Referat Ion Rotaru Despre Marin Preda

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion Rotaru Despre Marin Preda si de asemenea puteti face Download Referat Ion rotaru despre marin preda

Citeste fragmente din Referat Ion Rotaru Despre Marin Preda

ION ROTARU despre MARIN PREDA După cum s-a mai spus, în romanul Moromeţii, în primul volum mai lent - pentru că “timpul era foarte răbdător” – în al doilea mai dinamic – pentru că “timpul nu mai avea rabdare” - Marin Preda realizează o monografie literară a satului din Câmpia Dunării , considerat în doua momente istorice hotărâtoare : în anii imediat premergători celui de-al doilea război mondial şi anii transformării socialiste a agriculturii . Din multilateralitatea de aspecte oglindite în roman ne propunem să desprindem chipul cum scriitorul vede şcoala din mediul rural în timpul copilăriei sale . Pentru aceasta ne vom opri analitic asupra ultimelor două capitole din cea de-a doua parte a primului volum., unde se narează serbarea de sfârşit de an , de la şcoala din Silniştea – Gumeşti. Principalele secvenţe ale textului ales sunt în număr de trei : discursurile succesive ale celor doi dascăli , directorul Toderici şi învăţătorul Niţă Teodorescu , urmate de episodul premierii şcolarilor care aduce în prim plan pe elevul Moromete Niculaie şi , din nou , pe tatăl său, eroul principal al cărţii . Ca în aproape tot ce a scris Marin Preda, personajele se realizează prin comportament , prin modul lor de a vorbi şi gesticula, comentariul prozatorului limitându-se la strictul necesar . Toderici , directorul şcolii , întruchipează suficienţa semidoctismul , îngâmfarea şi mai ales prostia agresivă , caracteristice unei părţi dintre intelectualii rurali din perioada antebelică, deveniţi pe atunci unelte ale guvernării . Proptindu-se grosolan cu pumnii în catedră , el se adresează cu un oficial “Domnilor!” , cu glas tare , repetat abuziv şi “nepoliticos, uitând că în faţa sa , pe scaune , se aflau şi doamne” ( ultima remarcă este un mod ironic specific de observaţie a lui Marin Preda , dată fiind componenţa adunării ). Metoda folosită de prozator în descrierea cuvântării directorului este şarja caricaturală. Toderici e o specie de Farfuridi sau Caţavencu rural , însă deloc obişnuit cu vorbirea de la tribună . Şablonul – de felul arhibanalului “ ai carte ai parte “ – e de rigoare şi în cazul lui , însă în contexte mai grosolane şi mai triviale , debitate bădărăneşte , cu oarecare ifose. Are şi el obsesia rămânerii în urmă a românilor faţă de străini , ceva din faimoasa lozincă “să avem şi noi faliţii noştri !” . Fiind şi comandant la ”premilitară”, unde tinerii ţărani învăţau deocamdata sa mânuiască puşti de lemn , Toderici apăruse pe scenă în uniforma lui de ofiţer de rezervă , cu totul nepotrivită împrejurării, impunătoare de autoritate credea el. Ca atare insul este atins de mentalitatea militaristă fascizantă a vremii şi tânjeşte grotesc după niscaiva colonii ce s-ar fi cuvenit şi României, spre a se bucura de buna stare economică a francezilor şi englezilor şi a avea, în consecinţă, o şcoală ca lumea. Agresivitatea care-i este caracteristică şi la care se adaugă neobişnuinţa cu ideile cât de cât elevate, îl fac însă să se exprime într-un galimatias rebarbativ* şi comic la culme, amestecând în discurs autohtonisme cu totul neparlamentare : câte un “păi”, “dă-mi şi mie ici”, “fir-ar al dracului”, “uită-te ici”, “ăla”, “ăia”, “mai breji”, “bătuţi în cap”, “proşti de daţi în găuri”, “la mama dracului” etc. Se vede de departe (şi celelalte apariţii ale personajului o confirmă), că oratorul este obişnuit să înjure la tot pasul, ceea ce , pe scenă fiind, nu i se întâmplă totuşi, dintr-o minimă decenţă. Galimatias rebarbativ* ( fr. galimatias = text confuz,neinteligibil şi fr. rébarbatif =cuvânt neintegrabil într-o limbă). Din contră, cuvântarea învăţătorului Niţă Teodorescu – care pentru Marin Preda este un fel de “Domnu’ Trandafir” – este plină de bun simţ. El se adresează cu un mai potrivit “Oameni buni !” şi se arată cu totul înţelegător faţă de nevoile obştei. Toderici ameninţa, la sfârşit cu amenzile , pe cei care nu vor vrea să-şi trimită copii la şcoală. Teodorescu (numele personajelor sunt alese intnţionat : primul sugerează inconştienţă şi obrăznicie, al doilea seriozitate şi demnitatea ) caută să convingă oamenii să-şi dea copii la şcoală , arătându-le unle avantaje ale ştiinţei de carte , cum ar fi posibilitatea urmării unor şcoli de ucenici meseriaşi . Tonul lui e uşor sfătos , dezaprobarea antevorbitorului e facută cu eleganţă şi abia se poate observa printre şiruri: “ – Oameni buni ! Domnul director a spus la început că e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală : Dar eu ştiu că nu sunt decât oameni care au cu ce să îşi dea copii la şcoală şi oameni care nu au cu ce , nu pot să-i dea , că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalţe şi să-i îmbrace, cu ce le lua cărţi ….” Se înţelege , din punctul de vedere al cititorului romanului – nu şi al ascultătorului – discursul lui Teodorescu este mai puţin atrăgător decât al directorului . Spre a-l face mai viu , prozatorul recurge la un procedeu ce-i este obişnuit şi care constă în notarea câtorva reacţii din partea ascultătorilor care , lucru demn de reţinut , nu sunt toate aprobative . Momentul este , întrucâtva acela al unei înfruntări surde , dat fiind că , în continuare, învăţătorul Teodorescu vorbea oamenilor despre şcolile de meserii , unde şi-ar fi putut trimite copii ca să îşi câştige o pâine mai uşor decât părinţii lor . Din implicaţiile textului se deduce că ţăranii – printre ei aflându-se şi Moromete împreună cu prietenul său Cocoşilă – vor fi ascultat mai mult cu ironică veselie discursul lui Toderici, în timp ce cuvântarea lui Teodorescu îi ţinuse încordaţi , până în momentul strigării pe scenaă a premianţilor : “ Abia acum oamenii se destinseră din încordare ; se pare că învăţătorul fusese ascultat de oameni cu trupurile înţepenite “. Cu toată marea diferenţă dintre ele însă cele doua cuvântări îşi corespund şi se completează perfect una pe alta . Deşi incongruent şi hilar, Toderici spune nişte adevăruri indubitabile . Toderici e comic în chipul cum provoacă la întrecere pe englezi şi pe francezi dar , serios vorbind , are dreptate şi statistica lui privitoare la şcolarizarea copiilor din Siliştea – Gumesti , în anii de dinaintea războiului, rămâne cutremuratoare pentru cititorul de azi . Într-un fel , ca şi Caţavencu al lui Caragiale , care deplora lipsa progresului , a comerţului si a industriei, Toderici se salvează întrucâtva, rămâne , cu alte cuvinte un personaj problematic în felul său , plin de semnificaţii , deloc schematic . Prin el, ca şi prin colegul său, mai drag autorului, Marin Preda a realizat tipuri de intelectuali rurali, bine angrenate, în economia romanului . Cele spuse până aici formează de fapt cadrul în centrul căruia sunt readuşi - aşa cum legile romanului practicat de Marin Preda o cer – din nou Moromete fiul şi Moromete tatăl . Din capitolele anterioare cititorul aflase că Niculaie fusese întrebuinţat mai mult la păzit cârlanii , frecventase şcoala numai pe apucate , fără cărţi , ca vai de capul lui . Acum , în preajma serbării de sfârşit de an , se îmbolnăvise de friguri şi nu se putea prezenta la festivitate pentru că nu avea pălărie, motiv pentru care cu mare greutate la rugat pe tată-su să i-o împrumute pe a lui . Scena premierii elevului Moromete Niculaie ramâne una dinre paginile cele mai memorabile din întreaga opera a scriitorului. Făcută din gingăşii infinite , alternate însa cu gesturi şi cuvinte banale , obişnuite , uneori comice chiar , spre a spulbera orice urmă de sentimentalism şi duioşie , ea zguduie printr-o mare putere de reprezentare, pe care numai faptul trăit şi talentul o poate da . Apărut pe scenă, la strigarea învăţătorului . Niculaie stă cu pălăria lui taică-su pe cap iar Ilie Moromete gâtuit de emoţie , îi strigă să-şi ia pălăria de pe cap. Dar tocmai când , mândru, cu coroana de flori pe cap , premiantul se pregătea să recite obişnuita poezie, este cuprins de un acces de friguri . Scenele care urmează sunt dintre cele mai impresionante din punctul de vedere al sondării psihologiei aceluiaşi personaj principal, Ilie Moromete . Conducându-şi fiul bolnav spre casă , el are câteva gesturi care vorbesc de o stare sufletească cu totul specială , de neconceput până acum la un ţăran , în orice caz nedezvăluită în toată profunzimea de nimeni dintre prozatorii anteriori . Ea se compune din indefinite remuşcări ale părintelui care înăbuşise fără să-si dea seama , dorinţa de a învăţa carte a copilului, totul amestecat cu duioşii paterne suave şi acoperit cu grijă sub gesturi şi cuvinte ce vor să pară indiferente , reţinute, chiar aspre. Pe nesimţite după procedeul cunoscut al prozatorului, cuvintele omului se sting şi devin gând ce poate fi urmărit în continuare. De fapt, în economia generala a romanului , capitolele consacrate şcolii, au un loc foarte bine determinat . Eroul este acum confruntat cu încă un aspect al realitaţii , pe care îl ignoră , în chip involuntar sau poate cu bună ştiinţă , pentru a-şi păstra iluzoria lui linişte sufletească . Marin Preda a făcut din personajul său o mare inteligenţă pe care îi place să o confrunte, brutal şi prin surprindere , cu problemele sociale cele mai crude . Una dintre ele care – descoperă cu uimire eroul – îl privea absolut direct , lovea în el fară milă , era şi aceea a şcolii din vremea respectivă. Există , în paginile analizate mai sus , una din pledoariile cele mai pline de patos pentru drepturile la învăţătură ale ţăranilor, cu atăt mai cunvingătoare cu cât ea este înfăţişată în imagini dintre cele mai vii , aşa cum ele s-au păstrat în memoria artistului. Căci Niculaie Moromete – lucrul se poate deduce chiar dacă n-am cunoaşte nimic din biografia romancierului – este chiar Marin Preda copil, iar Ilie Moromete este tatăl său. PAGE PAGE 10 쥁