Referat Civilizatia Ebraica

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Civilizatia Ebraica si de asemenea puteti face Download Referat Civilizatia ebraica

Citeste fragmente din Referat Civilizatia Ebraica

Civilizaţia Ebraică Civilizaţia ebraică s-a constituit şi a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrans: suprafaţa Israelului era la început de aproximativ 15000 km2. Numeroaselor cutremure, vânturilor deşertului, perioadelor lungi de secetă norilor pustiitori de lăcuste, ţânţarilor care răspândeau malaria, invaziilor triburilor nomade, li se mai adăugau primejdiile permanente ale unei faune feroce de lei, urşi, lupi, leoparzi şi şerpi veninoşi. Cursurile de apa erau foarte puţine şi sărace. Cu toate acestea, textele biblice numesc Palestina “ţara în care curge laptele şi mierea”. Căci daca vegetaţia săracă a stepelor din nordul ţării limita posibilităţile economice ale evreilor doar la păstorit, în schimb în valea Iordanului creşteau curmalul şi trestia de papirus; iar pe coline viţa de vie şi smochinul, rodiul şi măslinul, arbori răşinoşi şi arbori folosiţi la construcţii (stejarul, cedru, chiparosul şi sicomorul). În câmpiile văilor se cultivau orzul şi grâul, iar păstorii creşteau turme mari de de oi şi capre. Din imensul rezervor de populaţii semite a coborât un grup numeros de semiţi nomazi conduşi de legendarul şef de trib Abraham. Penetraţia lor lentă şi paşnică în regiunile Siriei de azi e atestată încă din prima jumătate a mileniului al II-lea î.C. În Egipt – unde unele triburi nomade au migrat în căutare de păşuni pentru turme, majoritatea lor rămânînd în Palestina – prezenţa lor poate fi pusă în legătură cu apariţia în valea Nililui a acelor populaţii semite de imigraţi şi trăind aproape în condiţii de sclavie. În secolul al XIII-lea î.C., în timpul domniei lui Ramses al II-lea evreii erau puşi la munci grele în construcţii. Această situaţie a determinat fuga din Egipt. Aceste triburi semite sub conducerea lui Moise, au migrat din regiunea Deltei spre răsărit, străbătînd nordul Peninsulei Sinai, ocolind Marea Moartă prin sud şi, trecînd Iordanul dinspre partea estica, au ajuns în Canaan. În timpul acestei migraţi lente care a durat aproximativ 40 de ani evreii s-au organizat într-o confederaţie de triburi, au trecut la o viaţă sedentară şi au început acţiunea de ocupare a Canaanului. Teritoriul Palestinei, aflat sub suzeranitatea mai mult nominală a Egiptului, era ocupat – la est şi sud de Marea Moartă – de oraşe-state, de micile regate Amon, Moan, Edom; iar la apus, de-a lungul coastei mediteraneene, de canaaneeni. Înaintea acestora însă Canaanul fusese ocupat de amoreeni, o altă populaţie semită. Civilizaţia amoreană se formase sub influenţa celei babiloniene şi a celei egiptiene. Oraşele erau mici ca întindere, dar erau bine organizate şi puternic fortificate. Locuitorii foloseau unelte şi arme de bronz, precum şi obiecte de podoabă lucrate în aur, argint, fildeş şi pietre semipreţioase. Religia lor, politeistă, avea evidente influenţe babiloniene. Anumite elemente de civilizaţie şi de cultură amoreană au fost preluate şi păstrate de noii veniţi, de canaaneni, care i-au împins pe amoreeni spre nord. Aceasta s-a petrecut pe la mijlocul mileniului al II-lea î.C., când teritoriul Palestinei ( până atunci sub suzeranitate babiloniană ) a trecut sub stăpânirea Egiptului. Poziţia geografică a Palestinei îi asigura o importanţă particulară pentru comerţul de tranzit cu regiunile răsăritene. S-au construit aici fortificaţii, palate regale şi temple egiptene. Către sfârşitul scolului al XII-lea î.C. canaanenii erau cunoscuţi că întrbuinţau fierul în construcţia carelor de luptă. Războnici, dezvoltând o viaţă urbană, puţin dotaţi însă pentru artă, manifestau în schimb o înclinaţie deosebită pentru comerţ. Caracterul complex al culturii canaanene este demonstrat şi de religia lor: cu zeităţi egiptene, babiloniene şi locale. Divinitatea lor supremă era Baal – la origine zeul naturii, al fertilităţii, devenit mai târziu zeul cerului, al furtunii şi al ploii, protectorul prin predefiniţie al vieţii agricole Aceasta este deci ambianţa culturală şi de civilizaţie materială în care vor pătrunde, încă din secolul al XII-lea î.C., evreii. otecţia unui uuni trib canaanean mai puternic. Au fost şi conflicte armate numeroase, dar fiind depăşiţi de superioritatea militară a canaaneenilor şi fiind lipsiţi de experienţă de război, evreii au trebuit să se mulţumească să rămână în regiunile de deal, neputând să ocupe zonele de câmpie care erau protejate de oraşele fortificate şi de numeroasele care de luptă ale canaaneenilor. Triburile israeliene au început să pătrundă în Canaan sub conducerea lui Ioşua, urmaşul lui Moise care între timp murise. Au înaintat spre nord, ajungând până la zidurile Ierusalimului – “oraşul palmierilor”. Cetatea putea rezista, cu cele două rânduri de ziduri groase de 3.5 metri şi 10 metri înălţime. Dar graţie superiorităţii numerice a israelienilor, entuziasmului, fanatismului şi disperării lor, sistemul de apărare al cetăţii a cedat. După această primă victorie au urmat altele (contra oraşelor-cetăţi Dabir, Lachiş, etc.). Cu timpul, şi după lupte continui şi cu alte triburi învecinate – ale moabiţilor, amoniţilor – forţa şi experienţa războinică a israelienilor sporesc. Înaintează spre nord şi îi inving pe canaaneni (1125 î.C.). Este perioada în care, după moartea lui Ioşua, apare un tip nou de războinic, tipul conducătorului militar specializat – “judecătorul”, cum este numit în Biblie. Obiectivul principal al triburilor israeliene erau văile fertile ale Canaanului, fâşia de circa 30 km lăţime de-a lungul coastei Mediteranei. Pe la începutul secolului al XII-lea î.C. apăruse un nou pericol: migraţia în masă a “Popoarelor Mării”, care atacă şi distrug vechile cetăţi maritime feniciene şi invadează nordul Egiptului. Învinşi de Ramses al III-lea, invadatorii se retrag în bogata câmpie a Palestinei. Acest grup de războinici filistinieni era foarte puternic (dotat cu arme noi, superioare, de fier). Cum ei urmăreau să ocupe întreg Canaanul, filistinienii intrară în conflict cu israelienii. După primele victorii aceştia ocupă zona colinară, Palestina centrală, şi îşi dezarmă adversarii. Aşadar, în jumătatea a doua a secolului al XI-lea existenţa poporului israelian era ameninţată. În anul 1020 î.C. Saul este proclamat rege. Începând un război de guerilă contra filistinienilor, Saul s-a dovedit a fi un bun tactician; după mai multe atacuri surpriză filistinienii au fost învinşi şi alungaţi din teritoriile israeliene. Victoriile lui Saul au dat curaj triburilor ebraice. Dar în cadrul unei mari contraofensive a filistinienilor, israelienii au fost învinşi, iar Saul s-a sinucis. Saul fusese un bun şef militar, dar mai puţin ca organizator şi ca om politic. Când a văzut că ginerele său David se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare, Saul, gelos, l-a persecutat. Ca să scape cu viaţă David a fugit din Iudeea sa natală. După moartea lui Saul s-a intors şi a fost ales rege de tribul său apoi şi de celelalte triburi. Victorios în două lupte contra filistinienilor, îşi eliberă poporul. Cuceri regatul Edom, câstigând astfel un teritoriu foarte important din punct de vedere economic; îi învinse pe armenii din nord, pe amoniţii şi pe moabiţii din sud; după care îşi întinse mult şi spre răsărit frontierele. David a organizat o bună administraţie civilă, a dat ţării ocapitală stabilă, Ierusalimul, a stabilit relaţii de cooperare cu Hiram, regele Tirului şi a creat o armată al cărei nucleu era un puteric corp permanent de mercenari. În lunga sa domnie de 33 de ani David a creat, dintr-o slabă confederaţie de clanuri şi triburi, un regat centralizat puternic. Fiul său Solomon a dus regatul Israelului la un nivel înalt de prosperitate economică. Figură tipică de monarh oriental absolut, Solomon a stabilit mai întâi importante relaţii diplomatice cu Egiptul, cu Tirul, cu regatul Seba, ş.a. Şi-a asigurat ieşirea la mare anexând şi ultima fortăreaţă Geser din Canaan. A construit la Marea Roşie portul Etziongaber, a fortificat punctele ce comandau marile drumuri comerciale care traversau Palestina. 쥁@