Referat Imaginea Satului Si A Taranului De La Ion Creanga La Liviu Rebreanu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Imaginea Satului Si A Taranului De La Ion Creanga La Liviu Rebreanu si de asemenea puteti face Download Referat Imaginea satului si a taranului de la ion creanga la liviu rebreanu

Citeste fragmente din Referat Imaginea Satului Si A Taranului De La Ion Creanga La Liviu Rebreanu

Imaginea satului si a taranului de la Ion Creanga la Liviu Rebreanu Satul si taranul au constituit o permanenta sursa de inspiratie pentru scriitorii nostri care au creat in operele lor tipuri umane de o deosebita autenticitate si vigoare pornind de la realitati apartinand unor epoci si zone geografice diferite. Marele povestitor Ion Creanga realizeaza in “Amintiri din copilarie” fresca satului moldovean din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Lumea satului apare in toata complexitatea ei cu aspecte si figuri tipice, munca, petreceri si obiceiuri. In monografia sa “I. Creanga. Viata si Opera” G. Calinescu afirma (ca si Maiorescu, G. Ibraileanu, J. Boutiere s.a.) ca marele nostru povestitor este “poporul român insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune”. G. Ibraileanu vede in creatorul lui “Harap - Alb” un “Homer al nostru”, fiindca in “Creanga traiesc credintele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului” (“Scriitori romani si straini”). N. Manolescu este primul critic care ii atribuie povestitorului o gandire originara asupra vietii, scotandu-l astfel din categoria scriitorilor populari, teorie ce a fost dezvoltata de G. Muntenu (“Introducere in opera lui I. Creanga”). Temele centrale ale operelor lui Ioan Slavici sunt dragostea si munca, cei doi piloni care sustin existenta umana si in functie de care sunt delimitate psihologic personajele. Fericirea se realizeaza luptand pentru implinirea dragostei, asa cum fac Sanda (“Scormon”), Ileana (“La crucea din sat”), Marta (“Gura satului”), sau renuntand cu demnitate daca iubitul nu se dovedeste a fi capabil de aceleasi sentimente asa cum procedeaza Simina (“Padureanca”). Cand nu e aparata puritatea dragostei sau cand e sacrificata demnitatea umana, decurg consecinte tragice. Spre deosebire de Ion Creanga, Mihail Sadoveanu care marturisea adesea ca “taranul roman a fost principalul meu erou” are o alta viziune asupra satului moldovean. Prin scenele din viata taranimii, Sadoveanu lumineaza o ampla drama umana. Taranul lui Sadoveanu se retrage din fata asezarilor civilizate, intr-o izolare naturala, protejata de pustietatea baltilor sau de salbaticia codrului. Spre deosebire de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu infatiseaza satul ca loc de afirmare a unor mari energii. De data aceasta apare viata satului ardelean urmarita mai ales sub tiparele pe care colectivitatea le da existentei individuale. Opera lui Rebreanu se deosebeste de literatura poporanista si samanatorista. El largeste si adanceste observatia realista a lui Slavici in romanul “Ion”, a carui aparitie in anul 1920 a marcat nasterea romanului adanc diferenţiat. Inca de la inceputul romanului reprezentand hora, scriitorul vorbeste de “fruntea” satului si de “pleava” satului. Întrucât priveşte ”Amintirile” se poate vorbi de tipuri vii în sensul autenticităţii. O mama de la tara isi cearta copiii, un tata se intreaba cu ce o sa-si tina baietii in scoli, copiii fac nebunii, un popa joaca cu poalele anteriului prinse in brau, toate aceste anecdotic pe putine imagini. Intamplarile sunt adevarate, dar tipice, fara adancime. Aceeasi materie povestita cu alta gesticulatie si-ar pierde tot aerul acela viu. In “Amintiri din copilarie” este simbolizat destinul oricarui copil : de a face bucuria si supararea parintilor si de a o lua si el cu incetul pa acelasi drum pe care l-au luat si-l vor lua toti. In “Amintirile” lui Creanga nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori jurnal. Creanga povesteste copilaria copilului universal. Desi satul lui Creanga pare a trai fericit, amaraciunea razbate: “mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata”. In antiteza cu “Amintirile” lui Creanga, romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se constituie ca o adevarata monografie a satului ardelean de dinainte de primul razboi mondial. Intregul conflict al cartii e generat de lupta apriga pentru pamant. Intr-o lume in care omul nu e apreciat in functie de calitatile sale reale ci in functie de cat are, iar etalonul in lumea satului era pamantul, este normal ca taranul sa si-l doreasca patimas. Ion se va insura cu Ana fiindca are pamant, Florica se va casatori cu George nu pentru ca-l iubeste ci pentru ca are mult pamant, iar ea este saraca si Laura, fiiva invatatorului Herdelea se va marita cu Pintea nu din dragoste, ci pentru ca nu cere zestre. In romanul “Amintiri din copilarie” de Ion Creanga este normal ca totul sa para frumos si fericit, fiind privit satul cu ochii copilului care nu are alta ocupatie decat jocul si zburdalnicia. Insa unele afirmatii ale autorului lasa sa se inteleaga ca neajunsurile si necazurile nu i-au ocolit nici pe humulesteni : “Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii, la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau ca-i framanta alte ganduri pline de ingrijorare.” Oamenii din Humulestiul copilariei sale, “sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului” erau “gospodari tot unul si unul” care stiau “a ivarti si hora, dar si suveica”. Creanga ne vorbeste despre ocupatiile de baza ale locuitorilor care erau negustori, harabagii, ciubotari, crescatori de vite. Taranul lui Creanga este un om harnic, muncitor, nestiutor de carte, dar dornic sa-si dea copilul la scoala pentru a-l face preot intrucat acesta este scutit de o serie de obligatii. Smaranda Creanga, mama autorului, doreste ca fiul ei sa ajunga preot chiar daca ar trebui sa faca mari sacrificii. In lumea satului descris de Creanga, omul este privit prin prisma utilitatii lui. Semnificativ pentru satul lui Creanga este chiar gospodaria parinteasca. Mama sa tesea si facea sumane, iar tatal sau le vindea la iarmaroc. Ceea ce caracterizeaza satul lui Creanga este harnicia care aduce bunastare si veselie. In prima si a treia parte a “Amintirilor”, autorul descrie asezarea satului intr-un registru foarte intins de activitati, intemeiat pe treburile gospodaresti, intr-o dinamica permanenta, de aceea dimensiunile sunt de viata eterna. Humulestiul este ca viziune artistica un sat etern pentru ca oamenii lui intruchipeaza virtuti si capacitati morale legate de viata de familie, cu nevoile si aspiratiile ei dintotdeauna. Atat in basme cat si in “Amintiri”, omul si comunitatea umana sunt surprinsi, insa, ca permanente, “materia e mereu universala, personajele tipice in gradul cel mai inalt” (N. Manolescu , “Recitind povestile lui Creanga”). armane omule! daca nu stii boaba de carte, cum ai sa ma intelegi? Cand tragi sorcovetii la mustata, de ce nu te olicăieşti atata? Petre Todisiicăi, crasmarul nostru, asa-i ca ti-a mancat noua sute de lei? Ruştei lui Valică, si Mariucai lui Onofreiu, gasesti sa le dai si sa le razdai? Mai omule, mai! Ai sa te duci in fundul iadului si n-au sa aiba cine te scoate, daca nu te-i sili sa-ti faci un baiet popa …”. Barbatii au dimpotriva, vorba apasata, moale, cu o intonatie usoara de dispret pentru femeie, ca Stefan a Petrei : “Doamne, mai femeie. Doamne, multa minte-ti mai trebuie…”, “Ian taci, mai femeie, ca biserica-i in inima omului…”. Povestitorul surprinde personalitatile neaccentuate, asa cum apar in viata de toate zilele, atunci cand nu cunoastem nimic din intimitatile lor, din gandurile sau sentimentele ce le anima. In partea a doua, Creanga evoca gospodaria si celula familiei, iar in ultima parte a “Amintirilor”, apare sentimentul solidaritatii cu vatra care este atat de puternic, incat desprinderea de ea este dureroasa. Creanga nu vrea sa plece din Humulesti in toamna anului 1855 la Iasi asa cum “nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte, stramutat la camp si pruncul dezlipit de sanul mamei sale”. In satul lui Creanga, munca este o forma de existenta si apare in coordonatele cele mai intime, in ritmurile si miscarea ei specifice. Humulestenii, razesi fara pamanturi sunt harnici si iscusiti. Indeletnicirile se desfasoara la claca sau la sezatori, iar cantecele si jocurile de sarbatori coloreaza timpul si locul. Ion Creanga isi pune eroii sa actioneze intr-un mediu autentic, respectiv satul moldovenesc de la poalele muntelui in esenta lor dintotdeauna, cu tot ce are specific : relatii inter-umane, ocupatii si obiceiuri, institutii. Intalnim agricultori, crescatori de animale, dar mai ales negustori cum este tatal lui Nica, ca si majoritatea humulestenilor, “razesi fara pamanturi”. Barbatii vindeau “iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere si scorturi inflorite, ştergare de borangic alese si alte lucruri”, de aceea saptamanal sunt organizate targuri si iarmaroace. Femeile stateau acasa, torceau, teseau, ocupandu-se totodata si de copii. Femeile au grija casei, barbatii pe aceea a ogorului si a vanzarii produselor, iar copiii se joaca. Cu totii isi stiu rostul dintotdeauna, ca in “vorba” lui Stefan a Petrei : “Daca-i copil, sa se joace; daca-i cal sa traga; si daca-i popa, sa ceteasca…” Dintre chipurile de tarani ce retin atentia sunt cel al mamei si al tatalui lui Creanga. Stefan a Petrii este un om harnic si gospodar care dispretuieste invatatura pentru ca o gaseste straina de firea taranului, isi iubeste copiii si face totul pentru a le asigura cele necesare. Smaranda Creanga insista ca fiul ei sa invete pentru ca ea are frati cu invatatura. Este o femeie harnica, cu dragoste fata de copiii ei. Portretul fizic lipseste, dar Creanga insista asupra celui moral scotand in evidenta dragostea de mama care se sacrifica pentru copiii ei. Cu mult inainte de L. Rebreanu sau M. Preda, I. Slavici creioneaza o tipologie a familiei taranesti. Eroii sunt obligati sa actioneze in limitele unor legi nescrise, pastrate cu strasnicie in constiinta colectivitatii. In caz contrar se pune in pericol echilibrul familiei. Taranii alcatuiesc impreuna o mare familie: totul se face sub ochii satului si e supus judecatii acestuia (“Gura satului”). Marta, fiica celui mai vrednic om din sat, trebuie sa se casatoreasca cu un flacau pe masura ei, insa ea il iubeste pe ciobanul Miron. Pana cand parintii inteleg ce se petrece in sufletul ei si ii aproba alegerea, Marta trece prin momente dramatice care o pun alaturi de eroinele de mai tarziu ale lui Sadoveanu. Personajele lui Slavici isi traiesc patimile sau pasiunile la o cota maxima, din cauza aceasta se isca uneori conflicte puternice, ce duc la un sfarsit tragic. Rareori munca cinstita a fost atat de calduros elogiata ca in operele lui Slavici. Munca cinstita este singura care aduce bucurii si da vietii liniste. Parintele Trandafir din nuvela “Popa Tanda”, picat intr-un sat de lenesi saraci, incearca sa-i indrepte prin predici. Norodul il asculta si-si vede de treaba. Apoi trece la invective, si lumea il ocoleste. Popa Tanda isi cauta atunci si el de treburile lui, devine el gospodarul model al satului, facandu-si gradinarie, impletind lese, scotand tot ce e cu putinta prin munca din conditiile locului. Acum oamenii incep sa prinda respect pentru dansul si sa-l imite. Incercarea de a prospera pe alte cai genereaza necazuri si chiar drame, Slavici relevand in nuvele ca “Moara cu noroc” consecintele nefaste ale goanei dupa inavutire asupra caracterelor si destinelor eroilor. Marile crescatorii de porci in pusta arădană si moravurile salbatice ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense prerii si cete de bizoni. Ca in toate mediile pastorale, ordinea sociala se separa de civilizatia de stat si se bizuie pe pacte proprii. Samadaul Lica este un hot si un ucigas, acoperit de persoane tari, interesate sa aiba un om cu experienta. Carciumarul Ghita se aseaza in drumul porcarilor, unde se castiga bani multi, si se pune la mijloc intre ordinea juridica a statului si legislatia mutuala a hotilor. Drama lui complexa e analizata magistral. Ghita vrea sa stranga bani si intelege sa nu se puna rau cu Samadaul care-i cere complicitatea pana la un punct si-l ameninta cu izgonirea din moara – carciuma. In acelasi timp ar voi sa ramana om cinstit si se pune in legatura, fara completa sinceritate, cu jandarmul Pintea. Moment tipic de duplicitate este acela al tradarii hotului. Carciumarul, schimband mereu bancnotele de furat ale lui Lica, le duce lui Pintea sa i le arate si sa le prefaca in maruntis , procurand autoritatilor dovada crimei, fara a marturisi ca jumatate din suma schimbata la jandarm o opreste el drept plata pentru oficiul de petrecere a bunurilor furate. Excesul de siretenie pierde pe carciumar. uie capul pe umarul lui, dar ăsta nu era obicei la dansii”. Cazuistica se complica, inceata si acoperita, pana la moartea prin accident a lui Iorgovan. Ca un comentariu etnografic la o astfel de psihologie rituala poate sluji evocarea targului de oameni pentru seceris din tinutul Aradului (“Padureanca”) : “oprind caii, Iorgovan se uita ametit imprejur. Lume, lume si iar lume, sute si sute, mii de oameni, un balci intreg si tot nu era balci, fiindca la balci sunt si care, sunt si şetri, iar aici nu erau decat oameni vii, o oaste intrega, si tot nu era oaste, fiindca aici erau pe cati flacai, pe atatea fete. Si precum privea si precum asculta din drum, el nu putea sa inteleaga nimic : pe ici, pe colo cate un foc, si oameni gramezi-gramezi, unii intinsi pe jos, altii indesuindu-se, cei mai multi jucand, - cimpoi, lautari, fluerasi, cantece, chiote si vorba, vorba, vorba care le leaga toate si le impreuna in o singura bajbaitura”. Spre deosebire de Slavici si Rebreanu care au surprins “intrarea taranului in sistemul relatiilor stapanite de puterea banilor, intr-un fel al lui caracteristic, cu o neancredere treaza fata de oras, cu o grija de a-si apara sufletul primar printr-o naivitate simulata, printr-o viclenie sumara, Sadoveanu a pus in lumina o modalitate mai neobisnuita de opozitie, retragerea taranului din fata asezarilor civilizate , intr-o izolare naturala, protejata de pustierea baltilor sau de salbaticia codrului” (Ov. S. Crohmalniceanu, “Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale”). Spre deosebire de taranul instinctiv al lui Rebreanu, sau de tipul activ, comerciant al lui Slavici, taranul sadovenian e primitiv, atemporal, retras din fata unei realitati sociale pe care o refuza. Ov. S. Crohmalniceanu remarca faptul ca taranii lui Sadoveanu au ocupatii care cer o existenta izolata, singuratica – pastori, vanatori, pescari, plutasi, prisacari. In centrul romanului “Baltagul” de Mihail Sadoveanu se afla un ins puternic, activ, victorios; acesta e femeie si taranca. Eroii fiind oieri, apartinand lumii ancestrale a muntenilor, scoasa aparent din civilizatia capitalista, tema romanului e fundamental burgheza. Vitoria are stofa intreprinzatoare a burghezului, simtul lui practic, lipsa de prejudecati, e nereligioasa, vicleana si rea. Vitoria intruchipeaza toate trasaturile de caracter ale taranului roman. De altfel, toti taranii lui Sadoveanu sunt dotati cu vitalitate frusta a fapturilor libere de orice ipocrizie morala, iar sentimentele izbucnesc puternice si intense. Ei actioneaza mereu in lumina constiintei, au un simt justitiar foarte bine dezvoltat si in toate actiunile lor sunt calauziti de setea de adevar si dreptate. Taranii sunt oameni blajini, dar neinfricati si hotarati. Comuniunea lor cu natura este perfecta, natura dandu-le forta, vitalitatea si simplitatea in gest si vorba. Toti oamenii sunt dotati cu o intelepciune deosebita si o intuitie extraordinara si capabili de mari sacrificii cand e vorba de restabilirea adevarului. Sa remarcam ca Vitoria vorbeste de doua “tari” – cea de sus, a muntenilor, crescatori de oi, si cea de jos, a targurilor si a capitalei. Muntenii continua a trai dupa capul lor, intr-o ordine primitiva proprie, fara a respinge totusi noile randuieli. Li se supun, de altfel, intr-o mare masura. Prind fara ajutorul autoritatilor pe criminali, dar ii predau apoi acelora. Oarecum in acelasi fel va proceda si Vitoria. Negotul de oi ii pune necontenit in contact pe munteni cu restul lumii. Si nu sunt sedentari, ci, cum spune un filosof român, “niste navigatori ai uscatului” care pleaca “spre alte zari sa caute iarba mai buna”. Muntenii traiesc in istorie, chiar daca nu au constiinta ei, imaginandu-si in chip “metafizic” societatea. Insa muntenii nu sunt izolati si obiceiurile lor s-au transformat. Chiar daca raman deosebite de cele ale celor din “tara de jos”, nu mai pastreaza semnificatii transcendentale, religioase; s-au laicizat, asigurand coerenta unei societati elementare, insa pragmatice. La polul opus fata de Ion Creanga se afla Liviu Rebreanu. Personajul central al romanului “Ion” de Liviu Rebreanu este Ion al Glanetasului, personaj reprezentativ pentru colectivitatea umana din care face parte, purtand pecetea mentalitatii clasei si a timpului caruia ii apartine. El este un spirit activ si pragmatic, orientat exclusiv catre aspectele practice ale vietii. Ion este baiat de tarani saraci, dornic de imbogatire, este flacau de insurat, fapt ce determina evolutia sa ulterioara. Putinul pamant pe care-l mai are nu-i poate asigura pozitia pe care si-o doreste in sat. El resimte dureros saracia care-l diferentiaza de ceilalti oameni din sat, punandu-l intr-o situatie de inferioritate sociala. Din aceasta cauza va face totul pentru a obtine pamantul. El seduce pe Ana, asteapta ca aceasta sa ajunga prin graviditate de rasul satului si sileste pe tata sa vina sa se tocmeasca in privinta zestrei. Ion nu e insa decat o bruta, careia siretenia ii tine loc de desteptaciune. Ideea de a seduce porneste dintr-o vorba nevinovata aruncata de Titu Herdelea. Flacaul e un animal plin de candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, daca n-ar fi strain cu ingenuitate de orice notiune de scrupul. Lacomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi, dovedind o ingratitudine calma, liliala. Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii ci prin viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse. In planul creatiei Ion e o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spazuratoare, si a ramas in cele din urma cu pamant. Ion e numai un exponent, un erou de epopee, care trece prin criza asezarii la casa lui. La varsta insuratoarei, Ion sufera de un scurt proces de incertitudine. I-ar placea Florica, fata saraca, dar il atrage Ana, pentru posibila ei zestre. El se hotaraste pentru Ana, care, in ciuda tatalui ei, il si iubeste. Ion nu e inteligent si prin urmare nici ambitios. Ar fi putut sa se smulga din locul nasterii sale, sa faca o cariera oraseneasca. El vrea insa pamant. Dorinta lui nu e un ideal, ci o lacomie obscura, poate mai puternica decat a altora, dar la fel cu a tuturor. Orice taran voieste zestre in pamant si vite, o insuratoare dezinteresata fiind o adevarata instrainare de la legile de conservare a familiei rurale. Toti flacaii din sat sunt varietati de Ion. Intr-o societate taraneasca femeia reprezinta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii. Drama Ion – Ana esre drama casniciei taranesti. Pe o treapta ceva mai inalta a constiintei se petrece existenta familiei invatatorului Herdelea. Herdelea e tatal prudent, umil, ca sa-si poata creste progenitura, d-na Herdelea e mama, impulsiva, nesocotita, cu repulsie de ideile generale, Laura e fata de maritat intai, Ghighi e fata de maritat pe urma, Titu e tanarul care in cautarea adaptarii la viata se pune temporar in conflict cu generatia parintilor. Laura, trecand prin criza erotica idealistica, se indragosteste de Aurel si priveste cu sila pe George. apoi cand Aurel se dovedeste nepasator, imboldita de parinti, se casatoreste cu George si cade acum in faza dragostei orgolioase de sot. Pentru a intregi imaginea satului, scriitorii vorbesc si despre scoala. Creanga vorbeste despre scoala in care invatau copii si care era o chilie a bisericii, invatatorul era dascalul bisericii, iar manualele erau cartile bisericesti. De asemenea isi aduce aminte de luarea la oaste cu arcanul a flacailor din sat. La pol opus fata de Creanga, Liviu Rebreanu vorbeste despre scoala dinaintea primului razboi mondial, cand copiii erau obligati sa invete ungureaste. Istoriceste, Herdelea este invatatorul roman care nu vrea sa invete pe copii ungureste si Belciug este preotul care pastreaza constiinta romaneasca prin biserica. Cei doi se parasc reciproc in maruntisuri, in probleme esentiale se impaca. Ţandură si altii care-l scapa de “cinstita” holera frecandu-l cu otet de leustean si apoi infasurandu-l intr-o panzatura pe care au intins hostinele fierbincioare dupa ce le-au prejit la foc intr-un ceaun mare. Un loc insemnat in mentalitatea inapoiata a satenilor il ocupa superstitiile, de care cu ironie, uneori, vorbeste Creanga. dă, mai femeie, tot esti tu bisericoasa de s-a dus vestea; incaltea ti-au facut si baietii biserica aici pe loc dupa cheful tau, macar ca-ti intra biserica in casa de departe ce-i”. Din aceasta credinta neclintita vine dorinta ei de a-si vedea baiatul popa. In “Baltagul”, Sadoveanu prezinta imaginea unui sat pastrator al traditiilor seculare. Aici banul are mai putina importanta caci sunt pretuite barbatia, iscusinta, curajul, vitejia si taria de caracter. Principiile etice ale comunitatii sunt pazite cu strasnicie. Obiceiurile se mostenesc sub forma unor legi nescrise. Anotimpurilor le corespund traditii si practici ancestrale care caracterizeaza la anumite date ale calendarului pastoresc evenimente specifice vietii oamenilor. Vitoria nu traieste realitatile mitului; existenta ei a secularizat misterul, sacralitatea. Merge la preot si la vrajitoare dintr-o superstitie, dar stie singura mai bine ce are de facut. Daca nu se adreseaza din prima clipa autoritatilor civile si isi urmeaza pe urma ancheta proprie, este pentru ca, femeie fiind, n-are experienta acestor relatii. Ca in orice societate, atributiile sunt perfect seprate. Femeia reprezinta elementul stabil, conservator si formalist al colectivitatii, iar barbatul pe acela mobil si pliabil la schimbare. “Semnele” de care asculta Vitoria sunt in mare parte desacralizate. Cu exceptia visului in care-l vede pe Lipan de la spate, traversand o apa tulbure, tot restul e lipsit de mister. Si e limpede apoi ca Vitoria are tendinta de a interpreta semnele ca evenimente si de a construi un limbaj. Se indoieste cu ironie de vrajile Marandei, pe care o consulta totusi spre a nu-si imputa vreodata ca a omis un lucru cat de mic. Traieste intr-o lume cruda si se asteapta la orice rau. Se impartaseste nu atat din spirit religios, cat pentru a se curati “de orice ganduri, dorinti si doruri in afara de scopu-i neclintit”. Pune in totul aceeasi graba si hotarare de om care are treaba de facut si vrea s-o faca. In al doilea rand, spiritul popular care se reflecta in povestirea lui Lipan vrea ca neamurile sa fie deosebite din prima clipa, nu ca un rezultat al istoriei lor diferite. Istoria curge dintr-un punct initial, confirmand vointa divina; surprizele sau exceptiile sunt excluse : domneste legea naturala. Muntenii duc o viata grea, dar Dumnezeu le-a sortit o inima usoara : nu iau lucrurile in tragic. A nu lua in tragic inseamna a cunoaste lumea, intelepciunea lor seamana cu o resemnare. Nimeni nu poate sari peste umbra lui : maxima cuminte ce pune la adapost de tragedie. In lumea muntenilor, traditia actioneaza cu putere de lege. Pe langa superstitii si credinte populare, Sadoveanu surprinde marile ceremoniale din viata poporului roman – nasterea, nunta si moartea. La o nunta, Vitoria primeste plosca de la vornicei si-i face o frumoasa urare miresei. Mireasa si drustele aveau capetele inflorite, iar nevestele erau in catrinti si bondite. Dupa ce descopera cadavrul lui Lipan, Vitoria ii aprinde o lumanare la capatai si-l boceste dupa obicei. La inmormantare a chemat trei preoti, trei oameni cu buciume si patru femei bocitoare. O transcendenta goala se bolteste in “Ion” deasupra vietii si mortii, a suferintei si nedreptatii. Desacralizata, lumea lui Rebreanu sta intr-un regim al implacabilului. Nimeni nu acuza, nimeni nu justifica. Criteriile lumii nu s-au destramat, dar criteriile morale da. O instanta de apel exista in schimb la Sadoveanu : chiar daca lumea din “Baltagul” este deopotriva de lipsita de sacralitate, de umana in esenta ei, ea nu ramane straina – tocmai in masura in care nimeni nu sare nepedepsit peste umbra lui – de o transcendenta modelatoare, fie aceasta interiorizata sub forma legii morale. Sfarsitul lui Ion este naprasnic, insemnand anularea brutala si totala a fiintei lui. Intreaga sa evolutie catre acest deznodamant ilustreaza procesul de dezumanizare si consecintele tragice pe care le determina goana dupa avere. Cazul lui Ion este caracteristic societatii in care a trait, societatea in care omul este apreciat dupa avere, societate in care oamenii isi pierd calitatea cea mai de pret : omenia. Desi lumea operelor lui Creanga nu este complexa, in sensul ca eroii nu sunt urmariti pana la capat, acestia au totusi semnificatii umane autentice, sunt simboluri de viata. “Oamenii lui Creanga sunt vii ca viata, schimbatori ca ea, naturali ca radacinile ei de care nu se por desprinde…” (P. Constantinescu, “Figuri literare”). Sa notam ca la Sadoveanu viata si comportamentul personajelor sunt rareori “redate” nemijlocit : de obicei ele sunt intermediate de relatari retrospective ori portrete. Ioan Slavici pune bazele unei proze realiste, ce a fost continuata de L. Rebreanu. Omul e prezentat in stransa legatura cu viata sociala si e un produs al mediului in care traieste. Intamplarile si personajele exceptionale fac loc observatiei asupra tipurilor umane caracteristice pentru societatea vremii, iar obiectivitatea, tipicitatea si veridicitatea sunt trasaturi esentiale ale creatiei sale. Iata ca satul si taranul au dat literaturii romane opere remarcabile dezvaluind viata si aspiratiile omului de rand de-a lungul veacurilor. Bibliografie : G. Calinescu, “Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent”, Editura Minerva, Bucuresti, 1986. Nicolae Manolescu, “Arca lui Noe”, Editura 100+1 GRAMAR, Bucuresti, 2001. Nicolae Manolescu, “Sadoveanu sau utopia cartii”, Editura Eminescu, Bucuresti. C. Barboi, P. Petroman, A. Ruja, M. Popescu, D. Margineatu, I. Stoia, E. Dinulescu, “Consultatii pentru bacalaureat, pentru liceu, pentru invatatori si profesori”, Editura EUROBIT, Timisoara, 1994. ria Clasa a X-a D 쥁