Referat Ion Luca Caragiale - O Scrisoare Pierduta -comentariu8

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion Luca Caragiale - O Scrisoare Pierduta -comentariu8 si de asemenea puteti face Download Referat Ion Luca Caragiale - O scrisoare pierduta -comentariu8

Citeste fragmente din Referat Ion Luca Caragiale - O Scrisoare Pierduta -comentariu8

OPERA DRAMATICĂ O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale Unul dintre cei mai de seamă dramaturgi ai literaturii noastre este I. L. Caragiale. El a avut o bogată activitate literară. A scris versuri, articole, cronici dramatice, povestiri şi piese de teatru, care cuprind o analiză critică ascuţită a societăţii contemporane. În “Momente şi schiţe” a lui I. L. Caragiale satirizează cele mai variate aspecte din viaţa societăţii. Cea mai de seamă dintre operele lui este “O scrisoare pierdută”, icoană expresivă a stării politice de la noi, în preajma revizuirii Constituţiei din 1883-1884. În 1884 comedia a fost jucată la Teatru Naţional, obţinând unul dintre cele mai mari succese pe care le-a înregistrat vreodată scena românească. “O scrisoare pierdută” este o comedie care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni, care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, se caracterizează printr-o creştere bruscă a instinctelor de parvenire. Opera dramatică este creaţia literară destinată a fi prezentată pe scenă. Comedia este o operă dramatică ce provoacă râsul prin surprinderea moravurilor, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate. Ca orice creaţie dramatică în această piesă obiecticarea eului creator se realizează prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Conflictul dramatic se desfăşoară atât în exterior cât şi în interior, dezvoltându-se într-o serie de conflicte secundare. Modul de expunere predominant este dialogul, căruia i se adaugă monologul dramatic. Celelalte moduri de expunere, naraţiunea şi descrierea se pot găsi în indicaţiile scenice sau în replicile personajelor. Esenţial în acţiunea piesei de teatru şi în general este conflictul dramatic, care constă în confruntarea dintre personaje, între ideile acestora sau situaţiile în care apar. Conflictul interior se manifestă cu precădere în conştiinţa personajelor sub forma unor adevărate drame psihologice. Finalitatea operei dramatice este aceea de a fi reprezentată pe scenă, în acest scop piesa fiind împărţită în acte şi scene: 4 acte a câte 9, 14, 7, 14 scene. Timpul şi spaţiul acţiunii este limitat, iar evenimentele au o curgere tulburătoare într-o încrengătură de situaţii neaşteptate. Acţiunea comediei se petrece într-un orăşel de provincie în preajma alegerilor. Locuitorii lui, partizani ai guvernului şi ai opoziţiei, se agită în jurul candidaturii pentru mandatul de deputat la colegiul al doilea. Prilejul este ales în chip fericit, pentru a face cunoştinţă cu personajele care direct sau indirect erau chemate să susţină viaţa politică a oraşului. Defilarea lor se desfăşoară convingător pe caravana unei intrigi ţesute cu meşteşug, în mare parte autentică, în oarecare măsură dirijate voit, însă în orice caz cât se poate de propice, pentru a contura poziţia sufletească a contemporanilor faţă de ele. Zoe Trahanache, este o femeie voluntară, energică, chibzuită, vicioasă singurul personaj feminin din operă, care apelează la “armele feminităţii”. Jucând comedia slăbiciunii feminine, ea reprezentă tipul adulterinei. A pierdut din neatenţie o scrisoare de amor adresată ei de Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, reprezentant al puteri actuale. El conduce judeţul într-un mod tiranic, despotic, dar în realitate este un bărbat ţinut în mână de o femeie voluntară. Este tipul aventurierului, orgolios, abuziv şi încalcă legea, înşală încrederea lui Zaharia Trahanache, soţul Zoei, “stâlpul” local al partidului de guvernământ, preşedintele a numeroase “comitete şi comiţii”. Prenumele său sugerează “zahariseala”, îmbătrânirea, iar “Trahanache” provine de la cuvântul “trahana” (cocă moale), ce arată că era lipsit de personalitate, uşor de modelat. Manifestă ticuri verbale, care denotă ramolirea. Încrederea în soţia sa rămâne neclintită, ca şi cea pe care o are faţă de Ştefan Tipătescu, aliatul său politic. Ca tipologie, reprezintă tipul “încornoratului”. Un cetăţean turmentat a găsit scrisoarea şi a vrut s-o predea “adresantului” însă pe drum s-a întâlnit cu Nae Caţavencu, avocat, director, şeful opoziţiei, care se ghidează în viaţă după principiul machiavelic, “scopul scuză mijloacele”. Numele său, derivat al cuvântului “caţaveică” (haină cu două feţe), sugerează făţărnicia sau de la pasărea numită “caţă”, care este deosebit de gălăgioasă. Este tipul impostorului, al şantajistului. Acesta i-a luat uşor scrisoarea cetăţeanului turmentat, om lipsit de principii şi optimist. Având în mână acest document, Caţavencu caută să-i convingă pe duşmanii săi să-l propună candidat în alegerile electrorale, că de nu, va publica scrisoarea la ziarul “Răcnetul Carpaţilor” al cărui director era. Ghiţă Pristanda este tipul omului practic, care se mişcă în viaţă după principiile nevestii: “Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi papă tot căci sătulul nu crede la ăl flămând!” Poliţistul este făţarnic şi se comportă ca atare în orice împrejurare, având un deosebit simţ al anticipaţiei. Deşi este omul lui Tipătescu, îl tratează cu umilinţă şi pe Nae Caţavencu. El simte că adversarul de azi poate fi prefectul de mâine şi devine foarte mieros. (“Poftiţi, coane Nicule, poftiţi şi zău, să pardonaţi în consideraţia misiei mele, care ordonă să fim scrofuloşi la datorie.”) Fiind tipul slujbaşului umil, poliţistul oraşului comunică prefectului Ştefan Tipătescu că noaptea trecută, văzând lumină la geamurile lui Caţavencu, care erau deschise, s-a urcat pe gard şi l-a auzit pe Caţavencu asigurându-şi partizanii că are o scrisoare prin care va obliga pe duşmanii săi să-l voteze. Deşi este dimineaţă, ora la care e de obicei acasă, Trahanache soseşte revoltat la Tipătescu şi-i spune că a fost chemat la Caţavencu, care i-a arătat scrisoarea de dragoste scrisă de el, Tipătescu, către soţia sa Zoe. Bătrânul naiv sau prefăcut socoşete că e o plastografie. Apoi este chemată şi Zoe la Caţavencu, care o ameninţă că dacă nu-i va susţine candidatura, va publica scrisoarea la ziar. Văzând acestea, Zoe se hotărăşte să-l ajute pe Caţavencu pentru obţinerea mandatului ca să evite publicarea scrisorii, şi-l convinge la această şi pe Tipătescu. Z À lui Brânzovenesc i se opune firea domoală a lui Farfuridi, care funcţionează ca un ecou al primului. Numele acestora “cu rezonanţe culinare” sunt derivate subtil cu sufixe onomastice greceşti şi româneşti, care se bucură de avantaje deosebite. Ca tipologie, ei reprezintă cuplul imbecililor. Ambii trăiesc cu spaima că s-ar putea să fie trădaţi sau că nu sunt consideraţi membrii marcanţi ai partidului lor. Astfel îl informează pe Tipătrecu că prin târg aude că “partidul , adică madam Trahanache, dumneata nenea Zaharia, noi şi ai noştri” i-ar da ajutor lui Caţavencu în alegeri. În această perioadă de agitaţie, Trahanache, care considera scrisoarea drept o plastografie îşi întăreşte convingerea, care găsi o poliţă falsă semnată de Caţavancu. Bănuindu-l pe Tipătescu de trădare, Farfuridi şi Brânzovenescu doresc să bată o plastofrafie la Bucureşti, pentru a anunţa trădarea. Temător Brânzovenescu refuză s-o iscălească. Farfuridi afirmă cu curaj: “Trebuie s-o iscăleşti, o dăm anonimă!” Atunci Brânzovenescu se hotărăşte s-o iscălească: “Aşa da, o iscălesc”. Atât Farfuridi cât şi Brânzovenescu sunt inculţi, proşti ceea ce se vede din felul cum vorbesc şi gândesc. Brânzovenescu este stupid şi lipsit de personalitate. În această vreme, Caţavencu a fost arestat în mod abuziv din ordinul lui Tipătescu şi închis. De aici se vede că Tipătescu, ca om al legii, care trebuie să asigure respectarea ei, e primul care o încalcă. Este abuziv, dispreţuitor şi imoral. Fiindcă seara avea loc şedinţa electorală pentru anunţarea candidaturii, a doua zi fiind alegerile, Zoe este îngrijorată din cauza scrisorii şi pentu a-şi “salva onoarea” hotărăşte să fie scos din închisoare Caţavencu şi să-i promită alegerea în schimbul scrisorii. Tipătescu, pentru a nu sprijni candidatura lui Caţavencu, caută să-l mulţumească cu diferite posturi însă până la urmă trebuie să capituleze. În aceasă situaţie de agitaţie, Pristanda soseşte cu o depeşă prin care se comunică numele candidatului propus de la centru, în persoana lui Agamiţă Dandanache, cerându-se cu insistenţă asigurarea alegerii acestuia. Alegerea pe care a făcut-o I. L. Caragiale în această comedie nu a fost întâmplătoare. Agamemnon Dandanache este urmaşul prin nume al straşnicului războinic grec Agamemnon, cuceritorul Troiei, în contrast cu realitetea ce arată că este un prost în toată puterea cuvântului, reuşind sistematic, în marea şi singura lui preocupare: să fie ales deputat “el este mai prost ca Farfuridi şi mai canarie decât Caţavencu”. Trimiterea lui în parlament, a celui mai tâmpit şi mai dezgustător dintre politicieni, demască sistemul politic şi orânduirea socială a timpului. Zoe când aude de scrisoarea sosită de la Bucureşti, este energică şi hotărăşte să lupte chiar şi împotriva guvernului numai pentru a-şi salva onoarea, pe care de fapt, de mult şi-a pierdut-o. Numai Trahanache cere “puţintică răbdare”. Sub masca unui om greoi şi naiv se ascunde un om cu experienţă care dând altora impresia să sunt liberi “cu puţintică răbdare şi diplomaţie” rezolvă lucrurile aşa cum vrea el. În final, toată lumea se împacă, iar “micile pasiuni” dispar ca prin farmec. Dandanache este ales în unanimitate, Caţavencu ţine un discurs sforăitor, iar atmosfera generală este una de carnaval, de mascaradă, accentuată se muzica săltăreaţă condusă de Pristanda. Piesa “O scrisoare pierdută” întruneşte atât caracteristicile generale ale unei opere dramatice, cât şi pe cele ale comediei în special. În acest sens se observă cu uşurinţă că opera provoacă râsul prin surprinderea moravurilor, a unor tipuri umane sau situaţii neaşteptate. Comicul de moravuri, adică conflictul dintre apartenenţă şi esenţă, este realizat prin înţăţişarea relaţiei amoroase dinret Tipătescu şi Zoe, dar şi prin modul în care sunt organizate şi se desfăşoară alegerile sau se obţine victoria. Este vorba aşadar de moralitatea vieţii de familie şi de corupţia la nivel poltic. Comicul de situaţie constă în situaţii neaşteptate, întâmplări care adaugă noi conflicte. De exemplu numărarea steagurilor, care, la un moment dat, se repetă. Comicul de limbaj se realizează prin tipurile verbale ale personajelor (“ai puţintică răbdare” - Trahanache sau “curat murdar” – Pristanda). O altă sursă este pronunţarea greşită (“famelie”, “renumeraţie”, “scrofulos”, “bampir”). Alteori cuvintele sunt înţelese greşit, gânduli-se alt sens (“capitalist”-folosit ca locuitor al capitalei, scrisoare “anonimă”-semnată). Apar numeroase structuri care conţin non-sensuri: “Industria română e admirabilă (…), dar lipseşte cu desăvârşire” sau “După lupte seculare care au durat 30 de ani” sau “Eu am n-am să întâlnesc pe cineva, la 10 fix mă duc în târg.” Comicul de nume se realizează prin numele cu anumită rezonanţă a personajelor. Criticul literar Gabaret Ibrăileanu a evidenţiat talentul neobişnuit a lui Caragiale de a sugera tipologia personajelor prin numele pe care îl poartă acesta. De exemplu Tipătescu reprezintă tipul amorezului sau Trahanache, de la cuvântul “trahana” (cocă moale) sugerează faptul că era uşor de modelat. Modul de expunere predominant al acestei opere dramatice este dialogul (“– Ruşine pentru oraţul nostru să tremure în faţa unui om…”), dar este întâlnită şi naraţiunea şi descrierea în indicaţiile scenice (“O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga alt uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi fotoliu.”) Pe lângă aceste trei moduri de expunere amintite mai sus se adaugă şi monologul dramatic, de exemplu cel din Actul I, Scena II, când Pristanda rămâne singur şi regretă că s-a dat de gol în faţa şefului său, pe care îl invidiază pentru traiul mai bun. Lumea piesei “O scrisoare pierdută” oferă imaginea unui univers în care înfruntările zgomotoase şi falsele acorduri pun în evidenţă elementele-simbol ale realităţii din perioada evocată de autor. Valoarea operelor lui Caragiale în universalitatea realităţilor prezentate şi în calitatea comicului: “(…)Comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi (…) cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor.”(Titu Maiorescu) Prin toate aceste argumente am demonstrat că “O scrisoare pierdută” ilustrează cu succes o operă dramatică şi anume comedia. 쥁@