Referat Egiptul Antic2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Egiptul Antic2 si de asemenea puteti face Download Referat Egiptul antic2

Citeste fragmente din Referat Egiptul Antic2

EGIPTUL ANTIC S-a discutat mult despre o posibilă călătorie a filosofului grec Platon în Egipt, acolo unde acesta ar fi primit formarea şi instruirea necesară de la sacerdoţii indigeni în scopul de a accede în modul cel mai direct la vechile izvoare ale gândirii tradiţionale. Nu se ştie cu siguranţă dacă Platon a fost cu adevărat în Egipt, deoarece nu există mărturii sigure despre această călătorie. Dacă s-ar fi înfăptuit, ar fi avut loc în jurul anului 338-387 î.Hr., într-o epocă precedentă scrierii dialogurilor sale de maturitate. Egiptul era perceput ca depozitarul unei ştiinţe foarte vechi şi extraordinare. În artă, dar mai ales în domeniul religios şi în domeniul cultural, s-a realizat cel mai fin produs al unei fecunde întâlniri dintre cele două culturi: elenistică şi egipteană. Până şi lumea romană, care privind mai simplist Egiptul doar ca pe o parte a unui Orient imaginar, a fost sedusă de această civilizaţie antică, de credinţele religioase, favorizând astfel răspândirea cultelor misterioase şi a primelor religii de salvare individuală înainte de creştinism. Raporturile între Egipt şi cultura occidentală au slăbit din ce în ce mai mult începând cu antichitatea şi întregul ev mediu. Au reapărut mai apoi în timpul lui Lorenzo de Medici prin intermediul literaturii neoplastice şi ermetice, datorită unor oameni ca Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino. Până la iluminist sau mai exact până la descifrarea scrierii hieroglifice de către J.F. Champollion, nimeni nu putea pune la îndoială faptul că textele „ermetice” ar fi putut conţine concepţii şi idei cu origini îndepărtate egiptene. Campania di Egipt condusă de Napoleon Bonaparte a fost cea care a redescoperit lumii moderne vechea cultură egipteană, restituind imaginea autentică a acelor monumente şi texte. Astăzi se cunosc multe din cele ce se petreceau pe malurile Nilului (acum 4.00 de ani), dar totodată trebuie să fim conştienţi că exista multe semne de întrebare legate de acel orizont îndepărtat. Aceste întrebări sunt destinate să rămână fără răspuns pentru mulţi ani de-acum înainte sau poate pentru totdeauna. Moştenirea culturală a Egiptului Antic e mai mult decât actuală. Trebuie doar să ne gândim la popularitatea pe care au dobândit-o egiptenii şi istoria lor în ultimii ani datorită unor romane, cinematografiei şi numeroaselor transmisii televizate. Nilul Egiptul, dar al Nilului Egiptul devine o mare civilizaţie datorită Nilului, fără de care această ţară a faraonilor ar fi fost doar un simplu Deshert, un „pământ roşu”: adică un deşert arid. Egiptenii atribuiau o atât de mare importanţă Nilului încât au ajuns chiar să îl divinizeze. Zeul Hapi reprezenta fluviul şi fertilitatea, în general, şi era reprezentat în forma unui bărbat cu burtă, câteodată hermafrodit, care se pregăteşte de drum. Culoare pielii sale poate fi verde, regenerării plantelor, sau albastră, cu ondulaţii specifici unui fluviu. Deoarece egiptenii nu ştiau locul exact de unde izvora Nilul, îi situau originea la prima cataractă, undeva în apropierea actualului Assuan. Istoria Regatul Timpuriu Apariţia Regatului Timpuriu (vechi) (2686-2173 î.Hr.) a adus cu sine consolidarea primului stat centralizat din istorie, urmare a dezvoltării civilizaţiei egiptene care în acel moment a atins culmea splendorii. Începând cu domniile lui Sanakht-Nebk şi Dojser, fiii lui Khasekhemuy, au început să succeadă într-un ritm vertiginos numeroase schimbări politice, motiv pentru care câţiva suverani au fost consideraţi iniţiatorii celei de-a III-a dinastii şi deci iniţiatorii Regatului Timpuriu. În timpul lui Sanakht-Nebka, capitale a fost stabilită definitiv la Memfi. În necropola din Saqqara a fost construit primul mare monument integral din piatră prelucrată, aşa-numita „mastabă iniţială”. Pe aceasta a fost edificată pentru fratele şi succesorul său, Djoser, o piramidă în trepte. Construcţia primei piramide, opera a lui Imhotep, a reprezentat nu doar un simplu salt calitativ al arhitecturii în piatră sau doar o schimbare semnificativă a ritualului funerar regal, ci şi adeziunea monarhiei la postulatele teologice ale sacerdoţilor din Heliopolis. Din acel moment, relaţiile dintre monarhie şi sacerdoţii eliopolitani au influenţat în mod vizual istoria Regatului Timpuriu. Apogeul puterii faraonilor Domnia lui Snefru a însemnat întemeierea dinastiei a IV-a, dar şi epoca în care puterea faraonului a atins cota maximă. Piramidele construite în această perioadă reprezintă maxima expresie a autorităţii statului şi a suveranilor care le construiseră. Monarhii erau consideraţi şi identificaţi cu zeul Ra, iar cultul lor cu cel al zeului. Keops, fiul şi succesorul lui Snefru, a construit la Gizeh Marea Piramidă, cel mai impunător monument. Pentru descendenţii săi, Kefren şi Mykerinos, au fost construite alte două monumente în acelaşi loc, mult mai mici, dar perfect egale. După criza politico-religioasă apărută după domnia lui Mykerinos, clerul heliopolitan a impus suveranilor dinastiei a V-a propria lui voinţă, separând cultul divin de cultul regal. În consecinţă, piramidele acestor monarhi sunt mult mai mici, reflectând momentul în care statul îşi epuiza rapid resursele economice. Criza finală s-a petrecut în timpul dinastiei a V-a. Prima perioadă intermediară şi Regatul Mijlociu Egiptologii au împărţit istoria în perioade numite „regate”, indicând astfel perioadele când ţara se afla sub o autoritate unică. Între fiecare din aceste regate au introdus perioade de o mai mică strălucire, numite „perioade intermediare”. Prima a avut loc după sfârşitul Regatului Timpuriu. Cauzele care au dus la sfârşitul Regatului Timpuriu au fost taxele excesive pentru menţinerea cultului funerar, precum şi puterea crescândă a sacerdoţilor şi a nobililor. În timpul primei perioade intermediare, monarhia egipteană a suferit cea mai gravă criză. Populaţii de origine asiatică au invadat Delta, provocând o perioadă de anarhie. După Maneton, în timpul dinastiei a VII-a s-au succedat 70 de regi în 70 de zile (acest număr are o valoare simbolică, semnificând „nenumăraţii”). Dinastia a VII-a era compusă din descendenţi din dinastia memfită, iar în tipul dinastiei a IX-a şi a X-a, capitala a fost transferată la Heracleopolis. Suveranii acestor dinastii s-au opus puterii crescânde a monarhilor (guvernatorii provinciilor- „normelor”) din Egiptul Mijlociu şi de Sus, mai ales acelor tebani. Înspre 2133 î.Hr., Mentunhotep I, nomarh al Tebei, s-a proclamat independent şi a refuzat suveranitatea Heracleopolisului. Acest guvernator a fost considerat de succesori primului rege teban. Au urmat apoi războaiele civile, foametea şi revoltele populare. Regii tebani Inyotef I, Inyotef al II-lea şi Inyotef al III-lea au creat o confederaţie de nomarhi aflată sub autoritatea lor. Merikara a fost ultimul suveran al Heraclopolisului. Cetatea a fost cucerită în 2040 î.Hr. de către Mentuhotep al II-lea, care a stabilit capitala la Teba. Regatul Mijlociu După haosul primei perioade intermediare, faraonii Regatului Mijlociu au restabilit ordinea în Egipt, aducând statului splendoarea maximă. În timpul dinastiei a XI-a au fost întreprinse incursiuni militare de recuperare a pământurilor pierdute din Nubia şi expediţii în Uadi Hammamat, în căutarea minereurilor. Trecerea la dinastia a XII-a nu a fost una paşnică, fiind provocată de uzurparea tronului de către Amenemhat, un vizir al lui Mentuhotep al IV-lea. Au urmat lupte pe toate câmpurile: Amon a devenit protectorul monarhiei şi, senzaţional, capitala a fost transferată de la Teba la Ittauy şi Illahun; şi, în fine, s-au realizat multe proiecte ambiţioase de irigare în zona El- Fayium, de asemenea, şi impresionante opere de fortificaţie, precum „Zidul Principelui”. Ultimul faraon şi regina Esmemiofris nu au avut moştenitori , cea ce a semnalat sfârşitul Regatului Mijlociu şi începutul celei de-a II-a perioade intermediare. A doua perioadă intermediară şi Regatul Nou În perioada de după Regatul Mijlociu, Egiptul cunoaşte o epocă de instabilitate caracterizată de administraţia populaţiei hicsoşilor mai ales în Delta orientală, în timp ce în sud, puterea se află în mâinile monarhilor tebani. Când aceşti suverani au reuşit să se impună, a început perioada luminoasă a Regatului Nou. În timpul dinastiei a XII-a, numeroase populaţii de origine asiatică (hicsoşii) s-au integrat în societatea egipteană. La început mână ieftină de lucru, aceştia au ajuns mai apoi să se mândrească cu responsabilităţi din ce în ce mai mari, ajungând până a câştiga puterea. Din Stela anului 400 se ştie că, în jurul anului 1730 î.Hr., aceştia au cucerit Avaris în Delta orientală, unde şi-au stabilit capitala şi de unde şi-au întins dominaţia în interiorul Deltei şi al Egiptului de Mijloc. A doua perioadă intermediară a fost caracterizată de lupta pentru putere dintre suveranii egipteni hicsoşi, care formaseră dinastia a XV-a şi a XVI-a. Rezistenţa egipteană s-a organizat în jurul Tebei, unde o dinastie de principi locali au reuşit să menţină controlul. De aici, a pornit acţiunea de recucerire a ţării începută de faraonii Taa al II-lea şi Kamose, desăvârşită de urcarea la tron a lui Ahmosis, iniţiatorul dinastiei a XVIII-a şi al Noului Regat. Prima dinastie a Regatului Nou Regatul Nou (1552-1069 î.Hr.) a însemnat pentru Egipt o perioadă de maximă strălucire chiar şi din punct de vedere artistic. Mari suverani, precum Amenhotep al III-lea şi Ramsses al II-lea, au construit opere imense pretutindeni pe întinsul ţării şi al Nubiei. Teba a fost locul unde s-au ridicat cele mai importante edificii, fie pentru că pe întreaga perioadă a dinastiei a XVIII-a acesta a fost curte faraonică, fie pentru că dinastiile succesive au transformat-o în centrul religios al ţării. În timpul celei de-a XVIII-a dinastii a demarat o nouă reunificare a Egiptului şi o tentativă de expulzare a hicsoşilor. Faraonii Noului Regat au lărgit frontierele înspre zonele din Asia şi Nubia, fiind autorii unor mari cuceriri. Sfârşitul dinastiei a XVIII-a a fost caracterizat de o criză provocată de reforma religioasă impusă de Akhenaton, după care s-a revenit la tradiţie. Apogeul şi declinul Regatului Nou hl hl ␃愁Ĥ摧姟™ᤀ Nou a coincis cu declinul civilizaţiei egiptene, care se îndreaptă încet către o decadenţă care nu şi-a mai revenit niciodată. Dinastia a XIX-a a început cu urcarea la tron a generalului ales de „colegul” şi faraonul Horemheb. Este vorba de Paramses care şi-a luat mai apoi numele de Ramses I. Acesta a continuat politica predecesorului său, întărind casta militară, făcând ca sacerdoţii lui Amon să fie controlaţi de suverani, favorizând cultul altor zeităţi. Divinităţile impuse erau mai ales Osiris şi Seth. Succesorul său, Seti I, a construit un templu grandios la Abydos, unde a ordonat sculptarea uni liste cu regi, începând cu Narmer, până la el. Monumentul de maximă splendoare însă, demonstrată de un număr mare de monumente construite, a fost în timpul domniei lui Ramses al II-lea, marele faraon care a înfruntat hitiţii în bătălia de la Qadeş. Merneptah a trebuit în schimb să înfrunte pericolul extern venit din partea Libiei, reprezentat de aşa-zisele Popoare ale Mării, ale căror expediţii de cucerire au destabilit întreaga Mediterană orientală. Sub Ramses al II-lea sau Merneptah a avut a avut loc exodul evreilor din Egipt, sub îndrumarea lui Moise, care probabil a fost sacerdot egiptean ce-şi renegase propria cultură, pentru a constitui un nou crez religios departe de ţara sa de origine. Dinastia a XX-a Problemele legate de succesiunea lui Sethi al II-lea au determinat sfârşitul dinastiei a XIX-a, uzurpatorul Sethnakht fiind primul suveran al dinastiei a XX-a, ultima din Regatul Nou. Popoarele Mării au încercat din nou să invadeze Egiptul, dar au fost învinse de Ramses al III-lea. Dinastia s-a sfârşit cu Ramses al XI-lea, a cărui domnie a fost caracterizată de diverse probleme, recolte proaste, revoltele mercenarilor străini, ameninţarea libiană şi puterea crescândă a marilor sacerdoţi ai zeului Amon. A început astfel a treia perioadă intermediară. A treia perioadă intermediară În a treia perioadă intermediară s-a înregistrat o fragmentare a Egiptului şi intervenţia libanezilor şi a etiopienilor. Declinul Egiptului a început să se manifeste încă de la începutul dinastiei a XXI-a întemeiate de Smendes. Acesta a transferat capitala de la Per-Ramses la Tanis, într-o tentativă extremă de a sărbători controlul asupra ţării şi de a menţine contractele cu străinătatea. Toate acestea s-au întâmplat chiar dacă influenţa politică a Egiptului asupra teritoriilor vecine era demult pierdută. Peste autoritatea faraonilor aflaţi la putere în Deltă s-a suprapus cea a teocraţiei sacerdotale tebane. În Egiptul de Sus, în tot acest timp a intrat în joc noua forţă a generalilor libieni, al căror faraon Tanit Osorkon a fost primul reprezentant. Suveranii libieni şi nubieni Urcarea pe tron a suveranilor de origine libiană a fost considerată de dinastia a XXII-a, numită şi cea libiană, având capitala la Bubastis, în Deltă. Încă de la primul suveran al acestui neam, Şeşonk I, s-a exercitat o duelitate a puterii în Egipt între Bubastis şi Taeba, fapt care a determinat un dezechilibru. Această autoritate s-a deteriorat după aproape un secol, când, începând cu Şeşonk al II-lea, Egiptul s-a fragmentat în trei state independente: unul corespunzând dinastiei a XXII-a, cu capitala la Bubastis; al doilea aparţinând dinastiei a XXIII-a, cu capitala la Tanis, iar al treilea era condus în mod independent de marii sacerdoţi a lui Amon. Independenţa statului teban a ajuns la sfârşit când suveranul dinastiei a XXIII-a, Osorkon al III-lea, a numito pe fica s-a „divina adoratoare a lui Amon”, încredinţându-i controlul direct asupra Tebei. Totuşi, această situaţie a durat puţin, căci suveranii nubieni Kaşta şi Piankhy au ocupat Egiptul, impunându-şi propria dinastie, a XXV-a, numită cea etiopiană. Religia Religia oficială La baza religiei egiptene stăteau împărţirea lumii în trei categorii, care se influenţau reciproc: zeii, faraonii, oamenii. În Egipt, faraonul se reprezenta ca fiind unicul sacerdot al poporului său şi, deci, singurul intermediar între lumea oamenilor şi a zeilor. Pentru a garanta bunăstarea propriilor supuşi, trebuia să se străduiască să păstreze stabile relaţiile cu divinitatea, administrând Maat, adică ordinea economică universală stabilită la începutul timpurilor. Pe pereţii decoraţi din interiorul templelor se întâlnesc deseori scene care îl reprezintă pe faraon în timp ce oferă divinităţii o statuetă înfăţişând chipul lui Maat, sau în timp ce o primeşte. Este vorba de reprezentarea în imagine a conceptului de ordine asigurată în acelaşi timp de regele-zeu al oamenilor. Regele poate să garanteze bunăstarea propriilor supuşi doar dacă este înălţat la rang de divinitate. Doar aşa poate explica originea şi natura sa de rege şi zeu. După dogma statului, suveranul este singurul sacerdot care are dreptul să oficieze în interiorul templelor, dar neputând oficia în acelaşi timp în toate clădirile religioase, delega acest rol al său şi clasei sacerdotale. Sacerdoţii activau deci în locul regelui şi nu în lipsa lui. De fapt, cultul divin care revine suveranului asumă conotaţiile unei datorii precise, precum spunea Sesostris I despre zeul Harakhti: „El m-a creat, pentru a îndeplini ceea ce a poruncit să se facă”. Textele egiptene au separat cu mare grijă natura duală a faraonului: om din naştere, el devine garantul ordinii din lumea dorită de zei, fără a fi divinizat în totalitate în timpul vieţii. Religia individuală Zeii egipteni erau adoraţi la început în oraşe sau provincii, dar, mai târziu, cultul lor s-a răspândit în toată ţara. Câţiva vor fi grupaţi în triade de tip familial, alcătuite din tată, mamă şi fiu. Osiris,Isis şi Horus, sau Amon, Mut şi Khonsu. S-a întâmplat mai apoi ca epitetele de aceeaşi natură să fie aplicate şi altor zei, astfel încât sunt dificil de recunoscut atributele specifice de la o divinitate la alta. Omul egiptean, chiar dacă părea să accepte aproape întotdeauna şi fără multe excepţii regulile de viaţă pe care religia tradiţională le impune, a dat glas în timp şi în diferite moduri unei dimensiuni mai inferioare a dialogului cu divinitatea. Acest comportament al individului faţă de religie se poate observa într-un tip de literatură „de învăţătură”, ale cărui mărturii semnificative au apărut odată cu epoca ramesidă. Viaţa de dincolo de moarte Egiptenii considerau că omul supravieţuieşte dincolo de moarte. Trecerea în nefiinţă nu rea considerată un eveniment traumatic, ci o călătorie spre viaţa eternă. Moartea era concepută ca un eveniment de întrerupere a fluxului continuu al existenţei, în aşteptarea asigurării imortalităţii prin intermediul îmbălsămării corpului şi a execuţiei ritualurilor funerare. Mormântul, care conţinea forma fizică a defunctului sub aspectul unei mumii sau al unei statui, găzduia şi ofrandele pregătite pentru ka, adică „forţa vitală a omului”. Mormântul era, de asemenea, şi locul în care mortul se putea transforma în akh, „spiritul transfigurat”. Alte elemente ale personalităţii umane erau ba- considerat în mod eronat drept „suflet” sau capacitatea de a se mişca şi de a lua orice formă pe care defunctul o dorea, umbra, anergia (bekau), inima şi numele. Mumificarea Pentru a supravieţui morţii pământeşti, defunctul trebuia menţinut intact, iar acest lucru este posibil mumificării. Sacerdoţii funerari viscerele din corp şi le îmbălsămau. Tehnica varia în funcţie de clasa socială de care aparţinea defunctul, fiind foarte complexă, sacerdoţii trebuiau să cunoască foarte bine anatomia, pentru a reuşi să extragă organele fără să le deterioreze. În timpul procesului de mumificare, sacerdoţii aşezau o serie de amulete printre faşele care le scriau cu formule destinate să asigure supravieţuirea defunctului în lumea de dincolo. Termenul mumie derivă din arabă, mummiya „bitum”; aceasta pentru că însuşi arabii au fost cei care, stabiliţi în Egipt, numeau mumiile în acest fel, fiind convinşi că răşina folosită în timpul mumificării era bitum. Ritualuri funerare şi Călătoria în lumea de dincolo Condus spre mormânt de un fastuos cortegiu şi înconjurat de obiectele cele mai dragi lui, defunctul începea o periculoasă călătorie în lumea de dincolo. După îmbălsămare, corpul era depus într-un sarcofag, formându-se apoi cortegiul care îl conducea spre mormânt. Sacerdotul funerar se afla în frunte, urmat de câţiva copii care aduceau obiectele care aparţineau defunctului, garanţia unei vieţi confortabile dincolo de moarte. Sarcofagul era transportat pe o sanie urmată de o a doua care transporta urnele mortuare. Când procesiunea ajungea la mormânt, sacerdotul începea ritualul de deschidere a gurii, prin intermediul căreia, conform tradiţiei, mumia ar fi recăpătat viaţă. Sarcofagul, ofrandele şi obiectele personale ale defunctului, erau depozitate în mormântul sigilat, pentru ca nimeni să nu perturbe somnul etern al răposatului. Din acest moment, acesta îşi începea o lungă călătorie în lumea de dincolo. Judecarea sufletului Acest ritual avea loc în Sala celor Două Adevăruri. La un capăt se afla Osiris, pe un tron, însoţit de alţi 42 de zei judecători. În mijloc era aşezată balanţa: pe un taler se găsea o pană, simbolul lui Maat, justiţia, în timp ce pe celălalt era aşezată inima defunctului. Înaintea divinităţilor şi a judecătorilor, „imputatul” trebuia să pronunţe confesiunea negativă, adică declaraţia sa de inocenţă. Alta I se adresa inimii, căreia îi cerea să nu-l contrazică. Deseori, această formulă era scrisă pe „scarabeul inimii”, o amuletă aşezată între faşele mumiei. Apoi, în faţa fiecărui judecător recita o altă formulă cu care se declara inocent. În mod curios, această declaraţie era strâns legată de actele comise împotriva oamenilor, şi nu a zeilor. Dacă defunctul păcătuise, talerul inimii cântărea mai mult decât pana, iar Amit, un monstru cu cap de crocodil şi picioare de leu şi hipopotam, îl devora. Dacă în schimb era pur, putea ajunge, după ce traversa lumea subterană plină de pericole, pe tărâmul celor drepţi (câmpiile lui Ioan, sau Câmpiile Elizee). 쥁@