Referat Iubirea In Poezia Lui Eminescu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Iubirea In Poezia Lui Eminescu si de asemenea puteti face Download Referat Iubirea in poezia lui eminescu

Citeste fragmente din Referat Iubirea In Poezia Lui Eminescu

IUBIREA IN POEZIA LUI EMINESCU Între marile teme,proprii creaţiei lui Eminescu, alături de meditaţia asupra artei,asupra vieţii sociale sau asupra existenţei în general, slăvirea iubirii si a frumuseţilor naturii ocupă un loc întru totul deosebit.Izvorâte din sensibilitatea pură, excepţională a poetului din melancolia lui structurală şi, deopotrivă, din nepotolita lui sete de viaţă, de perfecţiune, de absolut, iubirea şi dragostea de natură se îngemănează în poezia lui Eminescu, constituind o temă unitară, care-i lărgeşte şi-i întregeşte universul liric, de o grandoare şi autenticitate uimitoare şi de o permanentă şi inalterabilă actualitate estetică. La Eminescu, iubirea şi natura nu formează ceea ce numim un capitol aparte, nu se izolează tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care luminează şi tulbură deodată, cele două sentimente, convertindu-se într-o stare sau o forţă cosmică care urmăreşte, hotărăşte şi împlineşte destinul fiinţei umane. Mai mult decât atât, împătimit de viaţă, Eminescu este prin excelenţă un poet al iubirii şi naturii, căci, mai cu seamă, cu poezia iubirii şi naturii din creaţia sa se produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i nemăsurat orizontul şi îmbogăţind-o pe toate laturile, de la lumea simţămintelor, a ideilor şi atitudinilor până în domeniul limbii, al simbolurilor şi muzicalităţii versurilor. Contopite indisolubil în poezia lui Eminescu, iubirea şi natura nu constituie pentru poetul nostru o temă de împrumut din romantica franceză sau germană, nici nu au semnificaţia unor sentimente zadarnice de care omul trebuie să se elibereze, nici nu răspund acelei chemări subconştiente izvorâte din obscura “vointa de a trăi” a lui Schopenhauer.Dimpotrivă, iubirea şi natura sunt pentru Eminescu, omul şi creatorul, formele fundamentale de manifestare a personalităţii sale de excepţie, sunt fenomenele care îl însufleţesc, îl entuziasmează şi-l proiectează în eternitate, sunt cadrul şi mijlocul de împlinire, de elevaţie spirituală, sunt esenţiale nevoi de viaţă şi categorii sufleteşti primordiale. Venere şi madonă, datând din1870,-cronologic, a doua mare poemă a iubirii după Mortua est, incepe a infatisa viziunea poetului, privind femeia iubită, care este când înger, când demon..De la imaginea celei pe care o vede ca pe Madona dumnezee cu diadema de stele ,cu rîsul bland,poetul trece la imaginea femeii „fără suflet, fără foc”, a femeii „demon”, căreia, totuşi, îi imprumută până la urma „raza inocentei”,ce-i nimbează chipul şi pe care o adoră, chiar dac-ar fi demon, căci „e sîntă prin iubire”. Aflându-se, până în ultima clipă a vieţii lui creatoare într-o neostenită căutare a echilibrului lăuntric şi a împlinirii sale, Eminescu priveşte iubirea şi natura ca pe o evadare din realitatea brutală şi nu ca pe o formă de capitulare în lupta împotriva răului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului său neîntrerupt în faţa frumuseţilor vieţii , menit să-i reîmprospăteze elanurile creatoare istovite de eforturi. Dacă îndrăzneala răzvrătitului din Înger şi demon, care poartă în sufletul lui stigmatul amar al deznădejdilor, îşi află liniştea compensatorie în iubire, căreia îi cedează pentru forţa ei de viaţă, tot astfel, ochiul poetului distinge tot mai atent amănuntele naturii înconjurătoare, efectele ei de lumină sau sonorităţile dulci sau tulburătoare ale codrului.Demonul la Eminescu, întruchipează în acest poem un bărbat visător, cu un suflet apostat şi nocturn, aspirând spre iubirea femeii şi iubit de aceasta pentru frumuseţea lui, mai mult lăuntrică. Năzuinţa poetului către o iubire statornică, ideală, îşi asociază nemijlocit măreţiile şi frumuseşile firii.Între elementele feerice ale naturii şi puritatea iubirii, între ordinea sau armonia firească a naturii şi concepţia poetului despre iubire există o legătură indisolubilă.Dar şi în acest plan al existenţei, Eminescu este dominat de timpuriu de frământări şi căutări arzătoare. În sufletul poetului se învolburează elanuri, au loc dramatice confruntări, zbateri, contradicţii, dezamăgiri profunde. În perioada iluziilor şi a visurilor din tinereţe, poetul a crezut cu ardoare în posibilitatea unei iubiri desăvârşite.Poeziile de iubire din această perioadă, antume sau postume, traduc dorul şi aspiraţia intimă a poetului în expresii şi tonalităţi lirice pline de farmec, în culori poetice vii, în lumini fără pată. Vremea de exuberanţă, de plenitudine a sentimentului iubirii, care transfigurează lumea, vremea visului „cel chimeric” al poetului, care trăieşte încă sub semnul marilor sale aspiraţii într-o iubire ideală, durează până spre anii 1876-1877.Această perioadă îşi află ecoul mai ales prin poezii antume ca : O călătorie în zori, Făt-Frumos din tei, Floare albastră, Crăiasa din poveşti, Povestea codrului, Povestea teiului,Lacul, Dorinţa, Lasă-ţi lumea…, Călin(file din poveste), O,răîmâi,Sara pe deal etc.În aceste poezii, natura este pentru Eminescu o martoră nedespărţită şi o părtaşă a iubirii în momentele ei de pace şi de farmec.Iubirea şi natura se întreţes intim,până ajung să se determine una pe alta şi să se contopească, ca şi în inima poetului. Eminescu vede în iubire, ca şi în natură, cadrul cel mai firesc în care-şi poate afirma patosul vieţii şi aspiraţiile personalităţii sale.Compoziţia sufletească a poetului este determinată de însuşirea lui de om al pământului nostru, al naturii autohtone, în mijlocul căreia el nu se simte niciodată străin şi singur, ci, dimpotrivă, înţeles şi ocrotit de elementele naturii în simţirea-i duioasă şi calmă şi în nevoia lui de mângâierile multiple ale iubirii şi de împlinirile ei generatoare de viaţă, de forţă creatoare, de încredere şi lumină. Balada lirică Făt-Frumos din tei este specifică, de pildă, pentru sonorităţile dulci şi nostalgice ale cornului, al cărui „glas” răsună pentru poet „fermecat şi duios”, pentru susurul izvorului, care creează o atmosferă de basm, şi pentru acele largi proiecţii argintii de lumină lunară.Iar varianta acesteia, Povestea teiului, izvorâtă din acelaşi fond moral popular, oglindeşte dragostea de viaţă a Blancăi, sortită de tatăl ei călugăriei, a cărei întâlnire cu Făt-Frumos, care pribegea prin codru şi care îi umple inima de-un „farmec dureros”, o face să-şi afle împlinirea visurilor ei tinereşti în focul iubirii depline. Acest „farmec dureros” des întâlnit în poezia lui Eminescu, asociind expresia voluptăţii şi durerii, este o categorie sentimental-romantică, care adânceşte şi interpretează, într-un fel ce aparţine poetului, dorul din poezia populară.Eminescu concretizează în expresia sa conexiunea fericirii şi a suferinţei în iubire numai pentru că el însuşi trăia aceasta ca pe o puternică realitate, şi nu pentru că o întâlnise, de pildă, şi în povestea de dragoste a lui Hyperion cu Diotima. Armonia dintre cultură, iubire şi natură este la Eminescu temeiul care asigură poeziei sale forţa de seducţie şi caracterul ei de realizare definitiv. În idila romantică Lacul, care reprezintă, în felul de lucru al lui Eminescu, „un val din aria de valuri a lui Călin”,cum spune Perpessicius,nuferii galbeni, glasul de ape şi foşnetul de trestii vor asista pe îndrăgostiţii care aşteaptă să-şi dea întâlnire aici, ademeniţi de minunile pădurii fermecate.Iubirea se împleteşte aici, în mod desăvârşit, cu sentimentul unei naturi pline de lumină şi mişcare, dorinţa cu regretul, amintirea cu nostalgia, posibilul cu nesiguranţa şi, laolaltă acestea ne introduc într-un lirism de esenţă superioară, oferindu-ne un original şi puternic sentiment al existenţei. În La mijloc de codru…, un alt mic poem simfonic de neîntrecută graţie, iubirea devine ea însăşi un element al naturii. „Pătrunsă” de soare, de lună, de stele, de păsări călătoare, natura este pătrunsă, deopotrivă şi de chipul drag al iubitei. Tot astfel, poemul Călin (file din poveste) circumscrie, sub forma transfigurării unei poveşti populare, cântarea plină de pasiune a iubirii în tot ce are ea mai omenesc, mai cald, mai fermecător, totul petrecându-se în acelaşi cadru minunat al peisajului eminescian, caracteristic acestei perioade a poeziei lui de iubire. „ Atit de frageda …” este una dintre cele mai tulburatoare creaţii lirice eminesciene, ce se asimilează pină intr-atata sufletului şi sensibilitatii noastre afective ,incât nu-i poţi rosti titlul fără ca, deodată ,ca prin farmec, să nu-i reproduci, in aceeaşi clipă,cel puţin inceputul: „ Atit de fragedă te-asameni Cu floarea albă de cireş, Si ca un inger intre oameni In calea vieţii mele ieşi”…. Apariţia iubitei, atât de suavă şi gingaşă, are ceva fantastic,tulburator. Iubita,se desprinde parcă,dintr-o dulce vraja si pluteşte , ca visul de uşor in calea poetului. In ambianţa aceasta uimitoare de vis,fragezimea florii albe de cireş,matasea care „sună sub picior”, marmura, chipul angelic al iubitei cu ochii „plini de lacrimi şi noroc”fuzionează laolaltă,se contopesc şi se topesc aici intr-o realitate nebănuită şi ideală, în faţa cărora poetul se simte exaltat,copleşindu-ne chiar şi pe noi.Farmecul nespus al iubitei îi întunecă ochii poetului pe veci, ca noaptea,îi cufundă spiritul într-o stare de euforie, de plutire ameţitoare. Poetul nu se resemnează la gândul că va păstra mai departe imaginea ideală a iubitei, căci vraja sub semnul căreia se află poetul,şi din ale cărei obsesive lanţuri incearcă zadarnic să se descătuşeze, este puternică – şi, el încă o mai intreabă cu disperare: „ Unde te duci ? Când o să vii ?” iar intrebarea rasună dramatic,tulburător,în nesfârşit…. Sentimentul însingurării poetului, al îndepărtării de iubire,evoluează treptat către o poezie a renunţării, o poezie de tragică evocare a dragostei stinse , ca „ Din valurile vremii”. El nu-şi pierde credinţa în rostul iubirii şi nici aspiraţia către o iubire totală , accesibilă doar marilor lirici şi marilor îndrăgostiţi. Vrednic de reţinut este şi faptul că, în „Nu mă înţelegi „ una dintre cele mai patetice şi semnificative creaţii din erotica lui Eminescu , mai apoi în „ Scrisoarea IV”, poetul consemnează o dramă mult mai zguduitoare şi mult mai esenţială pentru creator, şi anume: conştiinţa că fără iubire şi fără înţelegerea iubitei viaţa şi creaţia lui încremenesc,devin imposibile, fiind lipsite prin aceasta, de adevăratul lor izvor de forţă afectivă şi spirituală. In afara iubirii înţelese, neînţeles de iubita lui, fiinţa creatorului nu mai poate vibra profund,iar arta lui devine sterilă, îşi pierde caldura, limpezimea, implinirea. Regretul iubirii duse, reproşurile pe care poetul le face iubitei,care nu l-a inţeles şi nu l-a urmat,nu sunt insă la Emnescu niciodată însoţite de negarea iubirii. Durerea părăsirii şi a singurătaţii în iubire, atât de intensă şi de dramatic resimţită de poet, cu toate nebănuitele ei implicaţii creatoare, îl întunecă, îl deprimă,dar poetul încă o iubeste cu patimă şi încă îşi proslăveşte iubita- drama lui rămânând cu atât mai sfâşietoare ! Luceafărul – minunea cea fără de asemănare intre minunile eroticii eminesciene – ni-l arată încă o dată …ca niciodată , pe poet, înaripat şi mistuit, în acelaşi timp , de arzătoarea sa iubire pentru o „prea frumoasă fată”, căreia e gata să-i jertfească chiar nemurirea, dar care îl obligă, în cele din urmă, la coplesitoarea dramă a renunţării şi izolării… Autor Sbîrcea Răzvan Alexandru 쥁