Referat RUGACIUNE2.DOC

Mai jos puteti citi fragmente din Referat RUGACIUNE2.DOC si de asemenea puteti face Download Referat RUGACIUNE2.DOC

Citeste fragmente din Referat RUGACIUNE2.DOC

O. Goga Rugãciune Volumul „Poezii” din 1905, care se deschide cu poezia Rugãciune, este o evocare liric( a satului transilvãnean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tînjeste dupã libertate socialã (i demnitate nationalã. Poetul dã glas pãtimirii unui neam (mbãtrînit într-o expresie dureroasã, pãrãsit de doruri si rãzvrãtiri neîmplinite; vestind credin(a in alte vremuri, de infrico(ate izbãvite. Mul(i dintre poe(ii no(tri (i-au sintetizat, în una sau mai multe poezii, cele mai pre(ioase din concep(iile lor despre artã (i rolul ei în societate. În mod demonstrativ, Goga publicã (i el (n fruntea primului sãu volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezisten(ã ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnan(ã caracterul propriei inspiratii. Întelesul îl deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. Titlul poeziei, cuv(ntul rugãciune, implicã sensul de împlorare, de rugã fierbinte, stãruitoare, izvor(tã dintr-un suflet rãscolit de durere, dintr-o deznãdejde care cere lini(te. Sensul acesta se descoperã chiar din prima strofã c(nd poetul deprimat, dezorientat, obosit (i av(nd senzatia de gol psihic roste(te invoca(ia poeticã care impresioneazã prin gestul de umilintã ce inso(e(te ruga: „Eu cad neputicios, stãp(ne, / În fata strãlucirii tale, / Eu în genunchi spre tine caut: / Pãrinte: - orînduie- mi cãrarea”. Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere îndurare poetul, o aflãm din strofele urmãtoare: Coplesit de doruri, de ispite si de patimi - care sunt ale omului - , strigãtul de durere al umilitilor vietii „cu umeri g(rbovi de povarã”, îi mustrã constiinta. În numele acestora ar vrea poetul sã înteleagã taina lumii, farmecul vie(ii, ce-nsemnã dragoste (i urã, c(ntec (i luminã. Poet cetã(ean, temperament impetuos, Goga respinge poezia frãm(ntãrilor mãrunte, sterile, opunîndu-i „C(ntarea pãtimirii noastre”, a colectivitã(ii din care face parte. Dorind sã se smulgã din haosul ispitelor intime, care-i tulburã „izvorul din care sufletul s-adapã” , cere sã i se îndrepte vãzul „în veci spre cei rãmasi în urmã”. Bra(ul lui sã fie înarmat cu „tãria urii (i-a iubirii”, Sã-(i alunge patimile personale, iar „de durerea astor inimi / (nva(ã-mã pe mine-a pl(nge”. Poetul î(i asum( responsabilitatea unei arte în care sã pl(ngã nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea mul(imilor, a celor care „gem umiliti în umbrã”; poezia are „glas”; în glasul ei sã c(nte, cu rezonan(e grave, rostul neîmplinit al lumii, rãzvrãtirea robilor din veacuri.Numai astfel poezia poate fi „c(ntarea pãtimirii noastre”. Dupã un evident crescendo al sentimentului sãu de totalã dãruire, momentul suprem se define(te în finalul poeziei: „în suflet seamãnã-mi furtunã, / Sã-l simt în matcã-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsã / Pe strunele (nfiorate; / (i cum sub bolta lui aprinsã, / În smal( de fulgere albastre. / (ncheagã-(i glasul de aramã: / C(ntarea pãtimirii noastre.” Acest crez literar devine realitate artisticã în volumul Poezii si în multe productii din volumele urmãtoare. Construit pe o ampl( invoca(ie, discursul poetic se organizeazã potrivit cu simtãmintele poetului. Lexicul este evocator, desprins parcã din tezaurul cãrtilor bãtrînesti, într-un context voit popular, cu termeni biblici, u(or arhaici. For(a expresivã a limbajului poetic, cu totul particular in poezia rom(neascã, rezultã din încãrcãtura metaforicã ineditã, rãscolitoare, a unitatilor lexicale mai vechi, desprinse din vorbirea obisnuitã (istovit, cale, neputincios, orînduie-mi cãrarea, ispite, se adapã, povata, taina, rãdeste, zvonul, rostul, ostenite, ursitei, truda, doruri, leacuri). Alãturi de determinãri ca prãpãstii, fulgere, patimile, viforul, furtunã, strunele, smalt, glasul de aramã, sau alãturi de verbele: se desfac, cad, sã-mi tulbure, sãdeste, dã-mi, alungã, fringe, a pl(nge, sã pl(ngã, gem, se zbate, se revarsã, aceste epitete poten(eazã tonalitatea fundamentalã a poeziei, profund rãscolitoare. Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: „În drum mi se desfac prãpastii / (i-n negurã se-mbracã zarea; / Dã-mi viforul în care urlã ; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamãnã-mi furtunã / Sã-l simt în matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsã / Pe strunele (nfiorate”. Toate laolalt(: cuvinte strãvechi, pline de semnificatie , epitete care creeazã st(ri de profundã afectivitate, metafore cu adînci rezonante si forta semnibilizitoare, în deplinã consonantã cu ideile si nãzuintele poetului fac din Rugãciune cel mai vibrant manifest literar cunoscut în poezia rom(neascã. Ü¥eÀ