Referat Caracterizarea Personajului Alexandru Lapusneanu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Caracterizarea Personajului Alexandru Lapusneanu si de asemenea puteti face Download Referat Caracterizarea personajului alexandru lapusneanu

Citeste fragmente din Referat Caracterizarea Personajului Alexandru Lapusneanu

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI ALEXANDRU LĂPUŞNEANU Din „Letopiseţul...” lui Grigore Ureche, scriitorul a preluat evenimentele majore ale domniei lui Lăpuşneanu, opinia defavorabilă a marii boierimi asupra domnitorului şi câteva din replicile devenite emblematice pentru caracterizarea acestuia(ex: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”).Totuşi, autorul recurge la câteva licenţe istorice, modificând unele date reale în scopuri artistice: astfel, vornicul Moţoc nu mai trăia în momentul revenirii lui Lăpuşneanu la tronul Moldovei; alături de el, fuseseră executaţi la Liov în Polonia şi boierii Spancioc şi Stroici. Un motiv pentru care scriitorul păstrează personajele din spaţiul istoriei este încercarea de a echilibra termenii unui conflict în care domnitorul domină cu autoritate. Sub motoul „Dacă voi nu vreţi, eu vă vreu...”, Costache Negruzzi relatează episodul venirii lui Alexandru în Moldova, hotărât să ocupe tronul ţării. Aceiaşi boieri care-l trădaseră în prima domnie veniseră acum să-l întâmpine aproape de graniţă. Deşi aceştia încearcă să-l convingă să renunţe la tron, domnitorul nu se lasă înduplecat şi îşi menţine decizia luată. După o discuţie cu vornicul Moţoc, Lăpuşneanu decide să îl cruţe, pentru că îi va fi folositor. Al doilea capitol începe cu înscăunarea fostului stolnic Petre, care nu întâmpinase nici o piedică. Prima măsură pe care o ia este aceea de a arde toate cetaţile Moldovei în afară de Hotin, cu scopul de a stârpi „cuiburile feudalităţii”, apoi trece la pedepsirea aspră a boierilor. Înspăimântată de cruzimile comise de soţul ei, doamna Ruxandra îl roagă să înceteze cu omorurile, dar acesta se enervează cumplit şi îi promite că îi va da „un leac de frica”. Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol. Lăpuşneanu participă împreună cu numeroşi boieri la slujba de la Mitropolie, unde domnitorul îşi cere iertare pentru sângele vărsat şi îi invită pe toţi „să ospăteze împreună”. La curte, spre sfârşitul ospăţului , la un semn slujitorii săi omoară toţi boierii.. Mulţimea adunată la porţile curţii domneşti cere „capul lui Moţoc”. Vodă îl dă pe mâna norodului care îl linşează. Începe apoi să pună capetele celor ucişi în formă de piramidă şi o cheamă pe domniţa Ruxandra care leşină când la vederea grozăviei. Deznodământul coincide cu ultimul capitol. Timp de patru ani Lăpuşneanu nu mai ucide pe nimeni, dar născoceşte tot felul de schingiuri. Fiind bolnav, cere mitropolitului Teofan să-l călugărească. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugar, se enervează şi îi ameninţă cu moartea pe toţi. Doamna Ruxandra acceptă să îi pună otravă soţului ei în băutura. Domnitorul se stinge din viaţă în chinuri groaznice şi este înmormântat la mănăstirea Slatina. Însuşirile care conturează imaginea personajului sunt evidenţiate printr-o diversitate de procedee. Caracterizarea directă făcută de autor este realizată prin expresii ca „această deşănţată cuvântare”, „a-şi dezvălui urâtul caracter”, „dorul lui cel tiranic”, „vorbele tiranului”, dar acestea sunt puţine, căci stilul naratorului se caracterizează, în general, prin obiectivitate. Alteori caracterizarea directă este făcută de alte personaje: „bunul meu domn”, „viteazul meu soţ”(doamna Ruxandra), „crud şi cumplit este omul acesta" (Teofan) , „Eu sunt Spancioc, a cărui avere ai jăfuit-o, lăsându-i femeia şi copiii să cerşească pe la uşile creştinilor.”, „Nu-mi voi strica vitejescul junghi în sângele cel pângărit a unui tiran ca tine”(Stroici). Cele mai multe dintre trăsăturile de caracter sunt evidenţiate prin gesturi, prin mimica, prin felul de a vorbi. Gesturile şi mimica sunt puse în evidenţă printr-o serie de expresii ca: „silindu-se a vorbi”, „ochii scânteiarăca un fulger”, „ochii lui hojma clipeau”, „azvârli cu mânie”, „răspunse cu sânge rece”, „mâna lui se rezemă pe junghiul din cingătoarea sa” etc. Toate acestea scot în relief ipocrizia şi mânia, capacitatea de disimulare şi dorinţa de a se răzbuna, însuşiri prezentate nuanţat şi convingător. Aceleaşi însuşiri, dar şi altele, ca hotărîrea neabătută, tandreţea simulată, ura şi duşmănia, dispreţul şi răutatea sunt exteorizate prin felul său de a vorbi. El vorbeşte ca un înţelept, în baza experienţei acumulate, în proverbe şi pilde: „Lupul părul schimbă, iar năravul ba”, „nu toate paserile ce zboară se mănâncă”, „sunt alţi trântoride care trebuie curăţit stupul” etc. Atunci când face, ipocrit, paradă de cucernicie şi vorbeşte în biserică, îşi colorează discursul cu ziceri din sfânta scriptură: „Bate-voi păstorul şi se vor împrăştia oile”, „Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine”, „Să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Când îşi iese din fire, îşi manifestă impulsivitatea şi agresivitatea prin vorbe dure sau prin invective, de obicei folosite în vocativ: „eşti un tâlhar şi un vânzător”, „pocitanii”, „boaite”, „boaită făţarnică”, „căţeaua asta”, „muiere nesocotită” etc. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observaţie a gesturilor, a mimicii se dezvăluie toată mişcarea psihologică a viitorului tiran încă din primul capitol. Scena dialogată a întâlnirii dintre Alexandru Lăpuşneanul, venit să urce pe tronul Moldovei pentru a doua oară, şi solia de boieri conturează conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători, evidenţiind trăsătura fundamentală a domnitorului: voinţa neclintită de a domni ca un autocrator, impunându-şi ferm autoritatea tiranică. Lăpuşneanul îi primeşte protocolar şi rezervat „silindu-se a zămbi”. Replicile arată siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe duşmanii săi să-şi dezvăluie ostilitatea şi intenţiile adevărate: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanşează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moţoc şi răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie şi ură abia stăpânită a Lăpuşneanului, exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au rămas memorabile, căpătând valoare de sentinţă: „Dacă voi nu vreţi, eu vă vreau,... şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge şi cu voia ori fără voia voastră”. În partea a treia, Lăpuşneanul, îşi va regiza cu mare rigurozitate mişcările: „După ce a ascultat sfânta slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, şi , apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie, şi a sărutat moaştele sfântului”. Este momentul în care personajul se domină magistral, fiind un stăpân al artei disimulării. El este un excelent actor, dovedind inteligenţă, tact, un echilibru interior desăvârşit. Alexandru foloseşte, în scopul câştigării încrederii totale a boierilor ce-l urau şi se temeau de el, argumente hotărâtoare: nu numai gesturile, mişcările, expresia feţei, dar mai ales extrase din Biblie anume alese. Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lăpuşneanul şi Moţoc, „retraşi lângă fereastră”, capătă viaţă într-un tablou plin de mişcare ce se derulează parcă aievea. Cinismul lui vodă – „El râdea”, şi groaza lui Moţoc care se silea „a râde ca să placă stăpânului” , simţind „părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind” sporesc dramatismul. Luciditatea, sângele rece, tonul sarcastic în faţa scenei sângeroase la care asistă, comportamentul dispreţuitor şi cinic faţă de Moţoc, pierit de groază, dezvăluie un om diabolic. Lăpuşneanul are plăcerea sadică de a chinui sufletul vornicului ticălos care-l trădase şi de care acum nu mai avea nevoie. El se leapădă de el, potolind astfel mulţimea „burzuluită”, fără să clipească. Domnitorul este înzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor. În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul trăieşte cu intensitate atât umilinţa cât şi revolta împotriva celor care l-au călugărit, apoi groaza în faţa morţii. Nici chiar atitudinea binevoitoare faţă de doamna Ruxandra nu este constantă, ci durează doar până când aceasta îi aminteşte de crimele săvârşite: „Lăpuşneanul, posomorându-se, desfăcu braţele: Ruxandra căzu la picioarele lui”. Mai mult decât atât, atunci când doamna insistă să înceteze vărsarea de sânge, devine impulsiv şi violent prin limbaj şi prin gesturi: „Muiere nesocotită! Strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare, şi mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa”. Totuşi, el ştie să-şi şi stăpânească aceste impulsuri, modificându-şi comportamentul, fie pentru a-i induce în eroare pe ceilalţi, fie pentru a-şi ascunde adevăratele intenţii: „dar îndată stăpânindu-se, se aplecă, ridicînd pre Ruxandra de jos: – Doamna mea, îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se poate întâmpla”. Ipocrit, ironic şi insinuant, profitând de credulitatea şi naivitatea soţiei, Lăpuşneanu îi promite încetarea uciderilor şi un leac de frică. Pentru acest tiran însetat de sânge, rugămintea doamnei Ruxandra şi promisiunea lui sunt prilejul cel mai nimerit de a-şi pune în aplicare planul diabolic croit dinainte. Lăpuşneanul este apreciat drept un erou romantic, prin calităţi de excepţie şi defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice (Lăpuşneanul- Ruxandra), prin observaţia atentă a psihologiei personajului, prin trăsăturile puternice de erou excepţional, ale cărui fapte sunt impresionante prin cruzime, perfidie, setea şi plăcerea răzbunării. Eroul este un „damnat romantic, osândit de Providenţă să verse sânge şi să năzuie după mântuire”, adică încearcă să „sece” demonul care stă ascuns în el pentru a putea fi mântuit. Cea de-a doua domnie reprezintă o sumă de împrejurări, situaţii şi acţiuni de excepţie: confruntarea verbală cu solia domnească, controversa cu Ruxandra, scena discursului din biserică, scena masacrării boierilor la ospăţ, linşarea lui Moţoc, groaza domniţei Ruxandra la vederea piramidei din capete umane, moartea tragică a domnului. G. Călinescu subliniază însă şi veridicitatea eroului, lăsând să se înţeleagă faptul că viziunea artistică a lui Negruzzi nu e omogenă: „Lăpuşneanul apare ca orice om viu şi întreg”, încât „echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului e minunea creaţiei lui Negruzzi”. Cei mai mulţi comentatori ai operei, impresionaţi de uciderea premeditată a celor 47 de boieri şi de linşarea lui Moţoc de către gloata furibundă, acte sângeroase, la care domnitorul asistase impasibil, l-au integrat categoriei sadicului. Însă, nemaiavând încredere în marii boieri din jurul tronului, Lăpuşneanul premeditează răzbunarea împotriva tuturor vinovaţilor. Aşadar, sadismul lui nu este mai puţin o pornire instinctuală, cât o atitudine politică, izvorâtă din exasperare şi dirijată cu scopul de a-i extermina pe trădători şi pe rivalii săi. De aceea, această nuvelă „este o operă de semnificaţie şi valoare universală” , dorinţa de putere politică absolută fiind prezentă dintotdeauna în conştiinţa umană. În Scrisoarea a XIX , intitulată Ochire retrospectivă, Negruzzi îi recunoaşte voievodului meritul de a fi încercat să lupte împotriva facţiunilor boiereşti rivale, dar îi reproşează mijloacele alese (tortura şi asasinatul politic) , firea crudă şi despotică, incapacitatea de a face din popor un aliat de nădejde al acţiunilor sale: „Alexandru va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intruganţi ce făcea şi desfăcea domnii [...]. El retezase trunchiul, dar odraslele lui creşteau şi nu era el omul care să ştie a le seca, punându-le stavilă pre însuşi poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, şi el de tiran...”. După cum se observă, Costache Negruzzi creează un personaj complex în persoana lui Alexandru Lăpuşneanul nu numai prin însuşirile sale, ci şi prin diversitatea modalităţilor de caracterizare folosite. Protagonistul nuvelei „e disimulat, blazat, cunoscător al slăbiciunilor umane, hotărât şi răbdător”(G. Călinescu). Aceste însuşiri desemnează un personaj cu o oarecare complexitate psihologică care poate „juca roluri tragice de o oarecare îtindere în timp şi ne pot emoţiona...”, având în vedere şi faptul că el este un estet al grotescului. Cruzimea sa atinge rafinamentul atunci când ridică „o piramidă din capete rânduite după rang”. Manolescu afirmă că: „Autorul insistă pe cruzimea maladivă, pe detaliile fizice care-i exprimă instinctualitatea primară. [...] Portretul indică fixaţie şi primitivitate, nu un suflet complicat contradictoriu”. Totuşi trebuie avut în vedere faptul că atitudinea şi însuşirile sale, comportamentul său au la bază unele motivaţii de ordin istoric şi psihologic, iar defectele menţionate ce-l definesc în esenţă nu exclud unele calităţi cum ar fi: luciditatea, abilitatea politică, nu tolerează opoziţia boierilor. Din punct de vedere istoric, scopul politicii sale era sporirea autorităţii domnitorului prin limitarea puterii marii boierimi, iar psihologic, el îşi pierduse încrederea în boierii de care fusese trădat în prima domnie. Scriitori şi criticii litarari au apreciat în diferite epoci şi moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lăpuşneanu. Liviu Leonte constată la erou „o înclinaţie diabolică , sadică, spre teroare, o dorinţă bolnăvicioasă de a vedea sânge curgând”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-şi află alinarea unei suferinţe tainice numai la vederea şi auzul suferinţei altora”. Voicu Costin Tiberiu a-X-a A PAGE PAGE 5 쥁