Referat Alexandru Macedonski - Opera Sa

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Alexandru Macedonski - Opera Sa si de asemenea puteti face Download Referat Alexandru macedonski - opera sa

Citeste fragmente din Referat Alexandru Macedonski - Opera Sa

Alexandru Macedonski Sub conducerea lui apare în 1880 revista “Literatorul”. Are volume de poezii dintre care amintim Excelsior, Poeme, Flori sacre. Are opere scrise în limba francezã. El este cunoscut în literaturã mai ales ca poet al nopþilor ºi ca teoretician al simbolismului. Poet al nopþilor. Dupã modelul nopþilor lui Alfred de Musset, Macedonski publicã un ciclu de 11 nopþi cu temã variatã. Dintre acestea “Noaptea de Aprilie” ºi “Noaptea de Septembrie” au ca temã dragostea. “Noaptea de Iunie” urmãreºte poziþia jalnicã a poetului în societate. În “Noaptea de Ianuarie” îºi exprimã solidaritatea cu cei ce suferã în chip demn “ridicând lupta vieþii în frunþi semeþe de eroism”. În “Noaptea de Februarie” ia apãrarea femeii decãzute. “Noaptea de Mai” este un imn dedicat naturii vindecãtoare de nevroze” care comunicã omului forþa ei înnoitoare “Noaptea de Decemvrie”. Noaptea de decemvrie “Noaptea de decemvrie” s-a dezvoltat dintr-o legendã în prozã intitulatã “Meka ºi Meka”, publicatã de Macedonski în “Românul” lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeºte despre Mohamed - ben - Hassan, care îl sfãtuieºte înainte de moarte pe fiul sãu Ali sã meargã la cetatea sfântã Meka pentru a obþine iertarea pãcatelor lui. Condiþia pentru aceastã era sã nu se abatã de la calea dreaptã. Ali strãbate cu caravana în linie dreaptã pustiul ºi moare înainte de a pune piciorul în Cetatea Sfântã. În acelaºi timp Pocitan - ben - Pehlivan, un zdrenþãros pornit odatã cu el la drum ºi urmând o cale ocolitã ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din aceastã legendã este asemãnãtor cu acela pe care Eminescu îl scotea în Luceafãrul din basmul “Fata în grãdina de aur”. Ca în orice poem romantic, planul real alterneazã în “Noaptea de decemvrie” cu cel fantastic, al visului. La început, vedem pe poetul de geniu “trãsnit de soartã” cuprins de un somn adânc în camera-i pustie cu focul stins, înconjurat de umbre, ca de nãmeþi: “Pustie ºi albã e camera moartã… ªi focul sub vatrã se stinse scrumit…— Poetul, alãturi, trãsnit stã de soartã, Cu nici o schinteie în ochiu-adormit… Iar geniu-i mare e-aproape un mit…” Se aud geamãtul viscolului ºi urletele sinistre de lupi, realitãþi externe, dar ºi simboluri ale zbuciumului interior ale fãpturii “de humã”. Deodatã o flacãrã izbucnitã sub forma unui arhanghel de aur, inspiraþia, preface pe poet într-un prinþ arab tânãr, emir al Bagdadului, bogat, posesor de grãmezi de argint ºi de aur, jaruri cu pietre scumpe, arme de preþ, cai repezi, palate ºi grãdini parfumate de roze ºi crini: “ªi el e emirul, ºi are-n tezaur, Movile înalte de-argint ºi aur, ªi jaruri de pietre cu flãcãri de sori; Hangiare-n tot locul, oþeluri cumplite — În grajduri, cai repezi cu foc în copite, ªi-ochi împrejuru-i — ori spuzã cu flori”. Ca ºi poetul care a fãptuit opere mãreþe, bogatul emir nu este mulþumit de bogãþia sa, el fiind chinuit de dorinþa gloriei. Pentru el atingerea absolutului înseamnã cetatea Meka: “Spre Meka-l rãpeºte credinþa-voinþa, Cetatea prea sfântã îl cheamã în ea, Îi cere simþirea, îi cere fiinþa, Îi vrea frumuseþea — tot sufletu-i vrea — Din tãlpi pânã-n creºtet îi cere fiinþa”. Conºtient cã idealul nu e uºor de atins, cã cetatea sfântã Meka este despãrþitã de Bagdad printr-un deºert, metaforic numit “o mare aprinsã de soare”, emirul se pregãteºte totuºi sã-l strãbatã cu orice risc. În fruntea unei caravane de armãsari ºi cãmile, emirul pleacã în zori salutat de aurorã ºi condus de mulþime pânã la porþile oraºului. La fântâna umbritã de curmali unde se opreºte sã bea apã, prinþul zãreºte un om pocit, în zdrenþe, dar cu o privire vicleanã care îi mãrturiseºte cã se îndreaptã spre acelaºi loc. Emirul îºi pune întrebarea, dacã acest zdrenþãros va ajunge la Meka. El care a renunþat la bogãþii pentru a merge la Meka este încrezãtor în forþele sale, îºi înþelege aspiraþiile ca pe o chestiune de onoare ºi nu concepe sã ocoleascã obstacolele la fel ca ºi Hyperion. Prinþul alege drumul drept, ia pustiul în piept, îndurã zile de-a rândul sub flãcãri de soare setea pe care ºi-o potoleºte la razele oaze, ce îi ies în cale. În vreme ce însoþitorii mor câte 3-4 odatã, caii ºi cãmilele cad, apa ºi hrana scade, pãsãrile de pradã dau târnale, cetatea riscatã rãmâne departe de orizont. Emirul rãmâne în cele din urmã singur pe cãmila ce ºovãie, ºi are o clipã mirajul oraºului sfânt ºi posedat de fata morgana nãluca închipuirilor sale, se grãbeºte sã ajungã la Meka. Acesta are ziduri albe, poame de aur, porþi de topaze ºi turnuri de argint, dar regina trufaºã a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de desãvârºire, ca perfecþiunea pentru artist, de neatins. Marea artã cere efort sau sacrificiu ºi poetul ce viseazã, emirul în drum spre cetatea sfântã, moare într-o încordare supremã, nu însã înainte de a-ºi vedea visul cu ochii, fie ºi numai sub forma de iluzii. Poetul spune cã succesul înþeles în chip vulgar este rezervat numai spiritelor inferioare, ca acel zdrenþãros care urmând drumul ocolit ajunge la Meka. Ca ºi Luceafãrul lui Eminescu, “Noaptea de decemvrie” se terminã cu izolarea poetului de lumea ostilã, din jurul sãu, incapabilã de a înþelege avântul creator, efortul artistului de a se desãvârºi, de a atinge perfecþiunea. În cadrul poeziei Macedonski foloseºte simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul inspiraþiei, “elementul hotãrâtor pentru opera unui artist. Frãmântãrile creatorului în timpul elaborãrii unei opere de artã are ca simbol vântul, crivãþul, urletul lupilor. Emirul reprezintã credinþa nestrãmutatã într-un ideal, capacitatea omului de a rãmâne fidel drumului ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit este simbolul omului comun, capabil de compromisuri. Drumul ocolit strãbãtut de omul pocit este simbolul eticii inferioare a omului comun. Poetul foloseºte epitete simple, duble ºi triple, asociaþii noi pe baza principiului corespondenþelor, a întrepãtrunderii senzaþiilor de vãz, auz ºi miros, vorbind, de exemplu de un viscol albastru. Alte elemente simboliste pe care le gãsim în poezie sunt neologisme: tremol, monolit, solfi, blondeþe, nume de pietre scumpe, topaze, alabastru. În deosebi refrenul ºi repetiþia dau poemului o cadenþa melodioasã, un farmec muzical propriu. Poezia este scrisã în ritm amfibrahi ºi metru de 12 silabe. Poetul aduce inovaþii de ordin tehnic, în primul rând în dispoziþia rimelor. Strofele sunt senarii (6 versuri) cu o rimã încruciºatã ºi trei rime alãturate. Unele versuri au funcþie de refren, altele sunt repetate cu mici schimbãri obsedant. În ultimii ani ai vieþii Macedonski a compus un numãr apreciabil de poezii cu forma fixã, rondeluri. Acestea sunt grupate în 5 cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile senei ºi Rondelurile de porþelan. Aceste cicluri au fost adunate ºi publicate postum în 1927 cu titlul “Poema rondelurilor”. Dintre aceste rondeluri putem aminti “Rondelul rozei ce înfloreºte” în care poetul exprimã emoþia pe care i-o trezeºte înflorirea trandafirului. Macedonski se însenineazã contemplând frumosul, simþind cã natura îi oferã recompensã pentru suferinþele vieþii. El uitã necazurile imobilizându-ºi existenþa prin artã: “O rozã-nfloreºte, suavã… Ca nor risipit e necazul. Puternic mã poartã extazul Spre-o naltã ºi tainicã slavã.” O altã laturã a activitãþii lui Macedonski este aceea de teoretician al simbolismului. Pentru el ideea de poezie este egalã cu spontaneitatea. În articolul “Poezia viitorul” sau “Despre logica poeziei” el considerã poezia în primul rând formã ºi muzicã. Originea poeziei se aflã în misterul universal ºi se construieºte dupã o logicã proprie. El afirmã “arta versurilor este nici mai mult, nici mai puþin decât arta muzicii”. El pune în evidenþa capacitatea de sugestie a poeziei, suveranitatea emoþiei artistice. Macedonski este adept al instrumentalismului, la el apãrând ideea de sinestezie. Macedonski a deschis orizontul liricii româneºti prin noi motive poetice, forme noi de poezie ºi specii noi. Ü¥hà