Referat Crticilor Mei.DOC

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Crticilor Mei.DOC si de asemenea puteti face Download Referat crticilor mei.DOC

Citeste fragmente din Referat Crticilor Mei.DOC

Mihai Eminescu Criticilor mei -comentariu literar- Mihai Eminescu este în literatura românã creator al unei opere ce strãbate timpul, trãind într-o perpetuã actualitate. Semnificaþia lui a dobândit în conºtiinþa poporului nostru caracterul unui mit.Poetul “nepereche”, cum avea sã-l numeascã G.Cãlinescu, reprezintã în literatura noastrã un dublu reper de valoare luatã în absolut, înscriindu-se în contextul literaturii unversale, alãturi de Dante, Hugo, Goethe, cum aprecia T.Vianu ºi de specific naþional, drept ipostazã unicã a sufletului românesc în concertul poetic al lumii. Opera lui Eminescu este variatã, complexã, printre speciile lirice cultivate de poet situându-se : idila(Dorinþa, Lacul, Sara pe deal), egloga(Floare albastrã), satira(Junii corupþi, Scrisorile, Criticilor mei), epistola(Scrisorile), elegia(Revedere, Mai am un singur dor), glosa(Glossã), poemul(Cãlin(file din poveste), Luceafãrul, Memento mori), doina(Ce te legeni..., Doina). Ca poet, Eminescu s-a situat singur în categoria romanticilor: Nu mã-ncântaþi nici cu clasici Nici cu stil curat ºi antic- Toate-mi sunt deopotrivã Eu rãmân ce-am fost:romantic. (Eu nu cred nici în Iehova) Viziunea satiricã este prezentatã în acele poezii în care romantismul lui Eminescu s-a manifestat în latura lui activã, protestatarã, titanianã. Satira eminescianã atinge toate laturile existenþei sociale:devitalizarea tineretuli prin desfrâu ºi lipsã de idealuri(Junii corupþi);scepticismul, superficialitatea ºi impostura(Epigonii);imitaþia snoabã(Ai noºtri tineri);condiþia savantului ºi a artistului într-o societate în care valorile s-au degradat(Scrisoarea I ºi Scrisoarea III);formalismul ºi absenþa unei concepþii înalte despre artã(Criticilor mei). Eminescu râde de “comedia cea de obºte”, de comedia socialã, de pe poziþia romanticului sarcastic, pamfletar. În poezia Criticilor mei poetul se adreseazã acelor critici literari care, preocupaþi prea mult de formalitãþi, uitã cã principala menire a poeziei este de a concentra gânduri, sentimente, trãiri. Prima strofã exprimã concepþia lui Eminescu despre poet ºi raritatea adevãratele valori, însã metafora florilor poate fi generalizatã asupra tuturor oamenilor. Aceastã concepþie are corespondenþe în filozofia budistã, unde se considerã cã fiecare om este o matrice, un posibil viitor Buddha. Însã transformarea este foarte dificilã ºi extrem de rarã. Toþi oamenii sunt “frumoºi” prin natura lor, însã puþini sunt cei capabili sã se ridice, sã se remarce prin valoare, sã “rodeascã”. Multe flori sunt, dar puþine Rod în lume vor sã poarte, Diferenþierea se face strict, la poarta dintre viaþã ºi moarte, cuvinte antonimice aºezate în finalul ultimelor douã versuri, folosite pentru a rezuma problema existenþialitãþii poetului, asemeni ideologiei creºtine, conform cãreia sufletul, dupã moarte, poate ajunge în Rai Sau în Iad. Toate bat la poarta vieþii, Dar se scutur multe moarte. Poetul poate trece de poarta vieþii, pentru a trãi veºnic prin opera sa, sau poate sã moarã în anonimat. Observãm cã, aici, viaþa ºi moartea nu se referã la existenþa materialã, comunã, ci la cea spiritualã, superioarã. Moartea este pierderea în banalitate, trecerea prin viaþã fãrã o realizare cu adevãrat importantã. Observãm îmbinarea imaginii auditive : “toate bat”, cu cea vizualã, de miºcare descensivã: ”se scutur”. Se creeazã un tablou ce aduce aminte de picturile de pe mãnãstirile creºtine, care surprind sufletele aspirând spre Împãrãþia Cerurilor, multe cãzând în abisul Iadului. Toate operele pot fi frumoase, ca niºte flori, dar ele vor muri fãrã sã rodeascã, dacã nu au un conþinut real, dacã nu au esenþã. Aceastã idee este mai conturatã în cea de-a doua strofã : E uºor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune, Înºirând cuvinte goale Ce din coadã au sã sune. Poezia nu trebuie sã fie o înºiruire de “cuvinte goale” ce “din coadã au sã sune”, capcanã în care cad mulþi poeþi. Verbul “înºirând” evocã monotonia unor astfel de poezii, iar epitetul “goale” susþine lipsa lor de semnificaþie. Astfel de poezii, “când nimic nu ai a spune”, sunt uºor de realizat, pentru cã autorul trebuie sã aibã grijã doar ca ele sã “sune din coadã”, nu este preocupat de a-ºi exprima gândurile în cel mai bun mod cu putinþã. Pentru aceºti poeþi, cuvintele fac poezia, concepþie greºitã, întrucât cuvintele sunt doar unelte, simboluri, care, folosite cât mai bine, pot exprima poezia, poezie venitã din sufletul poetului, ºi care, asftel, poate gãsi ecou ºi în sufletul cititorului. Disjuncþia “dar” din începutul celei de-a treia strofe anunþã trecerea de cealaltã parte, la poeþii care au ceva de spus, practic marcheazã antiteza desfãºuratã aproape pe toatã poezia, între cele douã categorii de creatori. Dar când inima-þi frãmântã Doruri vii ºi patimi multe ª-alor glasuri a ta minte Stã pe toate sã le-asculte, Aceastã strofã este expresia intesitãþii pasiunii poetului, a romantismului acestuia. El este copleºit de doruri ºi patimi . Verbul “frãmântã” sugereazã o miºcare continuã, asemãnãtoare miºcãrii materiei, a dorurilor ºi a patimilor atât de intense. Epitetele “vii” ºi “multe” exprimã încãrcãtura emoþionalã deosebitã, aproape apãsãtoare pentru inma poetului. Se observã separarea celor douã elemente ale umanitãþii, inima ºi mintea(afectivitatea ºi raþiunea) : inima este originea dorurilor ºi patimilor, esenþa poeziei, iar mintea trebuie sã stea “sã le-asculte”, sã le analizeze. Simþirile sunt la fel ca poeþii : ele “bat la porþile gândirii”, pentru a fi exteriorizate, exprimate în cuvinte. Ele sunt toate poezie latentã, iar gândirea le alege pe cele mai intense, mai expresive, pentru a le da “intrare-n lume”. Ca ºi flori în poarta vieþii Bat la porþile gândirii, Toate cer intrare-n lume, Cer veºmintele vorbirii. Vorbirea este o legãturã între sine ºi lume, expresia sentimentelor trecute de poarta gândirii, un “veºmânt” fãrã de care simþirile proprii nu ar putea fi vizibile, inteligibile pentru ceilalþi. Pronumele nehotãrât “toate” ºi verbele “bat” ºi “cer”(repetat) aratã presiunea la care este supusã gândirea poetului, solicitatã continuu. În strofa a 5-a poetul face prima referire la critici, în cadrul interogaþiei retorice : Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-þi viaþã, Unde ai judecãtorii, Nenduraþii ochi de gheaþã? “Judecãtorii”, preocupaþi de analiza cuvintelor, nu dau atenþie conþinutului, încãrcãturii emoþionale a operei. Metafora “ochi de gheaþã”, foarte sugestivã, ilustreazã perfect pãrerea poetului despre critici : ochiul ºi gheaþa sunt simbole ale raþiunii pure; ele, alãturate, nu lasã loc afectivitãþii, înþelegerii, lucru amlificat de epitetul”nenduraþi”. Criticii sunt doar niºte ochi, astfel ei nu pot decât sã vadã, nu pot simþi, nu pot înþelege adevãrata poezie. Tonul poetului este atât de revoltã, cât ºi de neputinþã, fapt indicat de repetarea prepoziþiei “pentru” ºi de relizarea interogaþiei retorice prin intermediul adverbului “unde”. Toatã frãmântarea poetului este concentratã în interjecþia “ah” din începutul strofei a VI-a: Ah ! atuncea þi se pare Cã pe cap îþi cade cerul : Unde vei gãsi cuvântul Ce exprimã adevãrul ? Cãutarea cuvântului “ce exprimã adevãrul” pare imposibilã, lucru redat prin folosirea interogaþiei retorice cu adverbul “unde” ºi se apropie de obsesie pentru poetul a cãrui trãiri genereazã o presiune extraordinarã, cãruia “atuncea” i se pare “cã pe cap” îi “cade cerul”. Dacã în cea mai mare parte a poeziei, Eminescu ºi-a prezentat concepþia despre poet ºi poezie, în ultima strofã, el se adreseazã direct criticilor, transmiþându-le concluzia : Critici voi, cu flori deºerte, Care roade n-aþi adus – E uºor a scrie versuri Când nimic nu ai de spus. Poetul foloseºte din nou metafora florilor pentru a atrage atenþia criticilor cã ei nu au promovat nici o operã de valoare, ci doar “flori deºerte”. Deºertãciunea, inutilitatea acelor opere corespunde superficialitãþii creatorilor, care le scriu fãrã sã aibã ceva de spus. Ideile lui Eminescu despre artã nu apar în studii sistematice. Ele se regãsesc însã în întreaga sa creaþie fie în articole, fie în poeziile a cãror temã e chiar arta, aºa cum este Criticilor mei. Eminescu aspirã nu spre o artã cu preocupãri mãrunte, realistã într-un mod îngust, care sã imite natura (pentru cã natura, alãturatã cu acel desemn prea ºters din lirica modernã, e mult, mult mai presus) ºi nici spre una exclusiv formalã (Sã reproduci frumosul în forme mã înveþi : /De-aceea poezia mã împle de dispreþ – Icoanã ºi privaz), ci spre o artã care sã transfigureze semnificaþiile realitãþii, în care cuvântul sã exprime adevãrul. PAGE 2 Ü¥hà