Referat Dan, Capitan De Plai

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Dan, Capitan De Plai si de asemenea puteti face Download Referat Dan, capitan de plai

Citeste fragmente din Referat Dan, Capitan De Plai

V. Alecsandri a fost poetul vitejiei, al bărbăţiei militare romîneşti; ilustrativ este ciclul Ostaşilor noştri – inspirat de crîncena încleştare a Războiului de Independenţă – în care poetul cîntă bravura din unghiul omului de rînd, dar şi volumul Legende (Conţinînd două cicluri de versuri, din 1875-1880, ce cuprinde 32 de piese), care infăşoara sîmburele epic în faldurile istorii şi ale fantezii, aruncînd mereu punţi între real şi fantastic. Dan, căpitan de plai (1874) e mai reuşit fiindcă scriitorul combină mai liber istoria cu fabula; eroii, Dan şi Ursan, se plasează la graniţă dintre realitate şi mit. Poemul este alcătuit din şapte părţi, precedate de un motor, un fragment dintr-un ,,cîntic poporal”:,,Frunză verde de mălai,/Cine merge sus în rai?/Merge Dan şoiman de plai/C-a ucis el mult duşmani,/ Un viziu şi patru hani” şi urmăreşte reliefarea luptea dîrze a celor doi războinico, Dan şi Ursan, împotriva năvălitorilor tătari, pe care reuşesc săi oprească şi săi ţină în lor pînă la sosirea orheienilor. Compoziţia şi subiectul. Dan, căpitan de plai este împărţit în şapte capitole – tablouri (numerotate de autor cu cifre latine), fiecare cuprinzînd relatarea uneia din întîmplările care contribuie la conturarea subiectului. În expoziţia (I,II) sunt prezentaţi eroii – Dan, care trăieşte ,,pe-un munte păduratic”, află, ascultînd ce vorbesc ,,doi vechi stejari”, că-i ,,sabie în ţară”, c-au năvălit tătarii şi ,,ţara-i în foc”. Vulturii şi ulii (simbolizind pe tătari) îi confirmă spusele stejarilor. El hotărăşte să plece deîndată împotriva cotropitorilor (intriga), zicîndu-şi:,,O, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai/Pîn ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai”. Capitolele III – IV (subiectul propriu-zis) prezintă întîlnirea lui Dan cu Ursan, ca şi descrierea luptei celor doi viteji cu oastea tătărească, luptă care constituie totodată şi punctul culminant al poemului. Cei doi sunt înzestraţi de autor cu puteri (supranaturale) ca ale eroilor din basme: ei reuşesc să-şi taie drum prin ,,neagra tătărime”, pînă ce se întîlnesc faţă în faţă şi îşi încrucişează armele, fericiţi de victorie. În cael moment însă, Ursan este rănit, iar Dan îţi apără cu străşnicie tovarăşul de armeş încercînd să-l scoată de pe cîmpul de luptă, este el însuşi lovit de o altă săgeată tătărească. Apariţia fulgerătoare a Fulgăi (stăpînind ca o amazonă cei mai focoşi cai şi galopînd sălbatic pri spaţii pustii), care reuşeşte să scoată trupul tatălui ei din încăierare, sosirea arcaşilor moldoveni, ,,ce vin c-o falcă-n ceruri aprinşi ca nişte zmei"” ca şi luarea lui Dan prizonier, constituie deznodămîntul acţiunii. În final, poemul mai conţine un episod emoţionant, acela al aducerii lui Dan în faţa hanului Ghirai (capitolul VII). Demn, eroul nu-şi leapădă credinţa străbună, dar îşi exprimă ultima dorinţă: de-a mai putea săruta odată pămîntul Moldovei. Este magistral episodul reîntoarcerii lui Dan, grav rănit, în cortul hanului, episod încheiat cu moartea eroului. Poemul se remarcă într-o deăvîrşită construcţie epică, evidentă din felul în care este condusă acţiunea, cum sunt înlănţuite diferite episoade. Acţiunea se desfăţoară într-o gradaţie continuă şi logică, din momentul în care Dan află de năvălirea tătarilor şi pînă la stingerea lui, în cortul hanului Ghirai. Naraţiunea faptelor se împleteşte strîns cu dialoguri concise, dar care dau dinadism, cu portretele eroilor, cu descrieri plastice (cum este tabloul zguduitor al arderii satelor în flăcări). Scenele de mase, priveliştele de ansamblu, sunt zugrăvite cu aceeaşi măiestrie, în culori şi linii viguroase; eroii dau dovadă de o exemplară bărbăţie în faţa duşmanului, ei căpătînd proporţii legendare; portretele lor sunt ilustrative pentru curajul, spiritul de sacrificii şi patriotismul românilor. Personajul principal al poemului este Dan. El este o întrupare simbolică a patriotismului şi a eroismului anonim popular. Realizat cu mijloacele cele mai mari ale artei, portretul lui Dan reprezintă, simbolic, vitejia poporului român în lupta pentru libertate şi independenţă, pentru păstrarea specificului strămoşesc. Dan, căpitan de plai este un poem eroic adica nareazp o acţiune mai complicată decît a baladei, cuprinzînd mai multe episoade în care se povestesc fapte măreţe, săvîrşite de personaje însufleţite de sentimente nobile). V. Alecsandri creează un erou miraculos de puternic în luptă (Dan), duşmanii se îngrozesc la apariţia sa, el cunoaşte glasurile tainice ale naturii (află de la nişte stejari prăpădul din vale); vulturii îl călăuzesc în drumul său, iar rîul îşi micşorează undele ca el să poată trece. Printr-o varietate de procedee artistice (directe şi indirecte), autorul realizează portretul complex al acestui erou, un portret fizic şi moral. Astfel, în prima secvenţă, V. Alecsandri ne prezintă aspectul exterior al personajului şi mediul în care trăieşte: ,,Bătrînul Dan trăieşte ca şoimul singuratic/În peşteră de stîncă, pe-un munte păduratic”. Bătrînul oştean, cu toate că a împlinit un secol de viaţă (,,Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară”) şi zădărniciile îi amintesc mereu de bătrîneţe (,,Timpul rece apasă-umărul meu/Şi cît m-afund în zile tot simt că e mai greu”), continuă să stea de strajă ţării, aşa cum l-a ,,deprins Ştefan, uşoarp ţărîna-i fie”. Momentele de supremă fericire (amintirile din tinereţe), cînd ţara-i striga ,,La luptă, Dane!”, alternează cu meditaţiile solitarului Dan, legate de eterna temă a morţii: ,,O! lege-a nimicirei! o! Lege nemiloasă!/Cînd, cînd s-a toci oare a vremii lungă coasă?” este de reţinut metafora sugestivă (,,a vremei lungă coasă”) pentru ilustrarea ideii de trecere ireversibilă a timpului, ca şi interogaţia retorică (punctînd demnitatea celei care începe să constate că bătrîneţea este vîrsta neputinţei). Regretul după anii tinereţii este impresionant subliniat de alte două (sugestive) metafore: Dan priveşte ,,Fantoma drăgălaşă a verdei tinereţi/Ce fuge de răsuflul geroasei bătrîneţi”. Dan trăieşte în comuniune totală ca natura, ceea ce configurează semnificaţia simbolică a personajului (sinbol al vitejiei poporului nostru pentru liberate şi independenţă naţională); el este, asemenea haiducului din baladele noastre populare, un simbol al poporului care a trăit în mediul ambiant al naturii ce i-a fost ,,casă”. Prin introducerea unor sugestive epitete şi comparaţii în structura poetică, autorul sugerează ideea de vechime a bătrînului Dan: El este ,,Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară,/Ca pe un gol de munte o stîncă solitară”; el a albit de ani şi zile, ceea ce presupune şi experienţă de viaţă, dar şi luarea în considerare a aspectului exterior:Apoi el pleacă fruntea şi cade în visare,/Iar munţii,albi ca dînsul,se-nchină-n depărtare”. Cu privire la titlul poemului, facem următoarele precizări: Dan este numele personajului principal, la opoziţia dezvoltată ,,căpitan de plai” asociază doi termeni din sfere ale vocabularului foarte îndepărtate: ,,căpitan” este un termen militar, iar ,,plai” este un termen de sfera limbajului comun, denumind ,,partea superioară a unui munte sau deal, aproape plană, acoperită cu pajişte”, locul specific al românului, a cărui imagine paradisiacă apare şi-n balada Mioriţa. În viziunea artistică al lui Alecsandri, Dan este oşteanul care stă de veghe la hotarele patriei, care supraveghează, din poruncă domnească, plaiurile româneşti, avînd conştiinţa datoriei, aceea de a le apăra de invaziile străine. Portretul fizic al ereoului se va întregi de aici în colo cu o sumă de trăsături morale, proprii personajului romantic excepţional, plus în situaţii excepţionale. Dan e un mare patriot: ,,Pe cînd el tînăr” punea în slujba ţării cea mai frumoasă podoabă: ,,dalba-i vitejie”, adesea pleca singur ,,prin codrii fioroşi” de la hotare, în care ,,tuna şi fulgera” contra cotropitorilor, ,,ca trăsnetul era” cînd ,,vîntura” oştile duşmane. Astfel ,,ţara dormea în pace pe timpii cei mai răi”: ,,deci îi plăcea să-nfrunte dalba-i vitejie/Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,/Şi mult iubea cînd ţara striga:,,La luptă, Dane!”/Să vînture ca pleava oştirele duşmanii./Atunci a lui mînie ca trăsnetul era,/În patru mari hotare tuna şi fulgera,/Iar ţara domnea în pace pe timpii cei mai răi/Cînd Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei”. Ţara apare personificată, iar Dan – un simbol al existenţei milenare a poporului român, un simbol al luptei pentru apărarea fiinţei naţionale, şi, pentru înlăturarea cotropitorilor străini, e demn şi viteaz, neînfricat. Vertuţile eroului sunt hiperbolizate şi puse în evidenţă printr-un stil retoric, colorat cu epitete, personificări, comparaţii sau metafore (dalba-i vitejie, bici de urgie, mîna lui ca trăsnetul era, ţara dormea-n pace, cînd Dan veghea la căpătîiul ei, codrii fioroşi, vulturi carpatici, zborul îndrăzneţ, cortegi falnici). Ca în legendele populare (Dan şi Ursan nu figurează în documente istorice de aceea se presupune că sunt plăsmuiri ale imaginaţiei poporului), eroul vorbeşte cu murgul său, cînd sprinten da-nlături sforăind, zicîndu-i: ,,N-aibi grijă, măi, şoimane! Eu am şi duc cu mine/O vrajă de duşmani rea şi bună pentru tine”. Vorbirea directă, marcată grafic prin folosirea ghilimelelor, înviorează acţiunea, iar metafora (,,o vrajă rea de duşmani”) evidenţiază o trăsătură morală esenţială a eroului: curajul în primejdie. Tot odată se introduce în poem un motiv specific al comuniunii om – natură care vor căpăta o mai mare amploare în cel de-al doilea capitol. Folosind pesonificarea, dar şi vorbirea directă, autorul nil prezintă pe bătrînul Dan ca pe eroul basmelor populare; el înţelege glasul naturii, aude conversaţia a doi stejari, ,,crescuţi dintr-o tulpină”, despre primejdia în care se află patria, pantru că au năvălit tătarii. Aceştia ,,ard satele române”, ,,ard holdele-n cîmpii” şi iau în rubie ,,fete şi copii”: ,,Bătrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari/Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte” (…) ,,O! frate, zice unul, un vînt în miez de noapte/Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste şoapte!/ Esabie în ţară! Au năvălit tătarii!” (…) ,,Aşa! răspunde altul,acolo în depărtare zărit-am astă noapte pe cer lumină mare!/ard satele române! Ard holdele-n cîmpii!/ Ard codrii!..sub robie cad fete şi copii” (…) ,,Bătrînul Dan aude, suspină şi nu crede!”. Prezentarea personajului central se face acum prin verbe la prezentul istoric (ascultă, ard, zbor, aude, suspină, nu crede), prin repetiţia insistentă a verbului ,,ard”, prin enumerarea (satele, holdele, codrii ard) şi inversiune (,,adusu-mi-au din vale lung vaiet”). Propoziţiile sunt scurte, tonul grav, marcat şi de mulţimea exclamaţiilor retorice (,,Ard satele române!”). Deşi bătrîn, Dan porneşte la luptă, mînat de un fierbinte patriotism: ,,Bătrînul Dan desprinde un paloş vechi din cui/Şi paloşul luceşte vios în mîna lui/Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă/Şi simte că tot mai bate o inimă română”. Această importantă trăsătură morală rezoltă de faptele personajului plecarea lui la luptă. Un rol important joacă aici epitetul. Dan e bătrînul, paloşul e vechi – deci sugestia vechimii se impune de la sine. Foarte expresiv devine epitetul verbului ,,luceşte voios”, în care intenţia personificatoare a autorului e clară. † ® † vi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!’ Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu/ cînd inima-n ceta-vă să bată-mi piept-ul meu,/Ş-atunci inima numai de-a bate să-n cete/Cînd voi urca sub ţărnă a duşmanilor cete!”. Vedem că măreţul om de munte invocă devinitatea cerîndu-i zile de trai pentru a putea strivi pe toţi duşmanii ţării. Metafora e, în acest pasaj, de esenţă populară: lupi şi şerpi sunt invadatorii, simbolizînd pe tătarii veniţi în cetate, care-şi joacă armăsarii în bălţi de sînge şi pe caree viteazil doreşte săi culce sub ţărînă. Opservăm că verbele sunt la modul imperativ iar repetiţiile abundă. Tonul avîntat, specific epocii paşoptiste, şi deci romanticului poet Vasile Alecsandri care era tonul potrivit pentru această împresionată rugă. Tot în mod indirect, prin faptele sale de arme, ni-l prezintă Alecsandri pe eroul său şi-n secvenţa a şasea, în care lupta cu oastea tătărească reprezintă punctul culminant al poemului. Deznodămîntul acţiunii, aflat în finalul poemului în tabloul al şaptelea, este foarte emoţionant. În el sunt reliefate alte calităţi ale eroului: demnitatea sa înaltă, dragostea de patri, de credinţas trăbună, înţălepciunea şi măreţia. Ghirai, hanul, înfrînt atît de ruşinos de romîni, şi umilit precum un lup din codrii ce-au fost de cîni gonit, nu treşte gînduri de cruntă răzbunare contra lui Dan. Cu inima haină, după trei zile şi trei nopţi de frămîntări, îl cheamă pe viteaz la el în cort; prin ochii lui trec fulgeri şi ameninţări îngrozitoare. Şi urmează o secvenţă de mare dramatism: deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră românul. Dealogul lor încordat, pe care îl voi transcrie mai jos, are valenţe simbolice profunde şi dezvăluie tot inderect alte trăsături morale ieşite din comun: înţălepciunea, demnitatea, inteligenţa, înaltul patriotism. La întrebarea lui Ghirai ,,Ce simte firul ierbii cînd coasa e vecină?”, eroul dă răspunsul cuvenit: ,,Ea pleacă fruntea-n pace (…)/Căci are să rodească mai fragedă la anul!” Se subliniază deci atît inteligenţa bătrînului oştean, cît şi experienţa de viaţă, demnitatea şi înţelepciunea sa. Sensurile simbolice subliniate de autor sunt acestea: ,,firul ierbei” – simbol al vieţii ameninţate cu moartea, care ,,are să renască mai fragedă” – reprezintă o sugestie pentru întreg poporul român, hărăzit să reziste la marile furtuni ale istoriei vitrege, să renască mereu, ca pasărea Phoenix, prin puterea de sacrificiu a vitejilor ei. Dan e plin de optimism, îşi exprimă încrederea în virtuţile urmaşilor săi, capabili şi ei să lupte şi să învingă. Hanul, care cunoaşte prenumele eroului din ,,graiul plin de lacrimi ai orfanilor din lume”, cît şi inteligenţa sa vie şi înţelepciunea, îi propune un tîrg ruşinos: iertarea de moarte în schimbul lepădării de legea strămoşească (deci şi de calitatea de creştin ortodox şi de apartenenţa etnică, cea de rămân): ,, Dar îmi fac milă, de ani şi de-a ta minte,/Gîndind la bătrîneţea ce-apasă-al meu părinte,/Şi vreu, cu daruri multe, pe tine-a ta iertare/De veri tu să te lepezi acum de legea ta!”. Răspunsul demn al lui Dan îl uimeşte pe Han, dar îi şi impune respect: ,,Ceahlăul sub furtună nu scade muşinoi!/Eu, Dan, sub vîntul soartei să scad păgîn nu voi./Deci nu-mi convine viaţa mişelnic cîştigată,/Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată./Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz./Cui place să roşească, roşească… eu nu vreu/Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu./Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc/Şi vreu cu faţa albă senin să mă sfîrşesc,/Ca dup-o viaţă lungă, ferită de ruşine,/Mormîntul meu să fie curat şi alb ca mine!”. Să subliniem, în acest peisaj, mai întîi semnificaţiile simbolice. În răspunsul dat lui Ghirai se vorbeşte de faptul că ,,Ceahlăul … nu scade muşinoi”. Este aici un simbol poetic, poate cel mai îndrăgit de poporul român, muntele, loc de refugiu în restrişte, dar şi de înălţare sufletească (e lăcaşul zeilor în antichitate), simbolul rezistenţei în timp la cele mai grele încercări prin care a trecut acest popor. Să observăm apoi că opoziţia simplă ,,Dan” determină pronumele personal ,,eu” şi că îmbinarea celor două cuvinte aminteşte de forma voivodală ,,Io, Mircea” şi conferă exprimării o anumită măreţie şi solemnitate. În felul acesta, moartea eroului din final – simbolul luptei pentru apărarea fiinţei naţionale – apare, sub pana lui Alecsandri, ca o moarte tragică, sublimă. Abundenţa figurilor de stil: epitete, comparaţii, metafore (,,ruşinea-i o rugină”, ,,…un vierme”, ,,faţa albă”, ,,viaţa lungă”, mormîntul ,,curat şi alb” ,,ca mine”) conferă versurilor citate mai sus un puternit conţinut emoţional. Fragmentele, comentate pînă acum, dar în special capitolul al VII-lea, sunt dominate de cele două sentimente cardinale: onoarea şi dezonoarea, în jurul cărora se ţes metaforele şi alegoriile. Punerea discretă în antiteză a celor două sentimente amplifică expresivitatea poetică. El recurge la cuvintele ,,pată”, ,,ruşine”, ,,rugină pe-o armă de viteaz”, ,,vierme” – pentru a sugera dezonoarea, şi, în opoziţie cu ele, la cuvintele ,,albeaţă din obraz”, ,,faţa albă”, ,,trai fără mustrare şi fără prihănire”, mormîntul ,,curat şi alb” – pentru a sugera onoarea şi cinstea. Viteazul respinge deci ,,mila” şi ,,darurile” duşmanului, cerîndu-i doar: ,,Ghirai, mă lasă, în ora morţii grele/Să mai sărut odată pămîntul ţării mele!” Uimit, Hanul desface cu propria-i mînă ,,cumplitul lanţ”, ,,unealta de robie” sub care ,,leul zace”, zicîndui grabnic: ,,Tată, ia calul meu şi du-te!” Şi poemul se încheie magistral cu episodul reîntoarcerii lui Dan, grav rănit, de pe pămîntul patriei, unde, în ,,aerul Moldovei”, de care-i fusese ,,dor” de ceasul din urmă a vieţii, ,,inima lui creşte”, ochii-i plini de jale ,,privesc prin lacrimi podoaba ţării sale”. În locul acela, de dincolo de Nistru, ,,Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluceşte,/Îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce/Şi pentru tozdeauna sărută ca pe-o moaşte/Pămîntul ce tresare şi care-l recunoaşte.../Apoi el se întoarce la hanul, intră-n cort,/Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort!”. Pasajul întreg respiră în aer de măreţie, caracteristic tragediilor antice. Este impresionant faptul că eroul adaugă încă o virtute în paleta înaltelor sale însuşiri morale: credincios cuvintului dat lui Ghirai, el se întoarce la hanul şi acolo ,,palid” şovăieşte, apoi ,,cade mort”. Remarcabilă este şi imaginea vizuală creată de poet: ,,Dan, înghenunchiat ..pe iarba ce străluci”, îşi pleacă ,,fruntea albă” şi sărută pămîntul ţării ce ,,tresare şi care-l recunoaşte”. Personificarea pămîntului este de asemenea superbă. Să mai precizăm un fapt: V. Alecsandri se arată şi aici preocupat (ca şi în poezia Sergentul) de a sublinia o idee scumpă lui: recunoaşterea eroismului poporului nostru de către reprezentanţii altor naţiuni. De aceea, în final, hanul rosteşte ,,cu durere”, la căpătîiul viteazului căzut la datorie: ,,O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,/Avînd o viaţă verde în timpul tinereţii!…/Şi albă ca zăpada în iarna bătrîneţii!” eroul deci smulge admiraţia duşmanului pentru înaltele sale virtuţii morale: eroism, devotament, demnitate şi puritatea sufletească. Îmbinarea fericită a comparaţiei cu metafora şi aligoria conferă fragmentului un înalt conţinut emoţional. Un procedeu stilistic de remarcat, în aceste versuri finale (capitolul VII) este repetiţia, prin care Alecsandri obţine o subliniere şi o intensificare deosebită a acţiiunilor sau un plus de expresivitate (,,nu scade”…,,să scad”; ,,mă lasă”…,,lasă” etc.). repetiţia dintîi realizează o enalogie între imposibilitatea ca Ceahlăul să ajungă un muşuroi sub furtună şi imposibilitatea ca Dan să-şi lepede credinţa ,,sub vîntul soartei”. Mai poate fi remarcată şi stăruinţa, aproape obsesivă, cu care Alecsandri, bun cunoscător al limbii populare, marchează persoana I în răspunsurile date de Dan. Poetul respectă acum exprimarea populară, care nu arată (în mod obişnuit) pe autorul acţiunii prin pronumele personal în nominativ, ci se mulţumeşte cu indicaţia dată de desinenţa verbului; în schimb apar pronume personale în dativ şi acuzativ. Persoana I este însă indicată şi prin pronumele posesiv, folosit ca adjectic: ,,fruntea mea”, ,,a mea armă”, ,,obrazul meu”, ,,mormîntul meu”, ,,al meu dor”, ,,pămîntul ţării mele”. Valoarea stilistică a pronumelui se datoreazp şi intenţiei de a sublinia tonul de confesiune, rostit la persoana I, mai ales ca verbele singure n-ar fi reuşit să marcheze această intenţie. Dacă în conturarea personajului principal, Dan, am putut urmări varietatea procedeelor de caracterizare folosite de autor, concomitent cu reliefarea unot procedee artistice, în portretizarea lui Ursan vom schiţa doar cîteva aspecte. V.Alecsandri prezintă pe Ursan (în mod discret) ca fiin prietenul şi tocarăşul de luptă al lui Dan; el este înfăţişat numai din linii colţuroase şi din umbre: ,,Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,/Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat,/Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat,/E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos,/El este de peste Milcov pribeag misterios”. Şi el intra-n duşmanii ,,ca vieru-n stuhu tare”, pe vremea marelui Ştefan, iar acum îngrijeşte de ,,sirepe hergelii” şi ,,stă de pază în mijlocul cîmpii”, adică la hotarele ţării. Prin ocupaţia lui paşnică, prin faptul că are avere şi o fată vitează, Fulga, se sugerează discret dragosteade pace a poporului român. El e de ,,peste Milcov”, un fel de Hercule misterios, fapt ce ne duce cu gîndul la ideea de unitate a românilor de pretutindeni. Viteaz, hotărît, imprevizibil, priveşte ,,grozavu-i buzdugan” cu mult drag şi-l însoţeşte pe Dan în luptă cu tătarii, pînă la sosirea ostaşilor din Orhei (cînd este rănit şi salvat de fiica sa, Fulga). Se impune o scurtă observaţie şi cu privire la peronajul Ghirai, simbol al duşmanului, al invadatorului – cum era şi Baiazid, din Scrisoare III; dar personajul lui v.Alecsandri, deşi are aceeaşi cruzime şi poftă de jaf, deşi doreşte să-l ucidă, din răzbunare, pe viteazul Dan, se pleacă în faţa demnităţii şi patriotismului profund al acestuia, îngăduindu-i să-şi ia rămas bun de la pămîntul ţării. Sentimentul lui este de respect filial: ,,Tată, ia calul meu şi du-te!”. Vorbele de laudă pe care le rosteşte Ghirai în final, şi sentimentul cu care le însoţeşte, cel de durere, pun mai bine în evidenţă deosebitele însuşiri ale eroului principal, Dan. Sub raportul versificaţiei, observăm că V.Alecsandri cultivă versul lung, de 13-14 silabe, ritmul este iambic, iar rima împerecheată: (,,străluce” - ,,cruce”; ,,moaşte” - ,,recunoaşte”; ,,tinereţii” - ,,bătrîneţii”). Poemul Dan, căpitan de plai împleteşte istoria cu folclorul, realitatea cu fantasticul,iar deasupra tuturor sentimentelor predomină dragostea de ţară a celor doi eroi: Dan şi Ursan. Vasile Alecsandri e considerat ,,rege al poeziei”,de către M.Eminovici în poezia sa Epigonii şi pentru măisstria cu care a înfăţişat ochilor şi sesibilităţii noastre istoria: ,,El deşteaptă-n sînul nostru dorul ţării cei străbune, /El revoacă-n dulci icoane a istoriei minunei/Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal. Dacă în continuare personajul principal, Dan, am putut urmări varietatea procedeelor de caracterizare folosite de autor, concomitent cu reliefarea unor procedee artistice, în portretizarea lui Ursan vom schiţa doar cîteva aspecte. PAGE 1 PAGE 1 쥁`