Referat Eminescu Si Apocalipsa2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Eminescu Si Apocalipsa2 si de asemenea puteti face Download Referat Eminescu si apocalipsa2

Citeste fragmente din Referat Eminescu Si Apocalipsa2

AUTORI: Naum Iuliana Dobrescu Claudia, clasa a XII a B Colegiul National Pedagogic “ CONSTANTIN BRATESCU” Constanta Despre Apocalipsa vorbeste Dictionarul Enciclopedic care o defineste ca ultima carte a “Noului Testament”, atribuita de traditie evanghelistului Ioan, scriere religioasa cu privire la sfarsitul lumii. De asemenea, este si un gen literar apartinand iudaismului (sec. 2-1 i. Hr.) si crestinismului primitiv, tratand simbolic si conventional destinul lumii. In “Istoria credintelor si ideilor religioase”, Mircea Eliade vorbeste despre Sfarsitul Lumii ca mit universal, facand cunoscute scenariul si principalele personaje ale Apocalipsului. Se regasesc cliseele binecunoscute din intreaga literatura apocaliptica: moravurile decad si se pierd, oamenii se ucid intre ei, pamantul se cutremura, soarele se intuneca, stelele se prabusesc; eliberati din lanturile lor, monstrii napadesc pe pamant; Sarpele cel Mare iese din adancul oceanului, provocand inundatii catastrofale. Se intalnesc si amanunte specifice: o iarna lunga de trei ani, uriasi care se vor catara pe curcubeu sa distruga lacasul zeilor. In cele din urma, armata zeilor si eroilor se va intalni cu aceea a uriasilor si a monstrilor intr-o campie intinsa (Armagedon), in batalia hotaratoare. In acest razboi vor pieri toti, ultimul supravietuitor declansand incendiul cosmic. Orice urma de viata dispare, intreg Pamantul este inghitit de Ocean si Cerul se prabuseste. Si totusi, acesta nu este sfarsitul. Un nou pamant rasare, verde, frumos, imbelsugat, purificat de orice suferinta. Cum orice gand omenesc adanc porneste de la cauza prima, din cer, opera lui Eminescu izvoraste si ea din fiorul cosmogonic. Poemele lui se invartesc tot mai aproape sau mai departe de samburele de intuneric al golului primar. Fiind atent asupra procesului universal, Eminescu include viziunea lumii intre doi poli, geneza si stingerea. Materia este examinata in fierberea ei in aceste doua directii, in miscarea de organizare si dezorganizare. Imaginea apocaliptica a stingerii cosmosului este grandioasa si dramatica. Intr-o gradatie succesiva, poetul potenteaza ideea echilibrului universal, al destinului uman care, daca se stinge, va cufunda totul in intuneric, universul devenind doar un vis al nefiintei. Depasindu-si conditia umana, cugetatorul din “Scrisoarea I” intuieste catastrofa cosmica. Soarele, aruncandu-si ultimele raze va deveni “trist” si “ros”, inchizandu-se in intruneric, iar planetele, inghetand, in dezlantuirea lor vor cadea in spatiu, scapate din ordinea lor abisala, din franele luminii si ale soarelui: “In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte, Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte; Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre norii intunecosi…” Comparatia echilibrului armoniei cosmice cu o catapeteazma sfanta a lumii care se innegreste in adanc, stelele cazand ca simple frunze ale toamnei, este cutremuratoare si avertizeaza asupra unui cataclism cosmic, prabusirea lumilor. Imaginea tabloului culmineaza cu versurile care concluzioneaza: “ Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie…”, pentru ca in noaptea nefiintei, totul cade, totul tace, incepand eterna pace, devenirea prabusindu-se, oprindu-se din pulsatiile vietii. Eternitatea omului este o eternitate pe fragmente. In “Archaeus” Eminescu noteaza:” in fiecare om se incearca spiritul universului, se opinteste din nou, rasare ca o raza din aceeasi apa, oarecum un nou asalt spre ceruri”. Sugerand ideea de mare trecere, poezia “Memento mori” prezinta in ultimul tablou viziunea meditativa asupra Apocalipsei ce cuprinde civiliazatia si universul. Intreaga natura cu fenomenele terestre si cosmice, istoria colectiva si cea individuala se cuprind aceluiasi ciclu de rotatie: apar, se dezvolta, ating apogeul si dispar: “Din marire la cadere, din cadere la marire Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei.” Finalul poeziei este o incercare de intelegere a creatiei lui Dumnezeu cel “sfant si mare” si o prevestire a Apocalipsei, o tulburatoare meditatie asupra soartei omenirii care este harazita sa se zbata intre aceleasi limite, refacand in mersul ei istoric acelasi cerc etern, fara perspectiva de a-si putea depasi dimensiunile: “S- astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire. Din marire la cadere, din cadere la marire Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei; Inzadar palizi, sinistrii, o privesc cugetatorii Si vor cursul sa-l abata…combinatii iluzorii – E apus de Zeitate, s-asfintire de idei.” Poezia “ Mortua est” a luat nastere sub impulsul unei mari suferinte, a carei amploare a atins proportii titaniene si si-a creat un spatiu si un timp estetic proportionale cu intensitatea sentimentului. Poetul nu este cutremurat de moartea iubitei – durerea sa capata proportii universale, motivand marile intrebari legate de lipsa de sens a existentei; sugereaza stingerea universului. Poezia “Imparat si proletar” subliniaza ideea ca infrangerea finala trebuie sa creeze perspectivele finale ale poeziei. Poetul vede totul in planul imensitatii, pentru el caderea revolutiei si a imparatului inseamna destinul intregii omeniri. Viata este definita ca un vis ce se incheie in mormant, lumile dispar. Deznadejdea, tristetea vietii sunt sugerate de sunetul jalnic al piramidelor din poezia “ Egipetul”. Intelepciunea care guverneaza lumea devine zadarnica, faptele rele inmultindu-se, iar cele bune imputinandu-se, prevestind astfel sfarsitul. Citind semnul intors, magul descifreaza Apocalipsa care a inecat civilizatia in nisipuri: “Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate, Regilor patati de crime, preotimei desfranate, Magul, paza razbunarii, a cetit semnul intors; Si- atunci vantul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupand cu el orase, ca gigantice sicriuri Unei ginti ce fara viata-ngreuia pamantul stors” E de banuit ca dezastrul acestei istorii a fost pricinuit de un mag ce a aflat prin practici astrologice ” tot ce-i drept, frumos si bun”. Nevrand sa fericeasca un neam de oameni decazuti, provoaca cataclismul unei civilizatii intregi: nisipul pustiei a astupat Memfis si Teba “ca gigantice sicriuri”. Numai Nilul cu al sau “flamengo rosu si luna au ramas acelasi”, ceea ce inseamna ca acest rau sacru, “Nilul sfant”, pe ale carui maluri s-a creat o lume, ce a existat acolo veacuri de-a randul, pana a se cufunda din nou in nisipuri, ofera speranta unui nou inceput. Si aceasta, pentru ca orice sfarsit trebuie vazut ca un nou inceput, si orice inceput isi are sorgintea intr-un sfarsit: “Eu sunt Alfa si Omega, Cel ce este, Cel care era si Cel ce vine, Inceputul si Sfarsitul, Cel dintai si Cel de pe urma”. Poet al inaltelor cugetari si revolte, plecat peste urna nesatioasa a timpului si meditand la destinul efemer al omului, Eminescu a fost liricul propriilor sale experiente, al propriei sale vieti care se poate descoperi in versurile sale, venind dinspre un model sau altul al lirismului universal, sau de la unul din filosofii pe care i-a frecventat. Constanta Barboi – “EMINESCU – o lume daruita noua”, Ed. Capitoliu, Bucuresti, 1994, p. 20, 46-53, 59-64, 81-82, 87-92, 131-159 George Calinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, Ed. Pentru literatura, Bucuresti, 1969, p.9, (vol.1), p. 7, 125, (vol.2) Mircea Eliade – “Istoria credintelor si ideilor religioase”, Ed. Universitas, Chisinau, 1992, vol. 2, p. 164-166 *** - “Dictionar enciclopedic”, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993, Vol.1 “Sfanta Scriptura”, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1993 PAGE 1 PAGE 1 쥁