Referat Contributia Cronicarilor La Dezvoltarea Limbii Si Literaturii Romane

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Contributia Cronicarilor La Dezvoltarea Limbii Si Literaturii Romane si de asemenea puteti face Download Referat Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane

Citeste fragmente din Referat Contributia Cronicarilor La Dezvoltarea Limbii Si Literaturii Romane

CONTRIBUŢIA CRONICARILOR LA DEZVOLTAREA LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE Umanismul este o mişcare culturală, confundându-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai întâi în Italia, şi apoi în întreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului în centrul Universului în locul lui Dumnezeu, adoptând toleranţa religioasă ca reacţie împotriva Inchiziţiei catolice, care în Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat înflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă încrederea în raţiune, în valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia între om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, luptând pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit împotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o îmbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce înseamna viaţa pentru el. In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi români care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil renascentist. Totuşi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist, conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, în „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu însemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor învăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el însuşi în deşert, pentru a fi continuat, la rândul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor…Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul românesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea românilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche îl preocupă începuturile vieţii poporului român, existenţa poporului român în comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor începută în secolul al XV-lea şi neîncheiată încă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, având îndrăzneala, bazată pe ştiinţă, întâia oară în cultura noastră, să afirme originea latină a poporului român şi a limbii române, să vorbească de unitatea poporului român din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apărând într-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la Rîm ne tragem…De la râmleni, ce le zicem latini; pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am înţelege…”. Aceasta este „începătura letopiseţului”, cum îi spune el, şi ea constituie un moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al moment de marcă în cultura noastră de la începutul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să înfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o încercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea câtorva izvoare luate întâmplător. Ureche îşi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului român, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult decât un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, când Ureche afirmă că „rumânii, câţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la Rîm se trag”, când nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului românesc de unele cosmografii, când citează „letopiseţele latineşti”, înseamnă că a consultat şi confruntat între ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba românească, Ureche semnalează pentru prima oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit în contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, începând chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căutând apropieri între italieni şi români, în baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre întemeierea şi întinderea Imperiului Roman, autorul face referire între altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu întârzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca într-un altul să se ocupe pe larg de poporul român şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însemnarea graiului românesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dintre romani şi români. De asemenea, notează asemănarea în ceremonia ospăţului şi mai ales a înmormântării, însoţită de cântece din flaut şi de cântece funerare zise de bocitoare profesioniste. La Neculce, datoria de a nu-ţi uita patria, locul de baştină, e mai puternică decât toate, oricât de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn, fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa, cum era Cantemir pentru el. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp, întrecând cu mult fraza goală, „dezinteresată”, îndemnând la iubirea de ţară, prin legarea vieţii omului de pământul unde s-a născut: „Ce, fraţilor moldoveni, rogu-vă să luaţi aminte, să vă învăţaţi şi să vă păziţi. Oricât ar fi în cinste la vrun domn, bine este să-i slujeşti cu dreptate, că de la Dumnedzău ai plată. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti, măcar cum ar hi, şi nu numai în ţară streină, ce nici în Tarigrad cu dânsul să nu mergi, fiind tu moldovan”. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii, ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine, Moldovă!” Foarte populare la vremea lor, cronicile au totuşi, pe lângă o însemnătate documentară incontestabilă, şi o valoare literară demnă de atenţie, fiind primele exerciţii de compoziţie literară. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche, alcătuită din texte religioase, din legende apocrife, romane populare şi cronografe, făcând un gest capital pentru viitoarele desfăşurări, pentru starea de spirit a intelectualităţii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche, despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat în viaţa publică a Moldovei, sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene), fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă, pe care o consultă cu rigurozitate, Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră până atunci. El introduce în scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat în timpul studiilor sale în vest. Si ce era mai important, el părăseşte slavona, limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme, pentru a scrie în româneşte. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există, toate manuscrisele care au ajuns până la noi sunt înţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul, de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. Până în prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare, până la data primei imprimări a textului, datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852, în aproximativ 42 de copii, cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezentând abateri mai mult sau mai puţin importante, din punct de vedere filologic si ligvistic, de la presupusa formă iniţială. Cronica lui Grigore Ureche, scrisă se pare între 1642, data când el ajunge vornic mare, cum semnează predoslovia, şi 1647, data morţii, a intrat însă de timpuriu în mâna lui Simion Dascălul. In ce îmrejurări nu ştim. Disputa în jurul interpolărilor din cronica lui Ureche începea încă din vremea lui Miron Costin, care, în lucrarea sa „De neamul moldovenilor”, punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” în legătură cu provenienţa românilor din tâlharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe încredinţarea bunei informări a predecesorului său în ştiinţa istoriei, spre deosebire de copiştii interpolatori care erau, dupa părerea sa, oameni „de puţină minte”. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar, şi care adăugările lui Dascălul, dar totuşi au reuşit, în primul rând deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. Iar mai apoi, în cronică se observă destul de clar doua firi, doua mentalităţi, doua personalităţi cu totul diferite. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ, prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”, cu riscul de a cădea în incoerenţă, fără un simţ al măsurii şi al criticii. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche, în nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui, nici măcar atunci când poate cititorul s-ar aştepta. La polul opus, Simion Dascălul mereu îşi spune numele, spre a se şti cine a scris rândurile acelea: „Acestea cercând cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl, apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. Concepţia lui Ureche despre istorie îl determină pe acesta să îndeplinească anumite condiţii de obiectivitate în restabilirea adevărului, consultând atât izvoarele pământene, cât şi cele străine, pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru, ce şi cărţi străine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dereptate”. Dimpotrivă, Simion Dascălul este o fire imaginativă, care lungeşte poveştile, împletind, fără a discerne, istoria cu folclorul. Mai mult, el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. In plus, stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori întortocheat, plin de repetiţii, neclar, contrastând cu stilul precis, clar, „ca o pisanie de biserică”, al lui Grigore Ureche. Pe bună dreptate, acesta este socotit primul mânuitor de condei, care ne lasă o scriere în limba română, o carte originală, laică. El este întemeietorul prozei in literatura română. Miron Costin, luând cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul, se revoltă, ca om luminat ce era, şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei, în care să expună, pe larg şi pe înţelesul tuturor, „începutul ţărilor şi al poporului românesc. Plănuise probabil să scrie încă de la colonizarea Daciei, dar vremurile nu i-au oferit nici momentele, nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. De aceea, şi-a schimbat gândurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. Miron Costin, fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultură aleasă. Se născuse în 1633, însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia, unde familia sa se refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a făcut în Polonia, la Universitatea din Cracovia. Apoi, Costineştii se împacă cu Lupul, şi, din 1653, sunt iarăşi în slujba lui. Tânărul Miron, învăţat, care ştia latineşte, leşeşte, având cunoştinţe de intaliană şi putând, probabil, înţelege ruseşte, a fost pentru început numit drept sol. Mai apoi ia parte la diferite bătălii, devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş, rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. Datorită înţelepciunii lui, el este trimis să discute cu vizirul, când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa, Costin dă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult, iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir, care „mânca bine şi bea bine”, şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”, cu care era chiar cuscru. Acesta, în urma unui complot, porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar după moartea soţiei sale, capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului, care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595), despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche, şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan, din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. Aşadar, autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice până la sfârşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece între 1395, de la al doilea descălecat, până la domnia a doua a lui Aron vodă, în 1594), încât, pentru vremurile contemporane, Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română patosul cărturarului umanist, încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent în viaţa socială. O altă minte luminată a Umanismului românesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin, Ion Neculce, care ocupă, prin resursele nesecate ale darului său de povestitor, locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. S-a născut la Iaşi, în 1672. Tatăl său, vistiernicul Enache, murise de timpuriu, omorât de poloni în Târgul-Ocnei. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor, veche şi vestită familie de boieri. La cinci ani a rămas orfan de tată, crescut apoi, mai ales de bătrâna Cantacuzino, bunica sa. După moartea tatălui său, forţată de împrejurări, întreaga sa familie se va retrage în Tara Românească, sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino, unde Ion Neculce a stat patru ani. Intors în Moldova prin 1700, Ion Neculce l-a însoţit pe Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, în Polonia, la Cameniţa, într-o expediţie militară. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino, simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. Ocupă funcţii mărunte la domnie; abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman, conducând oştile moldovene în bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711). După înfrângerea suferită în aceasta bătălie, îl urmează pe domn în pribegia din Rusia, timp de doi ani. După şapte ani petrecuţi în Polonia, se întoarce în Moldova. Grigorie Ghica al II-lea îl numeşte vornic al Ţării de Sus, la vârsta de aproape şaizeci de ani. Constantin Mavrocordat, în a doua domnie, îi dă slujba de judecător de divan. Nu a fost un om prea învăţat, spre deosebire de Miron Costin, de exemplu, dar a beneficiat de medii prielnice culturii, formându-se şi trăind în preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. A murit în 1745 şi a fost îngropat la Prigorenii Mici. Deşi a avut o viaţă cu drumuri întortocheate, cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate, cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe îndelungate, toate aceste greutăţi i-au întărit şi lărgit personalitatea; cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733, când Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batrâneţe, scriere a unui om înţelept, care a trăit şi a văzut multe, cu harul povestirii. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661), de unde o părăsise Miron Costin, până la 1743, deci un răstimp de 82 de ani; el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni, şi tradiţiile populare. Din anii cuprinşi în cronică, peste 50 constituie tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea lui Neculce, aşa cum el însuşi mărturiseşte în Predoslovie. Cronica înfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi începuturile domniei fanariote. Sunt pagini înţesate de intrigi, de decădere naţională, de umilinţă, subliniate în tablourile sumbre pe care ni le înfăţişează cronicarul. Cronica lui Neculce se întemeiază pe fapte trăite, şi astfel are un caracter memorialistic, el fiind cel dintâi memorialist al literaturii române. Toţi aceşti cronicari au adus în literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită, punând în calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul românesc. Grigore Ureche, ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat, ţineau mult la precizia în timp şi spaţiu a comunicării. Verbele de acţiune sunt întotdeauna însoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului în ceea ce priveşte exactitatea: „au purces în anii 6975 şi au tras spre Moldova”; „au trecut la Trotuş, noiemvrie 19”; au sosit „la Roman, noiemvrie 29”; „a opta zi, dichemvrie 7, au ars târgul Romanului”, etc. În prima jumătate a relatării, domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ), iar în a doua parte domină naraţiunea la plural, ca şi cum craiul ar fi dispărut în mulţimea intrată în panică: „când ei era ( =erau, formă de imperfect persoana a III-a plural, frecventă şi astăzi în limba vorbită ); „carii scăpa ( =scăpau ), că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). În paginile lui Grigore Ureche se vede în primul rând concizia şi dinamismul naraţiunii, odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă în sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului neîncălcând cuvântul din Predoslovie, în care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să înveţe din experienţa istorică. Scriitorii clasici ai literaturii române au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie în creaţiile lor. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi, a apărut în „Dacia literară” în 1840, cu 12 ani mai înainte de publicarea cronicii. Desigur, Negruzzi a consultat-o într-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. Nucleul nuvelei se afla chiar în cronică, în scena în care Lăpuşneanu, întâmpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn, a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei, şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”. La Miron Costin, este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele, mai ales în descrierea acţiunilor militare, aceasta fiind explicată atât prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment, cât şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „în clipala ochiului”. Amănuntul este făcut semnificativ, ca în compunerile literare, sau ca în romanul cu tentă memorialistică, unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. Pe alocuri, „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie, prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să înfăţişeze lucrurile, de nuvelă şi roman”. Nici o mişcare a personajelor, nici una din acele expresii semnificative ale lor, care pot să arate ceva, nu scapă din vedere cronicarului, dramatizând naraţiunea, dând viaţă caracterelor şi făcându-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit gânduri de purcesul logofătului, aşa fără nădejde”, viclenia marelui logofăt care spune că jupâneasa îi este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). Presărată cu amănunte pitoreşti, cu portrete bine zugrăvite, cu descrieri plastice, povestirea lui Miron Costin e limpede, vioaie, captivantă. Comparaţii sugestive ( domnii care înfruntă urile ca şi „copacii cei mai înalţi”), proverbe plastice („Banii răscolesc în lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă”), expresiile („au luat câmpii”, „umbla cu capul a mână”), toate acestea împreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. Dar stilul său divulgă reala dificultate. Acest stil, stânjenitor în naraţiune şi portret, adică în proza istorică, este din fericire mult mai potrivit în proza de idei, pe care Costin o scrie primul în literatura noastră. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa în „De neamul moldovenilor”, unde caracterul savant este la el acasă. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic, bineînţeles, fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. Cu spiritul său acut de observaţie, şi cu filozofia vârstei la care scria, Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret, cu reacţia sa sufletească vie, cu ironie sau duioşie, cel mai adesea într-un comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. Chiar când întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite, Neculce le povesteşte în aşa fel încât, ca autor dramatic, dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească, Neculce ştie s-o învioreze la tot pasul cu incidente captivante. El este neîntrecut în descrierea bătăliilor, lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre, căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. Cronicarul are un mare talent de povestitor, ştiind să găsească totdeauna cuvântul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii în jurul unui eveniment. Observaţiile psihologice sunt făcute în treacăt şi în modul cel mai natural, nesistematic, ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie, arătând un stil indirect liber, familiar, lipsit de orice solemnitate, pe care îl introduce în proza naţională; el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie, el are un talent de prozator înnăscut, ca nimeni altcineva în întreaga noastră literatură medievală, fapt care se relevă cel mai bine în legendele sale, unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. Două trăsături sunt izbitoare în „O samă de cuvinte”, şi anume, faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele, culegând întâmplări dintre cele mai obişnuite şi numai împrejurarea că sunt puse de obicei în sarcina unor personaje cu statut istoric le învăluie într-un „abur eroic”, iar mai apoi, istoriile în cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere, nici portet, nici comentarii, ci numai narativul pur. În „O samă de cuvinte”, aşezate în fruntea letopiseţului, în ordine strict cronologică, ceea ce înseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei, Neculce excelează prin concizia epică, prin simplitate şi naturaleţe, prin planul general al relatării. Mai ales în fragmentele narative, atât în cronică, cât şi în legende, Neculce îşi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, înviorând relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. George Călinescu spune chiar, „Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă. În Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură de tâgoveţ, şi de înţelepciune ţărăneasca.[…] Cu Creangă, el are împreună ingenuitatea şireată, acel tic de a se socoti neghiob, crezându-se totuşi deştept ( „Aşè socotescu eu cu firea mè această proastă” ), proverbialitatea, filozofia bătrânească, minunarea, văietătura şi în fine acel lucru învederat, dar inanalizabil, ce se cheamă darul de a povesti”. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic, cu un epic cuminte, bătrânesc, cu sevă populară. Ele au devenit sursă de inspiraţie, dar şi model scriitorilor ( D. Bolintineanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Sadoveanu ). Impresia e de rafinament extrem în compoziţie, când de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate, definitive, fixate de multă supunere, înaintea coborârii lor pe hârtie. Detaşarea artistului, obiectivismul, e dat de acele propoziţii inefabile, devenite aproape un tic: „dzic”, „precum dzic unii”, „aşe vorbăscu oamenii”, „iară, oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”, etc. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor. Unele dintre ele – în primul rând cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate în poeme romantice, de către un Negruzzi, un Bolintineanu sau Alecsandri, la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. Însă abia la Sadoveanu, odată cu maturizarea prozei româneşti, arta lui Neculce a fost într-adevăr înţeleasă, de povestire impersonală, folclorică, sobră prin excelenţă. Şi totuşi, chiar la Sadoveanu, se poate remarca pierderea realismului istoric, arta relatării secu, scurte, lipsită de comentarii marginale. Sadoveanu extrage din rândurile neculciene povestea romantică de dragoste, în „Istorisirea lui Zaharia Fântânarul” din volumul „Hanu Ancuţei”, cronicarul concentrând ideile în câteva şiruri, seci la urma urmei, dar sugerând imagini cu un contur nemaipomenit, tocmai din cauza lipsei comentariilor: · „Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce să cheamă Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la călugărie, de au călugărit-o”.( Legenda a XX-a) Unele legende, cum ar fi a XIX-a, sunt de „neînţeles”, tocmai prin faptul că Neculce se zgârceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: ·„Când au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora, întorcându-să leşii înapoi, tăiat-au pre Jolcovschii, hatmanul leşescu, lângă Movilău, precum scrie letopiseţul. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii, hatmanul leşilor. Ce după ce l-au omorât, au găsti ceasornicul în sân, de aur cu diiamanturi. Şi aflând tătarul că au fost hatmanul leşăscu, să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul în lume, dacă nu va avè năroc, şi să să fie giunghiat sîngur”. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat, cu atât mai mult cu cât analiza situaţiei lipseşte cu desăvârşire la cel care infomează. Sinuciderea lângă omul pe care îl omori impresionează, oricum, puternic. Dar oare de ce s-a înjunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care îl ucisese? În general, pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică, tendinţa de a instrui şi de a educa, în acelaşi timp, fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră, iubiţi cetitori tineri, să luaţi seama aceştii scrisori, de s-ar tîmpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră, să vă ştiţi chivernisi, să nu păţiţi şi voi ca noi”. Toate aceste povestiri circulau din gură în gură, fiind o adevărată literatură orală, cumva folclorică. Întotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răspândire), ceva în genul bârfei, un fel de proză realistă, deosebită de ceea ce numim în mod obişnuit folclor, nefantastică. Astăzi, ea este contopită în literatura propriu-zisă, mai ales în proza de tip memorialistic, gen Negruzzi, Ghica, Creangă, şi chiar Caragiale. Fără să vrea şi fără să ştie, din instinct artistic, Neculce este un precursor al tuturor acestora, „întâiul mare povestitor român” (G. Călinescu) Cronicarii au adus în literatură şi tehnicile portretismului. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate în linii sobre. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare, cel mai clasic portret din literatura noastră veche. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul, mai ales sufletesc, al marelui voievod. Totuşi, nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche îi înfăţişează şi defectele lui Ştefan, având un spirit obiectiv, şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului în văzul cititorilor. Dar defectele şi calităţile sunt gradate în aşa fel încât Sfântul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat, de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la hire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrîea, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor…”. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice, lui Bogdan „cel Grozav” („nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un stejar în toate părţile pricvghiia”), lui Petru Şchiopul („domn vrednic, cum să cade, cu di toate podoabile câte tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin, cronica nu este numai o înşiruire de evenimente istorice, ci şi o galerie de portrete. Tablourile lui sunt pline de emoţie. Portretele lui Miron Costin sunt simple, dar lucrate cu multă măiestrie. Între trăsăturile care individualizează figurile, una, două, scoase mai bine în relief, sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui Vasile Lupu, Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului, care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz, cu faţa „ca pământul scornită de mare măhniciune”, „că-i este giupâneasa pe moarte”, de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul, dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat, în timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor, dar nimeni nu-i ia în seamă. Uneori, nu este nevoie decât de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate, cum ar fi Ştefan, pârcălabul de Soroca, pe care îl vedem viu, trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de întregimea lui de sfaturi şi de înţelepciune, cât pre acele vremi abie de era pământean de potriva lui, cu carele şi Vasilie Vodă singur, osebi de boieri, făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă; aşa era de întreg la fire. Iară la statul trupului său era gârbov, ghebos, şi la cap cucuiat, cât puteai să zici că este adevărat Isop, la cap”. Alături de darul povestirii, Neculce are ca nimeni altul până la el, darul portretizării figurilor evocate, însuşire de romancier. Personajele sale sunt, în marea majoritate, eroi de roman. Cronicarul ştie, chiar şi atunci când personajele nu sunt personalităţi, să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest, un obicei sau un tic. Însă, atunci când eroul este complex, autorul îl arată sub toate laturile, şi fizic şi moral, comentând fiecare trăsătură, ca într-o fişă. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă, făcând loc încă şi altor feţe. Portretul lui Dimitrie Cantemir, domnitorul cel mai apropiat de cronicar, nu conţine laude neîntemeiate, fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir, care în tinereţe se arătase „nerăbdător, mânios, zlobiv la beţie”, încât îi ieşise „numele de om rău”, dar care, căpătând domnia, „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la vârstă venise, au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace, că aşa se arăta de bun şi de blând, că tuturora le era uşile deschise, şi nemăreţ, de vorovèa cu toţi copiii, încât începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda.[…] Era om învăţat. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine, poate fi trăind mult la Ţarigrad în străinătate. Lăcomie nu avè mare, lucrurile lui poftiè să fie lăudate”. Portretul neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou. Caracterul orgolios al domniţei Maria, fiica lui Brâncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă, un adolescent de abia 20 de ani, este fixat bine cu un surâs de ironie într-o atitudine din timpul mazilirii. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat într-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar.[…] Căutaţi, fraţi iubiţi cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el, de bătrân, dinţi în gură n-avè. Dimineaţa îi încliè, de-i punè în gură, iar sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă”. Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu ştiè, ce numai iscălitura învăţase de o făcè. Practică buna avè la voroavă, era sănătos, mânca bine şi bè bine”. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca câteodată din cap fluturând”, şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de rând, pe jos, fără alai, numai cu două-trei slugi”. Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere, aşadar, pe lângă naraţiune şi descriere, dialogul şi monologul. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară, totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului, păstrând imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului, iar Ureche nu se dă îl laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile româneşti, conexiunea omului cu natura, majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. Astfel de imagini, ce surprind viaţa plugarului, a păstorului, a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului, îl fac să trăiască. Povestirea lui Miron Costin, plină de detalii de senzaţie, este înviorată prin numeroasele descrieri, în care autorul se arată a fi un artist neîntrecut între contemporanii săi. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept în Polonia, despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română, un măreţ episod dantesc”. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală în Bar, în Podolia; pre cale fiind, de la sat spre oraş”, „numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură; ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată, până ne-am tîmpinat cu un nor de lăcuste”. Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas, ca albinele zăceau…şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine…însă unde mâncau rămânea numai pământul negru împuţit; nice frunze, nice pae, ori iarbă, ori semănătură nu rămâneau…”); fraza şi întorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. La realizarea impresiei de artă în cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă, detaliile de decor, indicaţiile ceremoniale pitoreşti, fastuoase chiar. De exemplu, nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan, feciorul cel „grozav la faţă”, al lui Radu vodă, la Iaşi, oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptămâni cu feluri de feluri de muzici, şi de giocuri, şi pelivani şi de puşci. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe, cu toţi boierii şi giupânesele, împodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot târgul. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ, îmbrăcaţi cu şarvanele domneşti. Numai mirii şi mireasa, fiind feciori de domn, nu giuca în danţ pe afară, numai ce giuca cu boierii”. Odată cu descrierea, în literatură au pătruns şi figurile de stil, utilizate în mod frecvent de Neculce, luând din vorbirea populară comparaţia, cea mai simplă figură de stil. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit, dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi”; „sta asupra lui ca nişte lupi”; „ca cum ar merge fulgerul, aşè mergè focul împrejur”, etc. Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu întâlnim la Neculce, dar găsim la el câteva epitete populare, majoritatea conţinând adjectivul „bogat”: „făcè bogată stricăciune”, „bogată ruşini”; „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”,etc. Metaforele sunt rare la Neculce, pentru că sunt rare şi în vorbirea populară: „făcură paci cu taină”, „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”, etc. Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră până atunci, reuşind să îmbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul român. O altă schimbare a fost facută în cadrul limbii. Ureche, prin factura stilistică a stilului sau, a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. George Călinescu spunea, „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau în felii ca mierea. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla, ca la Ureche. Se observă imediat că fraza lui este grea, fastuoasă, inspirată de topica latină. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa. „Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată, în stare de a exprima orice gând. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea, în acord cu stilistica graiului vorbit, care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi, deci)”. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze, ce devin un corp sintactic deosebit, reprezentând planul contemplativ al gândirii. De cele mai multe ori, textul costinian se poate traduce pe loc în limba latină. Cronica lui Neculce înfăţişează un interes deosebit şi din punctul de ve