului la deformarea realităţii de către ambele părţi, care admit ca probă concludentă faptul că eroul nu a plâns la moartea mamei sale. Rememorându-şi existenţa, Meursault are sentimentul că trăieşte o farsă şi că absurdul i-a întins o cursă din care nu are cum să iasă decât condamnat, deoarece gloanţele trase în arab au fost “bătăile în poarta nenorocirii”. Un alt străin este şi personajul romanului Căderea, care nu se susţine prin epic, ci tocmai prin semnificaţiile exilului, dezvoltare în subtext. Jean-Baptiste Clamence este un avocat parizian celebru, a cărui specialitate au fost cauzele nobile şi a cărui conduită s-a desfăşurat exemplar, până când, într-o seară, a văzut o femeie aruncându-se în apele Senei şi el nu a făcut nimic pentru a-i împiedica sinuciderea. Acest moment îl transformă în judecător al sinelui, iar textul, integrând accente dostoievskiene (Însemnări din subterană) sau ecouri din Faulkner (Recviem pentru o călugăriţă), construieşte un monolog în care singura voce a cărţii se acuză şi se destramă în faţa unui narator imaginar, ce îi potenţează sentimentul exilului. Prozatorul pare să nu acorde eroilor săi şansa de a ieşi din absurd, înstrăinare şi vinovăţie nici măcar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat şi terapeutic. Doar romanul Ciuma refuză ideea agoniei perpetue, întrezărind o soluţie temporară pentru umanitate: lupta. Ciuma Conceput ca o replică târzie şi colectivă la Străinul, Ciuma pare să nu-şi încadreze eroii în această familie de indivizi liberi să se acuze sau să moară, romanul aducînd în atenţia cititorului evoluţia unei comunităţi în confruntarea ei cu flagelul ciumei. Ciuma aduce în Oranul anului 194… o tulburare a ordinii obişnuite. Totul s-a început în luna aprilie al acelui an cu moartea unor şobolani care la început părea ca un fapt banal ce nu atrăgea o atentie deosebită locuitorilor, ei vedeau această invazie de şobolani doar ca un accident cam respingător, nimic mai mult. Cartierele cel mai mult afectate erau cele de la periferiile oraşului, în deosebi cele sărace, unde mizeria era ca la ea acasă. În zilele următoare “situaţia se agravă. Numărul rozătorilor strînşi mergea crescînd şi în fiecare dimineaţă recolta era mai abundentă. Din a patra zi, şobolanii începură să iasă şi să moară în grupuri. De prin cotloane, de prin subsoluri, de prin pivniţe, de prin gurile de canal, urcau în lungi şiruri care se împleticeau, se clătinau la lumină, se răsuceau pe loc şi mureau aproape de oameni. Noaptea, în culoare sau pe uliţe se auzea distinct micul lor chiţcăit de agonie. Dimineaţa în mahalale, erau găsiţi întinşi, cu o mică floare de sînge pe botul lor ascuţit, unii umflaţi şi putreziţi, alţii ţepeni şi cu mustăţile încă zbîrlite. Îi găseai chiar şi în oraş în mici grămezi, pe paliere sau în curţi. Veneau de asemenea uneori să moară izolat în holurile administrative, în curţile de recreaţie ale şcolilor, pe terasele cafenelelor. […] S-ar fi zis că pămîntul însuşi în care erau înfipte casele noastre se curăţa de încărcătura sa de secreţii, că lăsa să se urce la suprafaţă buboaiele şi coptura care, pînă atunci, îl măcinau pe dinăuntru.” Municipalitatea nu-şi propusese să facă nimic deosebit, decât să dea “ordin serviciului de deratizare să adune în fiecare dimineaţă în zori şobolanii morţi. După aceea, două maşini ale serviciului trebuiau să ducă guzganii la crematoriul de gunoaie ca să fie arşi.” Toţi se întrebau ce-o fi cu aceşti şobolani, întrebări care îi stîrneau îngrijorări doctorului Rieux – povestitorul anonim al acestei cronici. În cele din urmă ignoranţa oamenilor pe de o parte iar pe de altă parte neştiinţa lor şi-a spus cuvântul şi de această dată. După cîteva zile, numărul şobolanilor morţi dintr-o dată s-a diminuat. Oraşul răsuflă liniştit, dar nu pentru mult timp, deoarece în scurt timp se înregistrară în oraş cîtevai cazuri suspecte din punctul de vedere al simptomelor pe care le aveau bolnavii: toropeală, prostraţie, înroşirea ochilor, intensificarea durerilor de cap, inflamarea ganglionilor, delir, sfîşiere lăuntrică, puls filiform şi moartea care vine cu ocazia unei mişcări neînsemnate. Primele cazuri de deces din nou n-au reuşit să atragă o atenţie deosebită, nici a orăşenilor, care îşi continuau viaţa monotănă şi în deosebi nici a administraţiei oraşului. Cînd gluma se îngroaşă, oraşul Oran este complet izolat de lume. Este închis. Nu se mai putea pătrunde în el nici pe mare, nici pe uscat. Nici măcar scrisori nu se puteau expedia, decît în cazuri excepţionale ca naşterea, nunta sau moartea, dar în scurt timp şi acestea au fost interzise. Cei cca. 200 000 de locuitori ai oraşului nu aveau voie plece, oricît de grav n-ar fi fost motivul plecării lor; de venit în oraş le era permis celor care doreau, dar odată intraţi în oraş, nu mai aveau voie să-l părăsească. Acum pentru prima dată în viaţa lor simţeau unii ce înseamnă o despărţire, ce înseamnă să ai aproape un om drag, învăţau să preţuiască libertatea, pe care înainte o luau drept ceva garantat. Ocupaţiile zilnice se învîrteau în jurul cinematografului care a ajuns să ruleze aceleaşi filme la nesfîrşit, deşi numărul de clienţi nu scădea, de asemenea în jurul cafenelelor şi a plimbărilor în aer liber. Nopţile Oranului niciodată nu fuseseră atît de aglomerate ca în aceste luni de epidemie. Cronica înregistrează, apoi, izolarea, exilul, Oranul transformîndu-se într-o zonă cu adevărat “ciumată”: viaţa falnică a portului se stinge. Nimeni nu acceptă boala, toţi devin sensibili la ceea ce le răneşte amorul propriu, începe revolta sub forma şirului de reacţii bolnăvicioase faţă de administraţie. La început oamenii parcă acceptă ruptura cu lumea, aceasta fiind tratată ca o neplăcere trecătoare. Se produc, însă, conştientizarea procesului: ei sînt sechestraţi sub un cer. Oraşul începe să fie dominat de o frică generală, oamenii devenind absolut conştienţi de situaţia lor. Unde se producea schimbarea: în climat sau în inimi? Cronica nu scapă, nici o clipă, planul conştiinţei, cronicarul continuă să fie istoricul inimilor sfîşiate şi exigente ale celor pe care ciuma îi adusese în starea respectivă. După cîteva luni de la începerea epidemiei, resursele energetine erau prea mici, şi municipalitatea neştiind cît va dura această epidemie, ia decizia să creeze un orar anumit pentru orele în care va fi lumină şi în care nu. Astfel şi asigurarea cu produse alimentare a devenit din ce în ce mai anevoioasă. Extinderea epidemiei devine încetul cu încetul “problema noastră a tuturor” şi chiar un sentiment atît de individual precum este cel al despărţirii de o fiinţă iubită se transformă într-unul al întregului popor, într-o suferinţă (împreună cu frica) a mulţimii. Toţi locuitorii sînt aruncaţi într-un prezent restrîns şi obligaţi să resimtă toate schimbările vremii. Sînt daţi, cu alte cuvinte, pe mîna capriciilor cerului. Pe lîngă locuitorii obişnuiţi ai oraşului, mai erau şi o altă categorie de oameni, medicii, care nu se odihneau decît 3-4 ore pe zi. Toate sălile din oraş care puteau fi folosite pentru adăpostirea bolnavilor erau folosite pînă la refuz. Numărul bolnavilor creştea mereu. La un moment dat administraţia oraşului a luat nişte măsuri pentru a stopa numărul deceselor, dar măsurile luate erau prea superficiale. Cît despre înmormântări, trebuie de spus că la început de puţin fiecare mort avusese onoarea de a fi îngropat în sicriul propriu şi într-o groapă priprie, dar mai apoi din lipsă de sicrie erau îngropaţi în două gropi imense, groapa bărbaţilor şi groapa femeilor. Dar nici aici nu s-a terminat povestea, pentru că în scurt timp dispăru şi această ultimă pudoare şi fură înmormîntaţi în dezordine, unii peste alţii, bărbaţi şi femei, fără vreo preocupare specială. Curînd, începînd cu luna august, din cauza numărului tot mai mare de decese, fusese depăsită capacitatea cimitirului. În cele din urmă, administraţia fusese nevoită dea ordin ca trupurile să fie incinerate în cuptor. Spaţiul închis al oraşului bântuit de ciumă şi izolat de restul lumii este cadrul în care sunt surprinse câteva destine, care exemplifică diversitatea în unitate, raportul dintre individual şi colectiv. Personajele sunt antrenate în măsură inegală în luptă şi dovedesc până la urmă că “există la oameni mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit”. În roman, paralel cu descrierea evoluţiei acestei epidemii şi viaţa oraşului la general, mai sunt prezente cîtevai personaje: doctorul Rieux despre care am pomenit mai sus, este personajul principal al acestui roman. În toate aceste luni cît epidemia înflorea, el mereu lupta împotriva ei, ajungînd spre final istovit complet. El reprezintă discreţia în suferinţă şi angajarea necondiţionată în lupta pe care şi-o asumă. El fiind căsătorit, soţia sa din cauza unei boli fusese în tot acest timp la un sanatoriu în alt oraş. El n-o va mai vedea nicodată, ea murind înainte ca oraşul să scape de epidemie. Din acest punct de vedere, viaţa acestui medic se aseamănă foarte mult cu viaţa personală a lui Albert Camus, doar ca în cazul lui soţia a rămas în Oran, iar el a fost într-un sanatoriu. Rieux pînă la sfîrşitul epidemiei supravieţuieşte. Doctorul Rieux în timpul acestei luni avea cîţiva prieteni, dintre care îi reamintesc pe Othon, Raymond Rambert, Paneloux, Jean Tarrou, Castel, Cottard şi Joseph Grand. Castel este medicul care l-a anunţat pe Rieux că peste Oran s-a abătut într-adevăr ciuma, fiindcă acesta încă mai avea dubii asupra acestui fapt. Acest personaj practic nu va mai figura, decît în momentul cînd în oraş se termină serul necesar combaterii ciumei. În acel moment medicii au fost nevoiţi să prepare singuri serul necesar, şi Castel va fi acel care va face acest ser. Othon este un personaj secundar, el fiind judecător de instrucţie. Rolul său în roman practic nu este remarcată. Raymond Rambert este unul dintre personajele importante ale acestui roman. Mic de statură, cu umerii laţi, cu chipul hotărît, cu ochii luminoşi şi inteligenţi. […] Venise să facă o anchetă pentru un mare ziar din Paris asupra condiţiilor de viaţă ale arabilor şi voia informaţii asupra stării lor sanitare. Avusese ghinion şi în momentul în care căuta aceste informaţii, oraşul fusese închis. El tocmai se îndrăgostise de o tînără şi nu voia nici în ruptul capului să rămână în Oran. În tot acest timp cît a stat oraşul în carantină, colindase pe toţi locuitorii oraşului care l-ar putea ajuta să părăsească acest oraş. Cînd înţelese că autorităţile nu-i vor fi de nici un folos, se adresă lumii interlope. Aici în sfîrşit i se dădu ocazia să evadeze din oraş, dar în ultimul moment renunţă la acest gînd. Pentru acest personaj, experienţa trăită este o etapă de iniţiere în solidaritate. Absurdul nu mai răvăşeşte aici autoritar sufletul omului camusian şi limitele existenţei nu apar atît de îngrozitoare: el găseşte, în faţa catastrofei, un drum spre Ceilalţi, frunctul solidarizării se coace şi iradiază lumină. Cronica evenimentelor obţine valoare prin ceea ce se întîmplă în conştiinţa eroilor. În comparaţie cu “Străinul”, “Ciuma” marchează o trecere evidentă de la revolta în singurătate la recunoaşterea efortului comun. Evoluţia de la un roman la altul s-a produs anume în sensul participării şi solidarizării oamenilor. Un argument temeinic este tema despărţirii: Rambert, cel mai edificator în acest sens, renunţă la valorile vieţii private spre a adera la lupta colectivă. Prietenul din el e chiar un combatant, căci şi o calitate şi alta înseamnă fraternitate activă, de care istoria nu se poate nicidecum lipsi. Blândeţea, dar şi îndrăzneala o întruchipează, de asemenea, Jean Tarrou, un prieten al doctorului Rieux care a fost de asemenea un luptător împotriva ciumei, dar pe care epidemia îl transformă în final într-o victimă. Ilustrînd viziunea religioasă asupra flagelului, preotul Paneloux recomandă la început resemnarea şi acceptarea ciumei ca o pedeapsă divină, dar în cele din urmă admite să se convertească şi el într-un luptător împotriva epidemiei. Există şi personaje care evită cotidianul şi molima, descoperindu-şi preocupări estetice, cum ar fi modestul funcţionar Joseph Grand, care susţine că îşi desăvârşeşte opera monumentală ce se reducea la următoarea frază: “Într-o frumoasă dimineaţă din luna mai, o elegantă amazoană parcurgea pe o superbă iapă alezană aleiele înflorite ale pădurii Boulogne” – detaliu care deplasează accentul epic din zona evenimentelor grave într-un plan secund, cel puţin ridicol. Ciuma face victime din aprilie pînă în decembrie, iar după ce se constată că cele câteva cazuri rămase sunt vindecabile, porţile oraşului se deschid, permiţând umanităţii să-şi exprime bucuria regăsirii, a renaşterii. De aici rezultă, de altfel, şi sensul cărţii, anume că pentru orice exil există o cauzalitate inevitabilă, dar şi o modalitate de înfrângere sau, mai bine zis, că viaţa nu poate fi îngenuncheată decât pentru o vreme, deşi se admite că este mereu ameninţată: “Dar el ştia în acelaşi timp că această cronică nu va putea să fie aceea a victoriei definitive. Ea nu putea să fie decât mărturia a ceea ce trebuise el să împlinească şi a ceea ce, fără îndoială, trebuiau să mai împlinească încă, împotriva terorii şi a armei ei neobosite, în ciuda suferinţelor personale, toţi oamenii, care neputând fi sfinţi şi refuzînd să admită flagelurile, se străduiesc totuşi să fie medici. Ascultînd, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau din oraş, Rieux îşi amintea că această veselie este mereu ameninţată. Căci el ştia un lucru pe care această mulţime în petrecere îl ignora şi care poate fi citit în cărţi, că baciul ciumei nu moare şi nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile, în rufărie, că el aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi că poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţarea oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită.” Vibrăm la concluzia finală a doctorului Rieux care caută să dea un nume înfăţişării comune pe care a văzut-o pe faţa tuturor trecătorilor. Ceva i-a apropiat pe oameni în faţa catastrofei: dorinţa de a fi, de a-i rezista. Ei şi-au recucerit patria îndepărtată, mediul obişnuit şi senzaţia de bucurie, produsă de acest fapt, îi face să se agaţe unul de altul, cu obrazul aprins şi tot strigătul dorinţei. Eliberarea de ciumă înseamnă şi eliberarea de singurătate, căci cea mai mare parte din locuitorii oraşului Oran strigase către cineva care lipsea, dorind comunicarea, duioşia, vechea obişnuinţă a relaţiilor. Unii erau lipsiţi de mijloacele obişnuite ale prieteniei – scrisorile, trenurile şi vapoarele, alţii, ca Tarrou, doreau contopirea cu ceva nedefinit, dar care era unicul bine dorit. Acest bun era chiar pacea interioară. “Ciuma” este în fond lupta rezistenţei europene împotriva nazismului, fapt recunoscut cu multă uşurinţă în toate ţările europene unde a fost tradusă. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi motoul de la începutul cărţii care citează din Daniel Defoe: “Poţi atât de bine să înfăţişezi un fel de întemniţare prin altul, după cum poţi să înfăţişezi orice lucru care există cu adevărat, prin ceva care nu există”. “Ciuma” este mai mult decît o cronică a rezistenţei, dar nu mai puţin decît atît. În sfîrşit, este ceva mai mult în “Ciuma”: vestirea unor lupte viitoare. Romanul este o mărturie pentru “ceea ce a trebuit îndeplinit şi fără îndoială mai rămâne de îndeplinit împotriva teroarei şi-a armei sale neobosite, în ciuda sfîşierilor personale (ale oamenilor)…” (Scrisoare către Roland Barthes cu privire la “Ciuma” din 11 ianuarie 1955). Semnificaţia parabolică a acestui roman constă în aceea că în “Ciuma” nu este prezentată o teroare, ci mai multe chipuri de terori, nu o rezistenţă, ci toate rezistenţele luate împreună. Aşadar, “ciuma” poate fi citită ca expresie a războiului sau a oricărui factor distructiv al echilibrului umanităţii. Influenţe asupra literaturii române Eroi din familia celor liberi, dar singuri, se regăsesc în proza lui Marin Preda. Intrusul, Marele singuratic sau Cel mai iubit dintre pământeni sunt titluri româneşti, dar şi tipologii cu vădite date din psihologia lui Meursault sau a lui Sisif văzut de Camus. Nu putem vorbi însă despre lipsă de originalitate în scrisul lui Preda, ci despre o aderenţă a prozatorului nostru la tema exilului din literatura europeană, semn al unei indiscutabile modernităţi. Aprecieri critice “Soare şi umbră. Aceste două cuvinte, făcând indiscutabil aluzie la originile spaniole ale lui Camus, pot, de asemenea, să-i rezume gândirea şi opera, modul de a înţelege viaţa, sensul luptei. Într-o coridă, soarele este locul săracilor. Autorul Nunţilor a spus el însuşi că şi-a petrecut tinereţea «la jumătatea distanţei dintre mizerie şi soare». Umbra este locul celor privilegiaţi. Se poate regăsi aici puterea, nedreptatea, ipocrizia naturii umane pe care Camus a numit-o nihilism.” Roger Grenier “Dacă există un loc comun al personalelor lui Camus, un spaţiu al lor, acesta este universul nimănui, spaţiul străin în care sunt exilate. Lumea eroilor lui Camus – a miticului Sisif, ca şi a «străinului» Meursault, a lui Caligula, ca şi a Martei din Neînţelegerea – este o lume a exilului. Exil absurd, în care omul intră doar printr-o înstrăinare de sine. Această înstrăinare constituie experienţa capitală a omului lui Camus.” Nicolae Balotă “Camus a incitat întreaga gîndire europeană prin reflecţiile sale asupra omului şi absurdului, asupra teroarei şi revoltei, asupra meidului natural şi exilului, asupra tragismului şi luminilor epocii, asupra indiferenţei şi participării. Fraza sa transparentă, laconică şi densă, fie că se revendică de la clasicismul francez al secolului al XVIII-lea, fie că e inspirată, aşa cum zice Sartre, de Hemingway, trădează un scriitor dincoace de stil, adică preocupat de ce spune, de instrumentalitatea artei. El crede în artă preocupat de ce spune, de instrumentalitatea artei. El crede în artă, crede în realitatea ei, superioară celei din preajmă. “Pentru a scrie să fiu întotdeauna puţin dincoace în expresie (mai degrabă dincolo). În orice caz, nici un fel de vorbărie.”. Camus e şi în acest sens un mare scriitor al secolului nostru.” Mihai Cimpoi Frantz Kafka – Albert Camus Dacă am face o paralelă între Kafka şi Albert Camus , vom vedea că este deosebit de edificatoare, luminînd felul diferit în care cei doi înţeleg condiţia omului într-o epocă tragică. Îi deosebeşte, în mod natural, nuanţele. Eul camusian nu se introverteşte, nu se închide cu totul în sinele său, ca cel kafkian. El priveşte stăruitor spre ceilalţi, spre valorile morale ale colectivităţii, ale lui Noi. Izolarea ia, ca în Ciuma, formă de exil care sperie. Labirintul Legii din Procesul este închis pentru om odată pentru totdeauna, nici măcar luminile palide dinăuntru nu sînt perceptibile. Omul camusian crede, însă, în lumina certitudinii, are puternica nostalgie a ei, merge în direcţia ei. Preferă, aşadar sensul, chiar dacă ştie că-i relativ. Are, în definitiv o perspectivă mai înaltă asupra lucrurilor receptate printr-o conştiinţă lucidă. Omul kafkian se retrage, instinctiv, în substanţa palmatică a fiinţei, în substraturile ei atavice, animalice chiar. Conştiinţa predestinării, a reudcerii apriori aeforturilor la nimic îl sfîşie, îi şterge identitatea. La Camus, este o căutare disperată a ei, o revoltă împotriva reducerii la punctul zero; Sisiful camusian, spre deosebire de cel kafkian absolut dezamăgit, îşi reia eforturile cu conştiinţa că e nevoie de timp îndelungat pentru a obţine ceva. Într-un cuvînt, Kafka trăieşte o experienţă parcă dinainte ştiută; Camus traversează mai multe experienţe, certitudine că sensul se va lămuri odată şi odată nepărăsindu-l mai cu seamă în momentele de revelaţii. Lumina amurgului este cea aducătoare de sens. “În timp ce ziua ni se pare întotdeauna că zboru păsărilor este lipsit de un scop oarecare, seara păsările totdeauna parcă obţin deodată un anumit scop. Ele zboară către ceva determinat. Tot astfel, se prea poate, în amurgul vieţii…” Bibliografie: Castelul. Ciuma. Căderea. Exilul şi împărăţia. Mitul lui Sisif. Editura Hyperion, 1990 “Omul lui Camus şi condiţia omului” – Mihai Cimpoi (prefaţa cărţii de mai sus) “Compendiu de Literatură Universală pentru BAC” Autori: Mona Coţofan, Liliana Balan Editura: Polirom PAGE 3 PAGE 7 Frantz Kafka Albert Camus 쥁